Posts Tagged ‘polemici’

Din „tataie”, Smeoreanu devine „Tanti Roza”. Vodevil ieftin, într-un act

Iunie 22, 2009

Această „Tanti Roza” (1) a presei locale – l-am numit pe tataia Smeoreanu – face puţin clăbuc pe net, excitat de faptul că jurnalistul Mihai Paul Codunas a reluat nu ştiu ce idee de-a mea într-un editorial al său. Şi mie mi se întâmplă, citind editorialele lui Codunas, să găsesc idei pe care să-mi doresc să le întăresc sau să le dezvolt apoi, în textele mele. Pe lângă faptul că lucrăm în aceeaşi breaslă, trăim într-o comunitate, deci comunicăm, dialogăm şi nu e nimic anormal în asta.

Dar te pui cu Tanti Roza? Nu te pui.

Mă, Rozo! Hai, mai bine să discutăm despre altceva…

Eu sunt pasionat de presă, de caracterul oamenilor, de întâmplări, de jocurile sociale… Aşa stând lucrurile, am făcut nişte print screen-uri ale textelor tale, mai vechi, despre o anumită doamnă Maria T., despre soţul ei şi despre o televiziune. Înţeleg, erau texte scrise la nervi. Iar textele despre care vorbim stau sub sigla publicaţiei tale on line, îţi poartă semnătura… O întrebare omenească am şi eu… Te-am auzit vorbind cu ifos despre caracter, despre corectitudine, că despre asta e vorba, de fapt… Tu te suceşti mereu în felul ăsta sau te-ai sucit numai acum? Şi parcă-parcă vorbeai mai apreciativ, la început, despre Câlea… Dar poate mi s-a părut, nu ştiu, trebuie să recitesc şi print-screen-urile despre Câlea. E… ca şi cum ai trage un ziar la xerox şi pe urmă ai face un studiu despre obiceiurile oamenilor.

Ia încearcă tu să redefineşti termenii „caracter” şi „corectitudine” în faţa copiilor de la televiziune. Sau poate vrei puţină implicare din partea mea.

(1) Tanti Roza – personaj păşunist, cu pretenţii de urbanitate şi emancipare culturală, ale cărui metehne şi obiceuri dobândite încă din fragedă pruncie se manifestă ori de câte ori iese în societate.

Anunțuri

Politeţea nu este o infinită şi îngerească toleranţă

Mai 24, 2009

Hotărârea oţelită cu care unii oameni plonjează, complet dezinhibaţi, în ridicol rămâne, pentru mine, unul din marile mistere ale existenţei.

Cum să nu simţi, la un moment dat, că eşti cel mai lipsit de carismă din toată încăperea, că dicţia nu te ajută, că firul roşu al discursului tău s-a scurtcircuitat încă de la primele fraze, că sari de la o idee la alta într-un gest incoerent atât de rizibil încât hohotesc şi pietrele, că toată audienţa ta aşteaptă un singur lucru de la tine: să termini, dracului, o dată, de vorbit – şi totuşi tu să continui să vorbeşti două ore???

Am fost sâmbătă la Curtea de Argeş, într-o mică plimbare. Acolo am nimerit la o lansare de carte de poezii. Nu orice fel de poezii, ci haiku-uri. Cu o nonşalanţă pe care numai naivitatea generată de incultură ţi-o poate da, unii scriitori locali români scriu, carevasăzică, haiku-uri. Ca să sesizaţi inadecvarea, imaginaţi-vă, vă rog, un japonez care ar scrie o carte de doine sau de balade româneşti. Sau un rus care ar scrie limerik-uri britanice.

Ei bine, s-a găsit un culturnic local – un poet care organizează un festival internaţional de poezie sau aşa ceva – hotărât să vorbească două ore despre o amărâtă de plachetă de haiku-uri – şi nu oricum! Ca să arate asistenţei împietrite de plictiseală până unde poate merge luarea în serios a propriei persoane văduvite de orice urmă de charme personal, cu o voce fonfănită şi plictisitoare, omul şi-a luat limba la gimnastică aerobică, făcând referiri la toată literatura română, cu excursii savante în cea a Maltei, amintind, nu mai ştiu de ce, de romanul „Numele Trandafirului„, carte bună după care s-a făcut un film prost, fiindcă a fost el, mai demult, la un festival de film de la Chişinău, unde a văzut filme bune, nu aşa, oricum, după care a urmat o înşiruire devălmăşită de ţări, oraşe, continente, regiuni, cu menţiunea că fiecare are o literatură aparte, net diferită de celelalte literaturi, în care sunt identificabile ba trasee iniţiatice, ba ezoterism, ba estetică pură, totul culminând cu recitarea molcomă, patetică, melodramatică, plângăreaţă, a peste jumătate de plachetă de haiku-uri, sub ochii sideraţi ai unei audienţe care se ruga cerului barem să nu citească toată cartea, despre care menţionase, în prealabil, speriind pe toată lumea, că e atât de bună, încât merită citită toată!

Băi, nene! Cât să fii de rupt de realitate! Dar, hai, că, până la urmă, lumea e plină de exaltaţi care nu înţeleg că nu e vina lor că s-au născut aşa. Treaba exaltaţilor pe lume e să se comporte ca domnul ăsta despre care scriu. Problema ştiţi unde este? La oamenii normali care au acceptat să se îmbolnăvească de nervi, care au dat nervoşi din picior, care mai aveau puţin şi se căţărau pe pereţi fiindcă urla plictiseala în ei, în loc să-l ia la mişto sau să-l facă să tacă, dacă de vorbă bună nu voia să înţeleagă.

Când n-am mai rezistat, am ieşit din sală.

Trăiam, aşa, un amestec de amuzament şi iritare. Prietenul cu care am fost acolo – care aştepta lansarea celei de-a doua cărţi, un roman, şi care a stat, bietul, până la capăt – mi-a spus când a scăpat, amuzat şi el, că poietul vorbea deja de o oră când am intrat noi în sală, în întârziere fiind. Nu dau numele prietenului, ca să nu-l bag în belele cu culturnicii locali. Fiindcă ăştia nu sunt doar ridicoli în cel mai nonşalant mod cu putinţă. Sunt şi orgolioşi.

A se reţine din ce scriu eu aici o singură idee: nu mai toleraţi niciodată prostia exaltată care-şi ia avânt şi mai ales prostia care crede despre sine că este inteligenţă. Faceţi ceva: fie părăsiţi încăperea, fie plasaţi o ironie, luaţi, în orice fel, atitudine. Nu aveţi nicio datorie, faţă de nimeni, să vă plictisească în fel şi chip.

Am ieşit la lumină şi m-am bucurat să mă reculeg, câteva minute, în locul în care sunt înmormântaţi cei trei regi ai României.

Picture 008

Şi am văzut, pe drum, o casă absolut frumoasă, care nu seamănă cu nimic din vilele de prost gust care au apărut în România de azi…

Picture 026

Vodevil şi dramoletă a la Smeoreanu Gheorghe

Aprilie 29, 2009

Scurt dialog, undeva, în piaţă, între o mamă şi copilul ei:

-Mami, mami, ce păţeşte Smeoreanu când se ia de Mişu?
-O ia pe coajă, mami, ştie toată lumea. Ca de fiecare dată.

Din partea mea puteţi să nici nu credeţi că dialogul de mai sus e real. Ideea e simplă, până şi copiii au aflat ce păţeşte Smeoreanu când se ia de Mişu.

Cu reacţii lente, tătăiţa revine, după aproape două luni de la ultima mea replică, scriind o nouă înjurătură. Acum mă face porc, mai mult nu poate. Cum voi răspunde de data asta? Îi voi face o concesie. Ca să nu mai plângă că nu-l evaluez strict din punct de vedere jurnalistic, voi analiza un text al său.

El a vrut-o:

„Ştiam că ziaristul Mihai Alexandrescu se exprimă ca un porc, dar acum am observat că are şi febră şi mă întreb dacă nu cumva omul ar trebui luat în calcul de OMS ca fiind primul român atins de celebra febră porcină.”

În afară de o jignire pe care putea s-o fete şi mintea unui aurolac din canal, eu nu văd aici nicio idee. Pamflet nu e, polemică nu e, atunci ce e? E ceva ce dă măsura inteligenţei lui Smeoreanu, din moment ce-i poartă semnătura. S-a scremut şi e tot ce a putut.

„Spun asta întrucât dacă ar fi perfect sănătos, omul m-ar critica în calitatea mea de ziarist – ori de simplu făcător de texte, dacă ziarist nu mă consideră – însă în nici un caz nu s-ar lega de vârsta, înfăţişarea sau bolile mele.”

Câtă sensibilitate… Voi, cei ce ne urmăriţi, vă rog să-mi spuneţi cine a coborât primul polemica până la uşa cortului? Eu sau el? Oare n-a scris el prima mizerie la adresa mea, intitulată „Penis intelectual scos din chiloţi spirituali”? Nu a scris el primele rânduri legate de chelia mea? Nu m-a făcut el maimuţă? Nu m-a făcut el porc? Iar acum lăcrimează, precum curva la spovedanie, că nu e frumos să ne legăm de înfăţişarea omului… Lasă vodevilul Smeorene, ai o vârstă!

Vrei să te evaluez ca ziarist? Foarte bine. Cum poţi să ai o publicaţie sau un „sait” care să se numească „Criterii Politice” şi exact lângă siglă să pui poza unei dudui cu cracii goi? În cazul acesta publicaţia ar fi trebuit să se cheme „Ţâţe şi nu numai” sau „Infractoarea mov”, iar tu erai pe o altă nişă. Deci, varză ca ziarist. De aia nu te iau în serios când foloseşti termenul ziarist, referindu-te la tine.

2

Ca să nu mai spun de momentele în care „saitul” său arăta aşa:

1

Dar, hei, omul e ziarist, scrie pe teme politice, ce dracu!

„Să presupunem că aş fi atins de maladiile pe care mi le enumeră. Mă întreb dacă este omeneşte ca unui om care suferă de sciatică sau reumatism să îi reproşezi aceste lucruri. Poate că sunt cel mai urât, mai dizgraţios individ de pe pământ, oare e bărbăteşte să îi spui cuiva că arată ca dracul ?”

Pesemne, Smeoreanu n-a reţinut o idee simplă: ignoră-mă şi te ignor! Aşa cum a inventat el că sunt „pârlit” şi „vanitos”, am presupus şi eu că are „sciatică” şi „reumatism”. Dacă tot mergem pe invenţii d-astea…

Hai, mai bine, să vă povestesc ceva… L-am întâlnit, de curând, pe tataie la „Librăria mea”. L-am ignorat. El a făcut la fel şi m-am gândit că a înţeles. Că şi-a revenit. Dacă nu ne tolerăm, e corect să nici nu ne vorbim. Tataia nu m-a oprit să-mi spună ce-l doare, nici să ţipe, nici să facă vreo scenă. Dar a ajuns acasă, s-a aşezat la calculator şi s-a gândit el cu mintea lui cea deşteaptă că sunt atins de „febră porcină”. Şi, cu mâna dreaptă, a dat pe net. Ca să mă comport elegant, eu ar trebui, probabil, să-i citez din Hegel, să-i vorbesc cu „dumneavoastră”? Eventual să am maniere, nu? (Păi, nu, că dacă citez din Hegel, sunt „intelectual autist” sau „snob” şi iar nu e bine.)

„De aproape două decenii, cei care încearcă să se afirme în presa din Argeş şi Vâlcea şi bagă de seamă, după o vreme, că nu reuşesc, apelează, ca ultimă soluţie, la campanii de insulte la adresa mea. Nici aceste campanii nu îi menţin la suprafaţă multă vreme, fiindcă lumea observă că indivizii nu scriu nimic altceva, nu au o operă jurnalistică, nu reuşesc să publice, oricât s-ar strădui, ceva memorabil.”

Carevasăzică, de douăzeci de ani încoace, ziariştii din două judeţe nu scriu nimic memorabil şi mor toţi de grija acestui venerabil ignorat de absolut toată lumea. Afecţiunea se cheamă delir de grandoare şi nu se tratează, îmi pare rău.

Multă vreme, nu le-am răspuns zecilor, poate sutelor de inşi care au trecut, meteoric, prin presă şi s-au stins după ce m-au insultat.”

Priviţi Demiurgul Tabloid… El tace precum Divinitatea, dar cei ce-l ating se sting… Sute de inşi „îl insultă”, dar el are dezlegare la figuri de stil cu „febra porcină”. Să spun sictir? Să tac elegant?

„Nici nu mai ştiu cum îi cheamă, nu am habar cu ce se ocupă acum, cert este că nu mai sunt jurnalişti. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Mihai Alexandrescu, în pofida faptului că nu e un ignorant şi că are condei, cum se zicea pe vremuri. El va trebui să se ocupe de altceva, în curând, fiindcă e imatur, frustrat şi vanitos. Or, aceste trăsături de caracter sunt incompatibile cu performanţa în presă.”

Demiurgul devine rapid Nostradamus. Vă daţi seama ce dramoletă profetică scorneşte? Eu n-o să mai fiu jurnalist şi o să mă ocup cu altceva. Bu-hu-huuu… Bu-hu-huuu… E atât de neagră viziunea asta, încât tremur. Încă o dată: lasă vodevilul, tataie!

P.S. Îi rog pe cititori să mă scuze, dar după multă, foarte multă vreme în care am răspuns unor atacuri doar conjunctural, de curând am luat hotarârea de a nu mai rămâne niciodată dator. În ce măsură fac bine răspunzând mîrlăniilor nu ştiu, ştiu doar că o voi face cu consecvenţă.

Biata potaie în care o lume rea dă cu piciorul, a luat decizia să muşte… Ar face mai bine să le arate cititorilor altceva: cum îl ignor, dacă mă ignoră.

Smulgându-ne părul din cap. Din cauza literaturii, bre!

Martie 15, 2009

Cristi Cocea îmi postează un comment la articolul despre Manolescu. Mă ceartă, evident, lui îi place Manolescu. Discuţia e chiar mişto, el are o opinie, eu am altă opinie.

Nu aş transcrie aceste opinii aici, dacă nu mi-ar plăcea să participaţi şi voi cu opiniile voastre. De ce? Fiindcă ăsta este internet, iar aici suntem liberi. Putem profita de asta!

Textul e lung, dar la final promit să pun şi o poză 🙂

Ce zice Cristi:

Mişule, ştii că nu pot să-ţi dau dreptate, ne-am certat mai demult pe această temă, credeam că te-ai lămurit! Chiar dacă Manolescu nu face critică structuralistă, psihanalitică sau ideologică, cum v-au învăţat pe voi la facultate că e bine (de fapt, fiind vorba de simple … fiţe, mode intelectuale), asta nu înseamnă că e “impresionist”. Citeşte “Arca lui Noe” şi vei vedea metoda… 40 de ani, omul a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice (atacate de maculatura comunistă), aşa că e un pic ingrat să vină Mişu şi să spună că poate să-l înlocuiască printr-un … dicţionar! Iar încheierea chiar mă lasă paf… Citiţi, fraţilor, ce vă place, nu vă mai uitaţi în gura lui Manolescu! Dacă vă place Sandra Brown, daţi-i înainte! Şi eu, tîmpitul, care consideram că Manolescu este o sursă de AUTORITATE în domeniu, care trebuie consultată şi preţuită, măcar parţial… Bine că m-ai lămurit tu, Mişule, cum stă treaba… mă duc la dicţionar, îl am pe ăla al lui Marian Popa, o să-mi aleg lecturile deschizîndu-l la întîmplare. Dar ce mă fac dacă pic peste… Marin Ioniţă?

P.S. Dacă ar fi să critic psihanalitic notiţa ta, aş spune că suferi de complexul lui Oedip, o formă interesantă de refuz al autorităţii paterne. Abia aştept să-ţi văd roadele incestului cu literatura!

Ce zic eu:

N-am nimic cu autoritatea, atâta timp cât această autoritate nu tinde să devină absolută.

Autoritatea este orientativă, nu definitivă. Or, când scrii o istorie ca asta a lui Manolescu (de fapt, ca aia a lui George Călinescu), reluând veşnicii şi fascinanţii scriitori români, clasici & moderni, prizând, totuşi, şi unele mici doze de contemporaneitate, te plasezi, cu bună ştiinţă, în absolut. Absoluta autoritate a lui Manolescu înlocuieşte, nu-i aşa, absoluta – dar prăfuita – autoritate a lui George Călinescu. Nu mai este nici destul de bine, nici destul de modern şi, helas, nici destul de „destul” ce scrie Călinescu despre Rebreanu, Slavici sau Topârceanu. Manolescu a citit aceşti scriitori într-o cheie nouă, vălul ros de molii a căzut, iar literatura română a apărut, deodată, într-o lumină proaspătă, nu?

Mă întreb mereu de unde pofta asta nebună de autoritate absolută, de istorii definitive şi, mai ales, de clişee găunoase gen… „cel mai important critic”, „cel mai mare poet”, etc.

Ultima care avea nevoie de un tătuc era literatura.

Presupunem că, în două luni, ar apărea o istorie asemănătoare, care ar „analiza” aceiaşi scriitori români, iar autorul ar fi un anonim: Ion Popescu. Sau chiar un alt critic literar celebru: să spunem Nicolae Balotă sau Ioana Pârvulescu. Presupunem, de asemenea, că respectiva carte ar fi scrisă excelent. Am spune, la infinit, că lucrarea lui Manolescu e mai bună – „cea mai bună” – doar fiindcă Manolescu e Manolescu? Să fim serioşi.

Eu nu ştiu dacă este ingrat să vină Mişu, adică un nimeni, şi să spună cu ce poate fi înlocuit Manolescu (eventual cu un dicţionar bine alcătuit). Poate fi ingrat, însă Mişu e liber s-o facă, iar dacă oamenii se uită în gura lui, cu atât mai bine, înseamnă că reuşeşte să le reţină atenţia.

Nicolae Manolescu „omul care a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice”, aşa cum spui, a făcut, prin ’96, un gest, nu ingrat, dar în mod sigur nepotrivit: a candidat la preşedinţia României. Avea treabă critica literară cu chestia asta? N-avea, lumea nu l-a votat, dar iată că mulţi îl votează astăzi „Preşedinte al Literaturii Române.”

Ultima, reformulez, care are nevoie de un preşedinte e literatura.

Când spuneam că fiecare om citeşte ce-i place nu mă refeream la faptul că oamenii ar trebui să-i dea înainte şi să citească Sandra Brown sau, dacă dicţionarele îl conţin pe Marin Ioniţă, să citească Marin Ioniţă. Universul cărţilor este, că doar o ştii, la fel de vast ca şi universul uman. Acolo unde o vânzătoare de boutique citeşte Sandra Brown, o studentă entuziastă, la litere, va pierde două nopţi cu Yourcenar. Şi, cu asta, te-am adus, dragă Cristi, la sistemul universitar, cel care m-a îndoctrinat pe mine cu interpretări ultra-specializate. Dar ăsta e alt subiect…

Adevărata critică literară este cea lămuritoare (aici au apărut diverse mode) şi cea, pur şi simplu, critică (unde nu e vroba de modă, ci de funcţia supremă a oricărei critici, aceea de a îndrepta lucrurile). Te-am rugat să citeşti „Nu”, de Eugen Ionescu, vei găsi acolo formulări interesante şi adevărate despre critica literară. Omul ăsta nu s-a impus pe Dâmboviţa, în mica şi anemica literatură românească, ci la Paris.

Şi nu, nu eşti un tâmpit fiindcă îl consideri pe Manolescu o „sursă de autoritate”. Îţi place omul, îţi place cum scrie, atâta tot. Mie nu-mi place. Şi vezi cum, dintr-o dată, totul este o chestiune de gust, vezi cum se naşte o instructivă polemică intelectuală şi nimic nu mai e definitiv, ca înainte? Vezi cum suntem liberi, iar autoritatea putem fi, până la un punct, chiar noi?

Asta e frumuseţea, când vine vorba de literatură şi, în general, de artă. Nimic nu e definitiv. Nu există un „Preşedinte al Romanului” şi nici un „Preşedinte al Criticii”. Există oameni, cărţi şi gusturi.

Bine barem că nu facem hermeneutici diferite – şi nu ne smulgem părul din cap – pornind de la limoncello 🙂

picture-003

Un mormânt de hârtie, de două kilograme

Martie 14, 2009

istoria-critica-literatura-romana-nicolae-manolescuCanon şi Paradigmă. Doi termeni găunoşi care însoţesc, în mod fatal, orice discuţie, cât de cât decentă, legată de „Istoria Critică a Literaturii Române” a lui Manolescu. Discuţiile indecente legate de această „Istorie”, probabil că bănuiţi, le poartă scriitorimea provincială, frustrată că nu se regăseşte, cu nume şi prenume, în cuprinsul cărţii. Aceste discuţii chiar nu merită amintite: sunt inutile. Ca şi literatura ratată.

Revenind la termenii „canon” şi „paradigmă”, l-am auzit pe Manolescu spunând următoarea prostioară:Canonul nu coincide cu paradigma literară… Se poate schimba paradigma, canonul nu. Se schimbă canonul, nu se schimbă paradigma...” Probabil, a încercat să transmită, generos, o undă de relativitate binevoitoare în spaţiul literar. Ce înţeleg eu de aici? Păi, înţeleg un lucru simplu: poate să ţi se rup de canon dacă eşti în paradigmă şi să şi se fâlfâie de pardigmă, dacă eşti în canon. Masele de scriitori sub-mediocri cărora li se reproşează că nu sunt în canonul manolescian pot răspunde acum, salvaţi, într-un glas: „Da, dar noi suntem în paradigmă!”

De exemplu, dacă lui Mircea Bârsilă – care nu apare în „Istorie” – i se reproşează că nu e în paradigmă, el poate răspunde că e în canon. Şi pe dos.

Dincolo de umorul involuntar – atât al apariţiei unei astfel de istorii a literaturii române, cât şi al stupefacţiei scriitorilor sub-mediocri că nu şi-au văzut numele tipărit în „Istorie” – un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: „Istoria” lui Manolescu e o carte complet inutilă. Pentru că cine vrea să se informeze – din punct de vedere istoric (ba chiar şi critic…)  cu privire la literatura română va consulta, întotdeauna, un dicţionar performant, nicidecum o carte cu reflecţiile subiective ale lui Manolescu. Cartea lui Manolescu va fi citită doar de cei ce vor să afle opinia lui Manolescu despre cutare sau cutare scriitor. La vremea lui, George Călinescu a făcut la fel, a emis nişte opinii personale. Nişte impresii. Manolescu le emite şi el, liber, pe ale lui. Sigur, nimeni nu neagă că aceste impresii sunt inteligente.

Părerea mea e că astfel de istorii – mai degrabă impresioniste decât critice – ale literaturii nu mai sunt la modă. „Istoria” lui George Călinescu a fost începutul şi sfârşitul unor astfel de opere „monumentale”, menite mai degrabă să dea măsura geniului titanic al autorului, decât să facă lumină în mintea celui ce vrea să se informeze rapid, cu privire la un scriitor sau altul. Nicolae Manolescu ar fi făcut o treabă mult mai bună dacă ar fi scris o istorie, începând de acolo de unde a lăsat-o Călinescu pe a sa. Dar el a preferat să-i îngroape încă o dată pe scriitorii români – în mare parte aceiaşi – într-un soi de mormânt de hârtie care cântăreşte două kilograme şi care colcăie de subiectivitate.

Nemaivorbind că e o greşeală absolută să pui literatura, ca fenomen, sub canon sau sub paradigmă. Literatura este bună sau proastă. Cărţile îţi plac sau nu-ţi plac. Fiecare cititor are canoanele proprii şi paradigmele proprii. Exemplu: canonul poate zice că romanul lui Proust, „În căutarea timpului pierdut” e o carte mare. Ei bine, pentru mine, a fost întotdeauna o carte proastă şi orice altă carte care a urmat această paradigmă (acest model) a fost la fel de proastă. Îmi pare rău că a ales acest drum, dar Manolescu nu poate impune nimic.

Citiţi ce vă place. Ce nu vă place nu citiţi. E simplu, iar oamenii se complică inutil.

Smeoreanu, nici mentor, nici dementor

Martie 12, 2009

Am această trăsătură de caracter: nu-mi place să-mi fie atacaţi prietenii. În general, sunt jovial până la superficialitate, însă mă apucă toţi dracii când văd că oamenii la care ţin sunt terfeliţi.

Cine sunt terfeliţi acum? Dan Donoiu şi Cristian Cocea. De către cine? De către Gheorghe Smeoreanu. Am crezut că moşul ăsta agresiv s-a potolit, mai ales că, subtil, am dat-o pe glumă, în ultimul text polemic. Am făcut-o aşa, din eleganţă, ca să priceapă că nu-l urăsc, ci doar mă încearcă un „omenesc, prea omenesc” sentiment de milă & silă când îl văd cum se chinuieşte, la anii lui, să scrie novelete erotice sub-mediocre. I-am criticat binevoitor o frază din ultima sa noveletă (cea mai ridicolă dintre toate), arătându-i că nu poţi scrie despre sex, adoptând, pe alocuri, stilul lui Karl May. Credeţi că a priceput ceva? A priceput pe dracu să-l pieptene!

Hai să vă spun un secret: moşul e nervos rău de tot, fiindcă nu-l consideră lumea mentor. Nici dementor nu-l mai consideră nimeni, pentru simplul motiv că toţi îl ignoră, ziarişti, politicieni, oameni de afaceri, cu excepţia câtorva dintre noi care îl mai luăm, din când în când, în vârful bocancului, fiindcă acolo îi este locul. L-am ignora şi noi cu multă plăcere, fiindcă avem lucruri mai importante de făcut. Însă nu ne place senzaţia pe care gingiile lui umede şi reci o lasă acolo unde se repede să muşte: de cur. (Imaginaţi-vă ce nasol e să te ştergi, de vreo două ori pe lună, de balele altuia, care altceva nu ştie decât să te facă încontinuu prost, bou, maimuţă, porc …, lăsându-se pradă unei isterii suspecte.)

E drept că toată cariera lui a avut de-a face mai mult cu proşti şi analfabeţi prin redacţiile unde a făcut umbră degeaba. Evident că toţi ageamiii pe care îi angaja pe doi lei îl venerau, iar atunci când nu-l venerau, se temeau de el, fiindcă, la vremea când nu era chinuit de sciatică şi reumatism, îi speria ţipând. Proştii i-au fost lăudători. Iar ignoranţii i-au fost sclavi. Dar, ce să-i faci, omul a rămas blocat în acel illo tempore când era pe val, tânăr, fericit, în plină glorie, chiar şi aşa, fără rezultate profesionale notabile, având ca background un ziar colorat ca o sorcovă, plin de crime, violuri, sinucideri şi accidente. Un epifenomen al personalităţii lui.

N-a ştiut să îmbătrânească. N-a înţeles că timpul gloriei false se scurge, că vine o vreme când „a fi” se separă de „a părea” – şi oamenii nu mai fac compromisuri, tratându-te exclusiv în funcţie de ceea ce eşti. În tinereţe ţi se iartă teatrul şi fronda, amatorismul şi impostura. La bătrâneţe trebuie să joci doar rolul tău. Smeoreanu, ca un adolescent iritat, încă face eforturi „să pară”. Mai trist decât orice: n-a înţeles că respectul autentic şi admiraţia sinceră nu se obţin cu barda, înjurând, la grămadă, pe toată lumea sau lătrând ca un câine turbat.

Cine ştie, poate că acesta – şi nu altul – este rolul lui adevărat. De asta, la ieşirea din scenă, nu primeşte aplauze, ci uneori, în silă, ouă stricate.

Tataie o ia pe coajă la nivel regional

Februarie 25, 2009

Un articol foarte interesant în „Arena Vâlceană„. Iată un paragraf:

Păcat că domnul George Smeoreanu nu a avut timp să-şi facă meseria ca la carte şi s-a rezumat la statutul de „ziarist bun doar de gură”. Dacă şi-ar fi luat în serios rolul, ar fi aflat, spre exemplu, cum şi la ce preţuri a achiziţionat Ion Matei spaţiile şi terenurile din zona Troianu, ce tunuri a dat pe platforma industrială, câte miliarde a supt de la CET Govora şi multe altele. După părerea noastră, un adevărat senior al presei ar fi pus întrebări mult mai interesante în emisiunea cu pricina, iar ţinta nu trebuia să fim noi, ziariştii ăştia tineri şi naivi, cum ne vede el, dar care au curajul de a spune lucrurilor pe nume, arătând faţa reală a unor dalmaţieni din mediul politico-economic.

Şi în Curierul de Râmnic… (Aici nu ştim despre cine este vorba… 🙂 )

Luni seara, în emisiunea sa, Neica Nimeni (sau, dacă vreti, „inginerul de ziare” – ce-mi place catalogarea asta, expresie a frustrării altui no name de renume judeţean!), s-a întâmplat ceva de râs. Invitat era un tip deştept, cu mult mai deştept decât moderatorul. Fusese chemat acolo în calitatea sa de realizator şi proprietar al portalului www.e-ziare.ro.  Printre altele, a fost întrebat insinuant – cu aluzie la Curierul de Râmnic, evident – dacă mesajele postate de cititori pe forumurile ziarelor  trebuie cenzurate. Invitatul a zis că webmasterul trebuie să exercite, desigur, un control asupra mesajelor, să nu fie postate dintre cele care instigă la ură rasială, contravin legii şi bunelor moravuri, conţin obscenităţi etc.
Să vedeţi ce mi s-a întâmplat! – a zis Neica Nimeni. L-am avut invitat aici pe primarul Gutău şi, pentru că am aplicat prezumpţia de nevinovăţie, mi-am furat-o de la Curierul de Râmnic, altfel un ziar profesionist, bun ca format… etc. etc.
Pe scurt, Neica Nimeni tocmai pregătise terenul pentru ca invitatul să muşte momeala şi să spună un  „daaa!” slugarnic (eventual făcând şi „un gest cu mâna, respectuos”).
Prezumţia asta de nevinovăţie nu trebuie să o luăm aşa, ca la talibani!” – i-a dat invitatul cu deontologia în cap moderatorului -, adăugând că primarii şi aleşii, în general, când îşi asumă avantajele unor funcţii publice, sunt obligaţi să-şi asume şi probabilitatea de a şi-o fura imediat ce dau de bănuit. Mă rog, asta era ideea…

Smeoreanu – un wannabe cu ifose

Februarie 23, 2009

Tătăiţa Smeoreanu recidivează.

De data asta renunţă la binecunoscutul stil „cocalar de Albota”, stil scriitoricesc pe care l-a inventat special să debiteze presupuneri becaliene de tipul „io am bani şi tu nu” sau „io am casă şi tu nu”. Acum, când l-am lămurit că lucrurile nu stau chiar aşa, îmi permit să stau relaxat la mine-acasă şi să-l consider subiect de studiu antropologic.

Sătul să bată darabana că are bani (probabil a simţit că „nume grele” ale manelei româneşti îl surclasează ireparabil), Smeoreanu plonjează într-un alt registru, numindu-mă isteric, prost, bou şi maimuţă. OK, nu putem ignora acest salt spectaculos al inteligenţei, undeva trebuia să se producă, şi la el, declicul evolutiv. Astăzi, Gheorghe Smeoreanu ne-a depăşit aşteptările mai ceva ca planurile cincinale din Epoca de Aur, pe care e de bănuit că le consemna lemnos în publicaţii gen „Steagul roşu.” Anticipăm, în viitoarele sale „articole”, provocări mult mai rafinate, de genul „Mişule, hai ne batem!

Să rămânem, însă, obiectivi şi, pe cât ne permite contextul, sobri.

Nu am afirmat niciodată despre Smeoreanu că e beţiv, curvar sau fumător. Nu mi-aş permite aşa ceva, cu atât mai mult cu cât am motive să cred că mă pricep mai bine ca el la cel puţin două lucruri: vinuri şi… jurnalism. În ce priveşte femeile, am să-i recunosc superioritatea, fiindcă sunt mult mai tânăr ca el şi, dacă aş face altfel, ar fi, din partea mea, o cumplită ineleganţă, dacă nu chiar cruzime.

Şi nici capitolul filosofie&literatură nu-l mai deschid cu el, fiindcă am văzut că intelectualii îl enervează cumplit – poate şi din cauză că nu înţelege nimic… din nimic. Pâcla conceptuală în care pluteşte dintotdeauna precum şi încăpăţânarea de a exprima idei care-l depăşesc l-au făcut, deseori, să semneze texte adolescentine, entuziaste, ca acesta: „…probabil 90% dintre scriitorii din toate timpurile au făcut la fel, adică au scris despre sex, femei şi angoase.” Iată o inepţie de necomentat, mă prefac că n-o văd.

E adevărat că am susţinut, în polemicile noastre, că e un wannabe, un jurnalist amator, iar la vârsta lui situaţia profesională în care se găseşte e un pic… jenantă. New-media îl depăşeşte mai ceva ca un Ferarri o Dacia Logan. Şi crede-mă, Smeorene, nu-ţi vei dori niciodată să îmi treacă lenea şi să fac un studiu critic pe ziarele unde ai fost tu director, că praful şi pulberea se va alege de toate eforturile tale de a vrea să pari mare director de presă, mare jurnalist sau mare ce oi mai vrea să fi tu. Joacă-te cu polemicile astea cât vrei, dar ţine minte că, deocamdată, te iau în râs şi nu mă ocup serios de aşa-zisele tale performanţe profesionale.

Este, deasemenea, adevărat că l-am sfătuit să scrie cărţi, în loc să înjure oameni pe internet – şi chiar văd că s-a apucat. Acum produce un nou roman. Am citit draft-ul şi tot ce pot să adaug este că bietul Smeoreanu reuşeşte să creeze efecte absolut comice acolo unde se chinuie să pună dramatism şi tensiune. Faza aia, Smeorene, când personajul Daniela ţipă fiindcă nu ştiu cine vrea să omoare o ursoaică şi, în acelaşi timp, se aude un tunet puternic e de un umor involunar atât de reuşit, încât am râs în hohote 5 minute. Lasă artificiile astea de doi bani, nu se mai poartă de la Alexandre Dumas încoace, zău aşa. Sau, dacă ţi-ai propus să devii, la Albota, un fel de Michel Zevaco altoit cu Bukowski e treaba ta, nu mă bag.

„Ai ucis-o !” ţipă Daniela, dar cuvintele ei fură însoţite de un tunet, cel mai grav şi mai puternic pe care îl auzisem vreodată.

Oh, la vache! Atât talent ne doare!

Nu mai zic că „dar” este o conjuncţie care stabileşte o relaţie de opoziţie între numele predicative unde apare. Exemplu: „Ei sunt harnici, dar neascultători.” În fraza „…ţipă Daniela, dar cuvintele ei fură însoţite de un tunet…”, folosirea acestei conjuncţii te recomandă ca scriitor… din plin.

Acum poate înţelegi, Smeorene, de ce nu scriu eu literatură, cărţi, etc. Ştiu că nu pot sta niciodată între scriitorii importanţi şi nu vreau să risc ridicolul ăsta cu care tu deja te-ai obişnuit. Ţi-aş mai cita aici o chestie din Ilf şi Petrov, dar, zău, m-a apucat mila: nu vreau să te doară adevărul, mai bine zaci tu cu iluziile tale. And now, get lost, că m-am plictisit de tine. Eşti mult prea slab: nu am cu cine să polemizez.

Cu dinţii tociţi, Smeoreanu duios molfăia…

Februarie 7, 2009

Preocupat să dobândească, măcar acum, la senectute, notorietatea pe care şi-a dorit-o toată viaţa, tătăiţa jurnalismului provinţial, Smeoreanu George, se preface că nu-mi citeşte decât azi un răspuns cât se poate de civilizat, pe care i l-am dat acum câteva luni. Este vorba de un răspuns la nişte înjurături manelăreşti pe care mi le-a adresat doar aşa, ca să-mi arate că mă citeşte, că, vrând-nevrând, se raportează dureros la jurnaliştii tineri şi importanţi şi că nu e în stare să-şi accepte cu demnitate uzura, lipsa de talent & amatorismul.

Hai să vedem ce însăilează tătăiţa Smeoreanu, într-o nouă înjurătură sau denigrare, cum vreţi să-i spuneţi:

1. …bănuiala mea este că băiatul acesta a pornit-o spre patruzeci de ani şi a început să realizeze că trăieşte degeaba, adică nu a construit nimic în presă, nu a inventat nici o rubrică, darămite vreo gazetă, nu are casă, nu are bani, nu a depăşit graniţele judeţului, în fine, trăieşte jalnic, iar de aici a dezvoltat un soi de ranchiună, cum se întîmplă la unii rataţi.

Ca să ne cunoaştem, măi, Smeorene, află că am 31 de ani, evident că o să îmbătrânesc şi eu, ca toţi oamenii, numai că, spre deosebire de tine, am s-o fac cu demnitate. Adică, la aproape 60 de ani, o să-mi plimb nepoţii, n-o să înjur, duminica, pe internet.

În presă, am inventat rubrici cu grămada, nu ca tine „Fâl, fâl, vine barza”, dar tu nu citeşti presa serioasă, ca să ştii. Îţi scuz ignoranţa. Analizele politice „e grele”. Am inventat şi gazete, desigur. Se numesc Muntenia Flash, Ofensiv şi Indiscret. Am rebrenduit „Ziarul de Argeş”, aşa încât este una dintre cele mai elegante publicaţii din Argeş şi – ceea ce te sperie pe tine – cea mai acidă. De directorul acestei gazete, Dan Marius Donoiu, te asigur că mă leagă o prietenie frumoasă, însă tu habar nu ai ce e aia prietenie. Ţi-ai fi dorit, desigur, să fii în stare să poţi să faci şi tu o astfel de gazetă, dar ori n-ai ştiut, ori n-ai putut. Dacă n-ai putut până acum, nici de acum încolo n-o să poţi. Am făcut emisiuni la radiouri şi la televiziuni, mai bune decât vei face tu vreodată, dovadă stând sutele de înregistrări, zecile de telefoane primite în direct…

Mai spui că că n-am casă, bani şi că trăiesc jalnic. Aici, Smeorene, ai dat-o-n bară. Am casa mea, maşina mea, bani suficienţi cât să pot trăi decent şi toată independenţa din lume – fiindcă, asta e, m-am născut într-o familie care m-a iubit şi mi-a oferit, cu toată dragostea, lucrurile de care am nevoie. Presupunerile tale cum că aş trăi în mizerie sunt absolut amuzante. A! E adevărat că nu sunt un cocalar cu BMW şi cu vilă în Pipera, astea pot fi idealurile tale, având în vedere felul cum scrii, ale mele nu. Eu sunt un om normal, nu becal, ca tine. Dacă nu pun poze pe net cu mine în casă, cu mine în maşină, cu mine în excursie, este fiindcă spaţiul meu privat nu are ce căuta aici.  Cât despre ratare… Îmi doresc de la viaţă numai lucruri realizabile. Deci mi-e imposibil să mă ratez.

2. Durerea lui e cu atât mai mare cu cât băiatul nu e prost, are şi cultură,cred că, totuşi, una din care lipsesc clasicii, eu cel puţin asta „miros”, dar probabil că ori incapacitatea de a aranja bine valorile, ori un deficit de voinţă sau chiar un fel de superficialitate şmecherească l-au împiedicat să se realizeze.

Te referi cumva la clasicii ruşi? Stai liniştit, n-o să-l poţi pricepe tu pe Dostoievski. Chiar şi dacă aş accepta să-ţi fiu „maistru”, ar trebui să stau cu joarda alături şi să-ţi mai ard una după ceafă, când văd că deviezi. Bukowski e pentru tine, Smeorene!

3. Mi se pare, nu sunt chiar sigur, că şi acest Alexandrescu a fost, la un moment dat, în subordinea mea, la un post de radio pe care l-am coordonat câteva luni.

Ţi-am făcut onoarea de a te băga în seamă, deşi am fost şi sunt mai bine pregătit ca tine la toate capitolele. M-am oprit, te-am observat aşa cum un entomolog observă o coleopteră banală – şi am trecut mai departe. Ar fi trebuit să te ignor – aşa ar trebui să fac şi acum – dar am crezut, la ora aia, că e ceva de capul tău. Eroarea mea: la tine, la mansardă, suflă vântul.

4. O altă chestiune este că am scris despre Alexandrescu pentru a-mi creşte traficul pe site. Adică blogul său are atâţia şi atâţia cititori , încît dacă scrie de mine, gata, am făcut rost de accesări pe site. M-am uitat să văd dacă blogul respectiv e pe Trafic şi nu e, evident, era o dată, acum s-a delogat ca să nu se observe că are 6-7 cititori pe zi, adică amicii autorului, probabil (…) oricine are un computer poate să vadă clasamentul, probabil că Alexandrescu nu e prea familiarizat cu astfel de lucruri.

Smeorene, râd şi copii de tine! Unde ai mai văzut tu, specialistule, blog în platforma wordpress înregistrat pe Trafic??? Familiarizatule cu toate care eşti tu! Pune mâna pe carte, că ţi se vede ignoraţa imediat ce te apuci de scris. N-ai pe nimeni să te ajute? Fiindcă tu trebuie să fii asistat, ca să nu spui prostii. WordPress-ul are statistică proprie. Însă tu nu faci diferenţa între WordPress şi Blogspot (care se poate înscrie pe Trafic) şi te dai mare ziarist. Q.e.d. La mansardă, ştii tu, suflă vântul… Tot nu-ţi pun link, degeaba insişti!

5. …eu sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar el nu e, fiindcă nu a publicat nicio carte. Când o publica, vedem ce talent are, până atunci, nu avem cum, oricât am vrea.

Unde eşti, Smeorene, membru? Şi ce faceţi voi acolo, la USR? Spargeţi seminţe? Plătiţi cotizaţie, ca la partid? Tu, de exemplu, ce faci? Eşti responsabil cu propaganda? Ţineţi colocvii? Cenaclu? Vă citiţi unii altora poezii? Aplaudaţi? Vine Păunescu? Scandaţi? Lipiţi afişe pe pereţi?  Ăsta e scriitor sindicalizat, nene, vai de el! Şi nu, nu am de gând, în viaţa asta, să public nicio carte. O grămadă de nebuni s-au apucat de scris cărţi. Mulţumesc, eu nu fac parte dintre ei. Şi încă ceva: n-am nimic de transmis lumii, iar dacă am, ţin pentru mine.

6. ...90% dintre scriitorii din toate timpurile au făcut la fel, adică au scris despre sex, femei şi angoase.

Aşa îşi justifică Smeoreanu temele pe care le abordează în „literatura” lui. Cum spuneam, Bukowski, nu Dostoievski. Miller, nu Faulkner. Anais Nin, nu Yourcenar. Şi multă incultură. Fraza asta trebuie atârnată la Facultatea de Litere, ca să râdă generaţii întregi de studenţi. Ce să-ţi mai spun, tătăiţă? Pe la 20 de ani, aveam o vorbă… Nu poţi să astupi toate găurile din lume. Da’ merită să încerci. Tu mai încearcă. Eu promit să îţi fac galerie. Bagă mare, Smeoreneeeeee! Hai că poţi! Cum? Nu poţi? 🙂 Uf!

Nu mai scriu despre tataia ăsta. Chiar că îl fac celebru! 🙂

Agopian are dreptate, dar e crud

Octombrie 15, 2008

Am citit destul de iritat, în Caţavencu, serialul lui Ştefan Agopian despre Nichita Stănescu. Ştim toţi că Agopian are dreptate. Stănescu a fost – iată adevărul în tuşe groase – un beţiv, un cheltuitor şi un curvar. Mai mult… A ieşit pe Televiziunea Română de atunci să spună că scriitorii ar trebui să lucreze în uzinele patriei, fiindcă pe urmă le-ar zbârnâi condeiul, mult mai viu, pe pagină. Normal că avea defecte cu duiumul, era om, ba pe deasupra şi poet… Şi, cum se întâmplă la români, defectele astea ori au fost trecute complet sub tăcere, editându-i-se albume omagiale encomiastice, ori – cum se întâmplă azi în Caţavencu – sunt descrise de parcă un om ar fi reductibil la limitele sale biologice.

Sunt de acord: Nichita Stănescu a fost, din păcate, prea mult timp şi prea intens mistificat, aşa că puţină demistificare nu-i strică – mai ales acum când e mort şi nu poate răspunde, nu? (Nu mai zic că în provinţii umblă fel de fel de scriitoraşi drojdieri a căror singură grijă e să semene cu Nichita şi, spre deosebire de acesta, să nu producă decât râgâieli acre şi versuri cretine – dar dacă facem praf idolul, nu-i vom schimba pe idolatri.)

Eu unul nu cred că asta e calea spre demistificare. Nu cea aleasă de dl. Agopian. Sunt unele rânduri în care face în aşa fel încât să ne fie scârbă. Puţin îmi pasă mie că, de la băutură, Nichita Stănescu avea varice esofagiene care se spărgeau şi sângera pe gură. Sunt lucruri care ţin de o anumită intimitate pe care ar trebui s-o ştie doar câţiva cunoscuţi ai lui – şi atât! Cum ar fi ca şi dl. Agopian să facă, doamne fereşte, o boală nasoală şi un condeier să-i descrie simptomele cele mai hâde, peste 20 de ani, fiindcă aşa are el chef?

Poate că toţi sfârşim în propriul sânge şi în propriile excremente, nu cred că vom muri ca nişte îngeri, volatilizându-ne şi lăsând parfum de smirnă în urma noastră. N-am să fac pe sensibilul, dar mult mai important e că în urma lui Nichita Stănescu au rămas nişte versuri frumoase. Restul, vorba sloganului, e can-can. De data asta, inutil şi crud.