Posts Tagged ‘publicitate’

Acum, cu sunetul corect

Ianuarie 31, 2011

Ceea ce auziţi va fi spotul de la Kiss FM, urmând a fi difuzat în prime-time şi în drive-time…

Anunțuri

De ce „Arta de a trăi în demistificare?”

Septembrie 7, 2009

Scriind despre publicitate, am fost ipocrit. Atâta timp cât am creat şi eu mesaje publicitare, n-am dreptul să mă dau lovit de acest spectacol care umple spaţiul şi timpul. Fiecare vrea să vândă – pentru bani. Apoi, să cumpere. Vânzare & Cumpărare. Nu-i ruşine, nici secret – asta e formula relaţiilor interumane, în lumea de azi. (Formula cel mai des întâlnită, vreau să zic.) Apoi, accept: totul e brand, realitatea nu există. N-a existat niciodată.

De fapt, eu trebuia să scriu altfel, să aşez lucrurile în perspectivă istorică. Dictatorii au încercat să modifice realitatea în funcţie de utopii. N-au reuşit, în ciuda băilor de sânge. Au reuşit, în schimb, marile agenţii de publicitate.  Ele sunt dictatorii moderni, iar utopiile lor n-au nevoie de cadavre. Mao a ucis 27 de milioane de oameni, fiindcă nu aderau la doctrină. Apoi a venit un puştan care a creat o iluzie: detergentul care se transformă într-un personaj comic animat sau crema de noapte care şterge orice rid, să zicem. A aderat toată lumea. C*ca C*la a strâns mai mulţi adepţi decât comunismul, socialismul, capitalismul şi fascismul la un loc. Nu era nevoie de promisiunea că cei mulţi vor fi fericiţi aici, pe pământ. Era nevoie de o băutură acidulată ieftină.

Tot ce contează este că oamenii n-au nevoie de realitate. Iluziile ne ţin în viaţă. Aţi văzut „Instinct„, cu Anthony Hopkins? Antropologul care trăise printre gorile şi aproape că devenise gorilă îl strânge de gât, într-un acces de furie, pe psihologul care venise să-l readucă printre oameni. Apoi îl întreabă, ameninţându-l că, dacă nu răspunde corect la o întrebare, îl ucide: „Ce ţi-am luat?” Libertatea. Nu, pentru că, în societate, nu eşti niciodată liber. Mi-ai luat iluziile. Corect! În special iluzia supremă – aceea că eşti liber şi stăpân pe viaţa ta.

Detergenţii nu curăţă orice pată. Nicio cremă din lume nu netezeşte ridurile. Iar băncile te comisionează în draci, n-au grijă de banii tăi. Oamenii au însă nevoie de povestea că lucrurile s-ar petrece astfel. Realitatea îi înspăimântă. Uneori, cei ca mine simt nevoia să spună cele mai indezirabile cuvinte de pe lume: „Asta-i realitatea!”  Dar nimeni nu este realmente pregătit pentru realitate, nici eu. Toţi, între realitate şi minciună, alegem minciuna convenabilă. De exemplu, simţim chestia asta când ne îndrăgostim: când vraja se rupe, iar celălalt apare dezbrăcat de iluziile în care l-am înfăşurat, dăm piept cu realitatea. Povestea a fost frumoasă.  Iluziile au contat. Realitatea ne-a dezamăgit.

Ca în orice, şi-n dihotomia iluzie-realitate trebuie să existe un echilibru – după tiparul mantrei Yin şi Yang, dacă vreţi. Folosesc simbolul ăsta nu pentru e cel mai sugestiv, ci pentru că-l cunoaşte toată lumea. Atunci când poveştile sunt prea multe, prea agresive, aberante uneori, echilibrul se strică. Avem nevoie de poveşti, dar nu încontinuu şi nu la orice pas, fiindcă riscăm să ne mutăm în lumea zânelor. Mao a ucis oameni. Publicitatea îi poate imbeciliza. Nu ştiu ce e mai bine. Cu precizie ştiu că oamenii care trăiesc exclusiv în realitate sunt la fel de dezaxaţi ca cei care trăiesc exclusiv în iluzie. (Dacă astfel de oameni or fi posibili.)

Vă recomand un experiment psihologic: găsiţi, să zicem, o femeie urâtă. Vorbiţi-i frumos, atent, seducător, trataţi-o ca pe o femeie frumoasă. Veţi vedea că se va comporta ca o femeie frumoasă. De ce? Fiindcă, în mintea ei, nicio femeie urâtă nu este chiar atât de urâtă, ci doar mai puţin frumoasă decât altele. Iată iluzia. La fel, un cocoşat nu este chiar atât de cocoşat, ci doar mai puţin drept decât alţii. Eu, de exemplu, sunt complet chel. Dar mă îmbăt cu ideea că sunt şarmant 🙂 E iluzia mea despre mine.

Şi totuşi, sloganul blogului ăstuia este „Arta de a trăi în demistificare!” Avem nevoie să demistificăm, să dezamorsăm iluziile uneori. Iluziile despre lume şi despre noi înşine.

Hai să încheiem cu o poveste: a lui Aurel Sibiceanu, poetul ăla care e şi chel, are şi plete – dracu’ a mai pomenit aşa ceva. (Asta da iluzie capilară!!!)

Eu am alta metodă pentru a nu fi harponat de fetele care vând ace, brice şi mai putin carice- le cer numarul de telefon! Patru dintre ele mi l-au dat! Dintre toate patru, doar una a observat că am o bibliotecă în casă. Când a văzut atâtea cărţi, a început să exclame şi să se dezbrace. “Vai, ce multe cartzi ai, zicea intruna, bagandu-se in pat, vino langa mine si povesteste-mi o carte! ” Ceea ce am shi facut. Nu mai shtiu cand am adormit. La trezire, fata nu mai era in casa. Pe oglinda de la baie scrisese cu rujul: VOI REVENI! A revenit, mi-a cerut sa-i povestesc viatza Fridei Kahlo. Ceea ce am shi facut. Iarasi am adormit povestindu-i. Shi tot asha; cred ca viitoarea carte pe care urmeaza sa i-o povestesc va fi a 6-a! Evident ca nu am facut inca dragoste cu fata. Asta va fi probabil in noaptea cand imi va cere sa-i povestesc Critica ratziunii pure, a mult iubitului Kant. Tine-mi pumnii, Misha! Cu bine!

Câte lucruri de care n-am nevoie!

Septembrie 5, 2009

Disperarea departamentelor de vânzări atinge nervi dureroşi, seamănă cu electrocutarea, mă simt agresat, biciuit, torturat, iritat. Ar fi în stare să-ţi lingă tălpile, să te pupe-n cur şi, în acelaşi timp, să-ţi spele şosetele, numai să cumperi, să mergi la ei, să te conectezi, să suni, să te branşezi, să guşti, să încerci, să testezi, să comunici, să participi, să colaborezi, să nu refuzi, să asculţi, să vii, să consumi, să nu te abţii, să vrei – chiar dacă nu vrei.

La TV, aproape orice emisiune şi aproape orice film se retrag într-o fereastră mică, pentru a face loc mesajelor publicitare ultra-agresive. Nu contează că e vorba de medicamente, de caramele sau de telefoane mobile, ecranul aproape că nu mai suportă niciun fel de conţinut televiziv fără un mesaj publicitar cât de mic. Pe internet, aproape că nu mai poţi accesa nicio ştire fără să fii dus într-o pagină publicitară pe care eşti nevoit s-o închizi, dacă mai ai de unde, ca să poţi accesa ştirea dorită, dacă mai ai chef. E plin de bannere, de inserţii, de mesaje care de care mai insinuante sau, dimpotrivă, directe, ca un pumn în faţă: „Cumpără!”, „Du-te!”, „Sună!”, „Mergi!”, „Depozitează!” etc. În ziare, pagini întregi sunt ocupate de mutre zâmbitoare, uşor imbecile, care, spre deosebire de tine, au, cumpărat, au sunat, au mers, au depozitat… Sau de concepte total cretine care sfârşesc prin a nu mai comunica nimic.

Mii de culori, mii de mesaje, mii de produse, mii de căcaturi. Şi evident, fiindcă resursele imaginaţiei sunt şi ele, limitate, poţi găsi, uneori, mesaje publicitare care reuşesc să transmită exact pe dos mesajul pe care vroiau, iniţial, să-l transmită, stârnind efecte rizibile.

Sau stai şi tu acasă şi-ţi zici: „Aici nu mă mai găsiţi!” Dar sună telefonul. Nu, nu e vreun amic sau vreo rudă, e de la bancă, e de la asigurări, e de la dracu’ de pe cutia de vax. Nu faci un contract? Nu un credit?

În cutia poştală: plicuri cu oferte, cu reviste, cu tipăritura nu ştiu cărui magazin…

Pe străzi e plin de fătuci care sar, la propriu, pe tine: cu un bileţel, cu un pliant, cu o mapă, cu un telefon, cu o bomboană, cu o cafea,  cu o agrafă, cu cea mai tentantă ofertă de pe faţa planetei de care tu, biet ignorant, n-ai auzit: noroc, deci, cu existenţa lor pe lume. Nu le remarci? Îşi pun perucă verde. Le ignori? Ţi-arată ţâţele. Le trimiţi la dracu’ cu tot cu ţâţele lor, sar pe tine. Şi când reuşeşti să scapi de una, te plachează alta, care are ţâţele acoperite, dar ţi-arată cracii şi o pereche de chiloţi pe care şi i-a băgat cât de în fund a putut mai bine.  E plin de bannere, iar bannerele sunt pline de culori, iar culorile sunt pline de mesaje, iar mesajele sunt goale.

Dacă ar veni în epoca noastră, Diogene ar exclama: „Câte lucruri de care n-am nevoie!”

Cum în Grecia antică nu cred că mă pot duce, mă gândesc serios să mă convertesc la budism 🙂

Şi, pentru că vorbeam de publicitate agresivă, iată un ad, vechi de un an jumate, la o revistă de life style… Vai, te-a şocat? Ai luat revista?

Ţi-au luat banii! 🙂

publicitate-germani-3

sursa