Posts Tagged ‘teatru’

Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!

Septembrie 23, 2010

Week-endul trecut am fost la „Faust”-ul pus în scenă de Silviu Pucărete, la hala Libra din Sibiu.

Se ştie din 2008 care este reuşita indiscutabilă a lui Purcărete: ieşirea din eternul tipar în care spectatorii stau pe scaune şi se uită, în timp ce actorii sunt pe scenă şi joacă. După ce Faust semnează cu Mefisto, Oamenii-Porc ne invită în hală, unde începe noaptea walpurgică. Efortul de a crea focurile iadului şi de a ilustra panorama viciilor şi decăderii umane a fost peste aşteptări. Vreo 80 de actori şi actriţe, dirijaţi de un Domn Diavol cu costum alb şi mănuşi negre reconstituie, la 2 metri de public, un fragment de infern. Când am intrat, mi-a sunat în minte terţina unui alt ilustrator al infernului, Dante: „Etern trăiesc şi câte sunt substanţă ‘naintea mea etern au fost create. Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă.” Mi-au plăcut homunculii aşezaţi în bănci, ca la şcoală, uitându-se la un ecran luminos şi, la răstimpuri, izbucnind în urlete delirante – excelentă metaforă pentru omul contemporan prizonier al tubului catodic. Şi mi-a plăcut dansul frânt, robotizat al morţilor cu pământ pe faţă, imagine a rutinei cotidiene care ne condamnă mereu la aceleaşi şi aceleaşi gesturi până la aneantizarea spiritului.

O altă reuşită a lui Purcărete a fost transmiterea în mod extrem de limpede a unei idei profunde, aceea că civilizaţia contractului este o civilizaţie demonică, mefistofelică. „Pedantule – spune Faust – chiar vrei zapis adevărat? Nu ştii ce-i omul, ce-i cuvântul dat?” Iar Mefisto răspunde cinic: „Ajunge-un petic de hârtie-ngust; Ai să te iscăleşti c-un strop de sânge!” Deci, Cuvântul, care „a fost la început„, logosul divin din care au crescut toate şi care a ordonat gândirea omenească, devenind temelie a raţiunii şi a toate câte se ordonează sub formă de cosmos îşi pierde puterea. Clauzele sunt semnate cu sânge: „Mă leg să-ţi fiu aici în slujbă ţie, la semnul tău să sar grăbit, fidel. Iar când ajungem dincolo, tu mie va trebui să-mi fii atunci la fel.” Este o pedeapsă, dacă vreţi, pentru Faust cel care, în alt moment, s-a îndoit de versetul biblic „La început a fost Cuvântul.” Jucându-se cu gândurile, Faust pune la început Ideea, Puterea, apoi Fapta. Fapt este, apoi, că a semnat cu sânge. Acesta este Contractul.

Mi-a mai plăcut că Purcărete nu a abandonat ideea de cor. În textele clasice, corul cântă versuri scurte incantatorii, care induc o anumită stare, fie de panică, fie de delir etc. Probabil, în hala Libra, au cântat fete de la şcoala germană, nu ştiu, dar vocile lor au fost senzaţionale. Încă ceva – au cântat în germană, oferind momente superbe!!!

Ofelia Popii l-a jucat – evident – pe Mefisto. Cred că Ofelia îl are pe Mefisto în ea şi nu face decât să-l lase să se manifeste în cele două ore cât decurge piesa. Trece extrem de uşor prin toate imaginile diavolului: mic paj al răului, domn şi stăpân al altor demoni care se contorsionează când îi aud râsul, figură satanică autosuficientă mai ales atunci când spune replica: „Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!”, histrion cinic în noaptea walpurgică, demon ridicol, umil, mândru şi demon decăzut (cu o cizmă într-un picior şi o espadrilă în celălalt) la final, când Faust se salvează, iar el rămâne doar cu acel petec de hârtie – Contractul semnat, devenit inutil. Cine a citit „Doctor Faustus” de Thomas Mann ştie că, şi acolo, demonul care se insinuează pe canapeaua filosofului Serenus Zeitblom trece, versatil, de la imaginea unui proxenet, la cea a unui intelectual, apoi la cea a unui funcţionar îmbrăcat în costum caroiat, schimbându-şi conturul ca un nor bătut de vânt.

Faust nu este vedeta în această punere în scenă, pare mai mult un personaj secundar. Pe Ilie Gheorge l-a prins mai mult imaginea bătrânului lubric decât cea a savantului dezabuzat. Excelent Mefisto când îi numără rahaţii din oala de noapte… „Unu, doi, trei, trei n-ar fi posibil dacă n-ar fi fost doi şi doi, dacă n-ar fi fost unu” – metaforă (scatologică) pentru toate gratuităţile, locurile comune şi platitudinile pe care le spune, de obicei, un intelectual îngropat între cărţi, ca Faust.

Mi-ar fi plăcut, totuşi, să fie ilustrată şi scena de început a textului lui Goethe în care Mefisto pariază cu Dumnezeu că reuşeşte să-l aducă pe Faust pe drumul lui.

Dacă vreţi să demistificaţi textul lui Goethe, vă recomand textul lui Giovanni Papini. Acolo unde un german se ia în serios, nu poate fi înfrânt decât de un meridional – să zic doar atât – relaxat.

Ce să mai zic, mergeţi la Sibiu, să vedeţi „Faust” în regia lui Purcărete. Biletul este foarte ieftin, numai 30 de lei. Acolo se duc oameni liberi, însetaţi de astfel de evenimente culturale autentice, acea parte a României care nu este coruptă, mizerabilizată şi asasinată spiritual. Şi care are nevoie ca de aer de sensuri, de înţelesuri, de normalitate.

Noi am luat-o pe Transfăgărăşan…