Posts Tagged ‘poezii’

„CU DRAGOSTE ŞI ABJECŢIE”, VÂNZĂTORILOR DE ILUZII

Decembrie 17, 2012

Detest atitudinea pozitivă şi zâmbetele amabile.
Îi fugăresc cu fraze scârboase pe corporatiştii anonimi
care îmi vorbesc de parcă ne-am şti de-o viaţă.

Apreciez scepticismul.
Mă binedispun răutăţile gratuite.

N-am inima în palmă,
eu strâng pumnul fără ipocrizie.
Am inima în piept, dacă o vreţi,
folosiţi un cuţit,
nu fraze proaste învăţate la team-building
sau citite în revistele glossy.

Am portofelul în buzunar,
dacă îmi vreţi banii,
atacaţi-mă pe la spate,
cu mine nu funcţionează tehnicile de persuasiune,
marketingul ştiinţific mă amuză,
apoi mă plictiseşte,
apoi mă enervează.

Diplomaţia o practic
doar când urez „La mulţi ani!” octogenarilor.

Sunt amabil cu muribunzii,
fiindcă eliberează locul.

Sunt generos cu proştii sensibili,
fiindcă îmi place mutra lor satisfăcută când le cumpăr îngheţată.

Sunt blând cu fraierii care şi-au luat-o-n bot de la existenţă,
însă nu pentru totdeauna,
fiindcă stomacul plin şi sufletul întărit
predispun la „efectul Lucifer”,
transformând o fiinţă umană aparent neajutorată
într-o bestie sinistră.

Îmi plac banii şi sunt ateu.
Deci nu-mi vorbiţi despre morala creştină
şi feriţi-vă să-mi rămâneţi datori – nu şterg datoriile,
percep dobândă mai rău ca un cămătar.

Feţele optimiste din bănci şi societăţi de asigurare,
trezesc în mine o furie rece.

Mutrele feminine excitate de la biroul de credit
primesc de la mine invitaţii porcoase, de genul
– Hai să ţi-o trag, fă, scroafo, e „mai avantajos”!

Societăţile filantropice n-ar vrea un audit
de la un tip care nu-şi confundă niciodată
inima cu portofelul,
umanismul cu contul curent
şi bunătatea înnăscută cu pledoariile televizate despre bunătate.

Da, mă consider un om bun,
dacă asta e întrebarea.

N-am împărţit ultima ţigară, băi sceleraţilor,
n-am privit împreună apusuri amare prin fereastra existenţei
şi, tineri fiind, n-am venit împreună beţi de la cârciumă,
dând foc idolilor de mucava din cotloanele conştiinţelor noastre,
ca să-mi strângeţi voi mâna „cu căldură şi prietenie”.

Deci, sictir!

Eu vă înjur printre dinţi,
iar „afacerile profitabile” pe care mi le propuneţi
cu aerul că soarta mea e importantă pentru voi,
s-ar potrivi rudelor voastre de la grădina zoologică.

„Încrederea” şi „entuziasmul” pe care mi le solicitaţi
se pot solda cu o flegmă pe care, din cauza unei educaţii greşite,
abia mă abţin să nu v-o trimit
în plină figură.

Costumele voastre negre din polyester lucios,
cumpărate pe credit din mall,
cravatele voastre convenţionale
sub care transpiraţi lent
şi cămăşile albe care vă dau un aer de ospătar deshidratat
mă umplu de silă.

Birourile voastre dotate cu laptop-uri şi cu imprimante
conţin mai puţin adevăr ca bisericile
şi mai multe umori acre
ca un bordel cu târfe angajate la negru.

Staţi închişi în borcanul de plastic
şi încercaţi să tăceţi ca şi cum aţi fi morţi!
Poate reuşesc să uit, dracului, de voi.

Eu nu trăiesc în reclame televizate
şi nu vreau să accept „noutăţile” lumii contemporane
fără să gândesc.
fără să critic,
fără să-mi spun părerea.

Eu am atitudine pozitivă,
numai când dă faliment compania
şi rămâneţi pe drumuri.

Eu sunt „o fire deschisă şi plăcută”
numai după ce ieşiţi din cabinetul medicului
tulburaţi de diagnostic
şi doar atunci vă zâmbesc
cu-adevărat fericit.

Odihneşte-te-n pace, Irene! În băltoaca ta călduţă…

Aprilie 14, 2012

poate mă mai lăsaţi dreaq cu sentimentalismele voastre ieftine,
şi cu pisicuţele de pe facebook,
şi cu zâmbetele contrafăcute,
oare nu vi s-a acrit de line-uri scrise la limita dintre platitudine şi prostie?
de ochi albaştri, lăcărmoşi, în spatele cărora se cască vidul?
de nebuni care se cred spaghetti puse la fiert, drept care se agită mucios, bălos şi tâmp?
oare nu vi s-a luat de poze demonstrative
şi de kkat-uri repixelate postate la „ambâţ”?
de fericiri standardizate şi sindicalizate, bune pentru tot poporul?
nu vă e silă de nefericiri cartieriste şi proletare – ah, vai, ah –
bonus kitsch-ul lacrimei urduroase, strivite pe obrăjor?
astăzi vreau atitudine,
vreau fraze aspre, cioplite clar în piatra lexicului,
cuvinte ca torpila –
şi mesaje ca obuzul, vii, directe, neechivoce,
ca o condamnare la existenţă,
vreau pumni strânşi îndreptaţi către divinitatea care tace
şi vreau râset sănătos adresat prietenilor,
daţi-mi urlet aprig atunci când doare –
nu-mi daţi smiorcăieli imbecile,
vreau vâlvătăi în priviri şi foc de iad în inimă –
nu îngeraşi leşinaţi şi inimoare roz,
m-am săturat de texte proaste despre iubire
şi de citate piftioase despre adevărata prietenie
scrise de encefalopaţi care iubesc pân’la uşa liftului
şi de ipocriţi care spun prietenilor texte politic-corecte
(corectitudinea politică este marele asasin al spiritului, al dragostei şi al prieteniei),
vreau capete ridicate şi priviri drepte, nu ochi piezişi şi mutre diplomate!
Vreau să văd ură şi vreau să văd dragoste,
vreau femei viteze, înţelepte şi frumoase ca Athena, nu Afrodite handicapate
şi bărbaţi ca Heracle, nu ca Orpheu!
puţin Ares este, uneori, mai necesar decât biata Irene…
repatriaţi în piepturile voastre omenescul,
căci omenescul e mai presus de zei, de dumnezei, de politică, de statistică, de catedrale, de mall-uri, de religie, de ziare, de televiziuni, de facebook, de twitter…
vă afişaţi obsesiv chipurile derutate şi miloage,
cerşind admiraţie şi recunoaştere,
dar trişaţi ziua de azi cu ziua de mâine
şi vă îngropaţi în silabe şontoaroage, precum coropişniţele în bălegar!

Idealul, ca un armăsar tânăr,
zace cu picioarele amputate de circul aparenţelor,
cu sângele scurgându-i-se mut în buretele compromisului momentan,
ca şi cum am trăi oricât ca să trăim oricum,
ca şi cum n-am şti că, îndată ce suntem, am şi fost…

Cu gnoza aşezată pe-un umăr, ca o blană de leu

Aprilie 4, 2012

da, lumea s-a deshis în întregime, o cunosc
misterul ei s-a evaporat ca apa de trandafiri lăsată la soare,
am demistificat totul,
am revrăjit totul,
am demistificat din nou,
iar azi, a mai vrăji încă o dată lucruri, oameni,
sau chiar pe mine însumi,
îmi pare van, cenuşiu, inutil.
Am tăiat pe burtă lumea, realitatea, existenţa
şi i-am prăbuşit viscerele pe asfalt,
mi-am arătat mie însumi conţinuturi fetide, macabre
sau sfinte, mirosind a mir
şi am formulat răspunsuri precise, ca un chirurg.
Ura, dragostea, indiferenţa, pasiunile,
îmi place să cred că am ajuns dincolo de ele
la fel cum galaxiile sunt în afara găurilor negre.
Sau poate eu însumi sunt o gaură neagră
în care totul se resoarbe ca-ntr-o formulă discretă,
– pentru că ştiu,
pentru că am cunoaşterea,
pentru că, în sfârşit, văd rostul lucrurilor
şi nu trec adevărul prin lentila falsă a fericirii sau a nefericirii,
deci sunt – ca singură posibilitate logică – absolut fericit
ca un sfinx
în cazul în care sfincşii or fi şi ei fericiţi…
dau sens existenţei, sunt autoritatea, sunt Demiurgul,
Creaţia începe când deschid ochii,
neantul mi-e la îndemână ca o scrumieră cu gânduri fumate,
sunt Dumnezeu
sau sunt un fir de praf, dacă aici mă aduce fantezia,
eu îmi permit totul,
eu generez lumea –
şi asta e simplu de dovedit:
îndată ce eu nu mai sunt – nici ea nu mai e.
divinitatea este, deci eu sunt,
pentru că de la mine pleacă totul
ca să se-ntoarcă la mine.
da, lumea s-a deschis în întregime,
acum aştept doar să se-ntunece,
să cadă amurgul,
să-i ascundă muchiile, rotunjimile şi unghiurile
şi, încetul cu încetul, s-o piardă într-o noapte înstelată
mirosind ca atunci, la început, a primăvară răcoroasă
şi crengi înflorite,
când nimic nu ştiam încă
şi vraja dintâi stăpânea
ca o regină tânără şi crudă,
gata să fie violată
de-un aventurier cu gnoza aşezată pe-un umăr
ca o blană de leu
şi cu timpul pe celălalt umăr
acceptând minciuna veselă că, totuşi, există timp…

Dacă totul nu e, nimic nu e

Martie 7, 2012

Lumea evadează din Text, mutându-se în Imagine, Twit, Share şi Like,
Vedem apusul în Fotografii,
Marea freamătă pe Youtube,
Inimile bat în Emoticoane pentru eternitate,
Zâmbetele se întrepătrund hologramatic, schematic, rece,
Două puncte şi o paranteză rotundă – e suficient.
Ai zâmbit şi azi – de mai multe ori… 🙂 🙂 🙂
Sau chiar ţi-ai permis să râzi larg, zgomotos… :))))))))))))))
Puii de pisică devin Marii Proprietari ai gingăşiei şi Capitaliştii blăniţei zbârlite,
Buzz-urile au luat locul saluturilor entuziaste, optimiste.
Hai buzz prietene, hai buzz şi tu,
Hai, Ignore, că m-am săturat…
Hai, Delete Contact, altul la rând!
Display-ul e Universul, e Societatea, e Localismul şi Globalismul,
Toch-screen-ul este Atingerea, uite întindem mâinile unii spre alţii,
Suntem „în linie”, chiar dacă, uneori, din fereală, suntem pe Invisible
– ah bietul H.G. Wells, ce naiv a fost!
(o referinţă culturală inadecvată, scuze, scz)
Oameni serioşi, tridimensionali, se transformă în j-peg-uri abţibild,
Fără adâncime, fără mimică, fără scop,
Dar măcar îi vede lumea,
Sunt văzut, deci exist – nu încape discuţie.
Fete tinere, frumoase, poate un pic prostuţe,
Auto-pozate în baie sau în sufrageria cu bibelourile bunicii
Cu aparatul ieftin, ţinut în mâna dreaptă suficient întinsă,
Cu obiectivul orientat către sine,
Cerşesc prin toţi porii fiinţei lor: Like me! Like me! Like me!
Like me, idiotule, pentru tine m-am dezbrăcat pe internet,
Încât mă vede şi domnul profesor,
Pentru tine m-am chinuit să photoshopez poza asta, încât arăt ca un alian din Sar Treck…
Şi like-urile vin: „Hai, că eşti frumix!”, momentul aproape orgasmatic al speranţei
Este de neînlocuit,
Fiindcă tocmai de aia îl numim „moment orgasmatic al speranţei”.
Important este să ne ruinăm vieţile, străduindu-ne să fim fericiţi.
Important e să arătăm celorlalţi ce suntem,
Nu să fim.
Fiindcă oricum, nu mai ştim ce suntem, dacă om fi ştiut vreodată – scuză de tip ontologic pentru mici ignoranţe cotidiene.
Nu share-uieşti, nu există. Ah, existenţa – ştiam eu că e capricioasă…
Şi mai sunt şi antrenorii fericirii în 10 paşi, un fel de sfetnici contemporani:
3 secrete pentru o carieră bănoasă,
5 paşi ai descoperirii potenţialului tău,
8 idei de îmbunătăţire a sexului în maşină,
6,5 metode de a-ţi convinge şeful să-ţi dea o mărire salarială
Sau 3,14 secrete de a deveni antreprenor de SUCCES, neapărat cu majuscule să se vadă.
Nu sunt sceptic, sunt doar amuzat, în fond viaţa poate fi redusă la o simplă schemă de lucru,
Dacă eşti idiot.
Şi mai sunt şi momentele în care pozăm farfuria cu mâncare, să se vadă că mâncăm,
Ne pozăm în concediu, să se vadă că mergem în concediu,
Ne pozăm în cafenea, să se vadă că bem cafea,
Ne pozăm în maşină, să se vadă că băgăm benzină,
Ne pozăm la serviciu, să se vadă că mergem la serviciu,
Ne pozăm acasă, să se vadă că suntem acasă,
Ne pozăm pe scaun, să se vadă că stăm pe scaun,
Ne pozăm fiind – să se vadă că suntem,
Să nu cumva să presupună cineva cum că n-am fi…
Şi Like, şi Like, şi Like,
Fiindcă dacă totul nu e, nimic nu e.
Şi când nimic nu e, apare Anonymous – care este. Deşi nu este. (un vers aproape vanghelian, lol…)
Undeva la limita dintre fiinţă şi nefiinţă se naşte un nou univers,
Dar cine ar mai avea talentul să-l descrie, să-l iubească, să-l contrazică,
Până şi autorul acestui text senin, amuzat şi inutil cedează – şi se reîntoarce în realitate
Cu coada între picioare, iscodindu-şi sceptic – adică amuzat – existenţa.

Poeţi pe care nu-i mai citim: Emil Brumaru

Ianuarie 8, 2010

Şi dacă atunci când tăiem un pandişpan, zboară fluturi? Ce s-ar întâmpla? Emil Brumaru spune că s-ar întâmpla cam aşa…

Fluturii din pandişpan

„Domnule – şi vă rog să mă credeţi – îmi vine atât de greu
Să vorbesc, de la o vreme, la masa
Pe care o iau sub portretul iubitului meu
Din pandişpanul tăiat la desert zboară fluturi albaştri şi fini ca matasa!”

Atunci cei doi motani somnolenţi, îngrăşaţi cu dulceaţă,
Ce torc de o parte şi alta a coapselor mele,
Fac tumbe ciudate, se-agaţă rotunzi de perdele
Iar eu, leşinând, îmi acopar cu palmele faţa…

Detectivul Arthur puse molatec trei întrebari:
„Doamnă, n-aţi observat, c-un surâs, uneori,
Melci uriaşi, tremurând pe clanţele de la intrări
Când deschideţi, pentru motanii de angora, uşile-n zori?

După amiază, la ora aceea confuză,
Când sânii îi ţineti, prea mari, pe tăviţe de cedru,
N-aţi auzit hohote mici lânga bluză?”
Insista detectivul Arthur, visator şi integru…

„Când coborâţi scările-n parc, către seară, fara ca nimeni să vă aştepte,
N-aţi întâlnit un seraf, în mână c-o lada de mirodenii
Şi cu cealaltă bătând mingi parfumate pe trepte,
Făcându-se că nu va vede, din cauza jenii?”

Glycera îsi strânse vesmântul la piept. Nu raspunse.
Detectivul Arthur, plin de delicateţe,
Din buzunarele lui nepatrunse,
Scoase un pandişpan albastru pe dulcele-i feţe,

Îl aseză graţios si candid între ei
Si luând un cutit îl tăie dintr-o dată!
O, ce pufoşi se-nalţară, ce leneşi, ce calzi fluturi galbeni acum, prin odăi…
„Doamnă, şopti detectivul Arthur, permiteţi-mi să mă retrag, n-o să vă uit niciodată…”

Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere, raza lunii fîlfîie tăcut

Decembrie 19, 2009

Sunt mediteranean, dar nu pot să nu exclam – ce iarnă bogată! Îmi reaminteşte de Esenin… Am ieşit pe balcon, să prind momentele astea de graţie, în plină noapte, când ninge şi este o linişte perfectă!

Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere,

Raza lunii fîlfîie tacut.
Inima c-o molcoma durere
Îsi aduce-aminte de trecut.

Spulberat, omătul se despica.
Pe-aşa lună, eu, pe-ascuns ieşit.
Îndesîndu-mi cuşma de pisică,
Casa parintească-am părăsit.

Iaraşi sunt în locurile mele.
M-au uitat? Sau minte mă mai ţin?
Stau mîhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul meu camin.

Cuşma mi-o framînt fara cuvinte,
Sufletul prin gînduri mi-l deşir…

Îmbătrânind cu tinereţea în suflet

Iunie 8, 2009

Luna iunie e luna în care înfloresc ca un scaiete.

Am împlinit o mulţime ani de căsătorie, aşa că le mulţumesc tuturor femeilor care m-au iubit. Zău, nu trebuia. Una singură a fost aleasa.

Apoi, cum se poate observa şi din fotografie, împlinesc 32 de ani, ceea ce înseamnă că m-am maturizat şi pricep mai limpede că nu trebuia să mă fac ziarist, ci popă. (Îmi doream foarte mult să fiu popă ca bunicul, atunci când eram copil, dar nu ştiu de ce, între timp, mi s-au amestecat idealurile şi am ajuns ziarist. Oricum, lumea îmi spunea că n-am voce pentru cântat şi că zbier ca un măgar.)

Pe urmă, împlinesc 4 ani de când m-am lăsat de singurul viciu care m-a chinuit vreodată: fumatul. (Mamă, dar ce mişto era când fumam!!! 🙂 N-aş mai face-o niciodată.)

Împlinesc, deasemenea, o groază de ani – vreo 10 – de când nu mai scriu poezii ( m-am lăsat de chestia asta tot într-o zi de iunie), însuşindu-mi condiţia, mult mai, spectaculoasă, de animal politico-mediatic. Tot de atunci sunt foarte ironic (o adevărată jigodie sadică) cu poeţii provinţiali. (Pentru că – mulţi dintre ei – sunt tăntălăi, gogomani şi nătăfleţi.)

Precum am fost şi eu cândva…

Mă-mbrac în trup, iluzie de seară.
Pun capul sus, pe gât – şi mă ascult:
Ar preţui ceva că simt mai mult?
Chatteau Lafitte şi o cafea amară.

În blugii strâmţi ascund puterea
Şi vesta mi-e bombată de iubire,
Aş vrea să dau cometelor de ştire
Că orizontul e amar ca fierea.

O mie de ţigări fumez pe noapte,
Planeta să miroasă a tutun;
Gheişe japoneze din „Shogun
În seara asta vin scăldate-n lapte.

Drapat cu şalul celei mai frumoase
Nici universul nu mă mai încape,
Toţi zeii lumii vin şi-mi stau aproape
La table să le dau un şase-şase.

Picture 106

Iar cupele albastre cu piciorul scos
Cerşesc şampanie din sticle cu embleme
Şi, când închin, spunând filosofeme,
O taină dulce simt în orice os.

Şi-mi e furată vorba de imbecili notorii
Şi spusă fără vrajă zecilor de fufe
Care dau glas, pe dată, parfumului din rufe
Ca un răspuns ce vine să mai amâne zorii.

Am doar doi ochi şi-o singură privire
Şi-n suflet de femeie fac iarnă milenară,
Sau las un adevăr – iluzie de seară!!!
Apoi rup steaua mea din nemurire

Şi-o scuip în farfuria cu desert!
Mă-ntreb dacă le arde cerul gurii
Şi-ajung să ştie bine gustul urii
Căci dragostea le merge pân-la sfert!

Cât un gheţar îmi creşte gândul…
Topindu-se la foc de sticle goale
Se-aşeză sec în fraze virtuale,
Reexplicând şi cerul şi pământul.

Şi beau furtuni când mor de plictiseală:
Tot adevărul lumii stă în vin!
Iar când picioarele nu mă mai ţin,
Fotoliul gazdei mi-e lectică regală!

E dimineaţă! Mă dezbrac de trup,
Îmi dau şi capul jos – a câta oară?
Pe snobul de la chef îl las să moară
Beau o cafea, iluziile se rup…

Poeţi pe care nu-i mai citim: Ileana Mălăncioiu

Aprilie 6, 2009

Îmi plac cuvintele lui Nicolae Steinhardt despre Ileana Mălăncioiu

„Aferim, femeie! Curajoasă. Aspră. Le vede, le ştie, le spune. Si cu suflet de muiere sensibilă, simţitoare. Suflet adânc, colţuros. Mare poetă. Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) şi totodată accesibilă milei, duioşiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră (şi de Ecaterina Teodoroiu).”

malancioiu

Şi îmi place poezia „Pasărea tăiată”. Eu n-am întâlnit, până acum, un text mai profund şi, totodată, mai direct despre participarea inocenţei la fenomenul morţii:

M-au ascuns bătrânii după obicei
Să nu uit de frica păsării taiate
Şi ascult prin uşa încuiată
Cum se tăvăleşte şi se zbate

Strâmb zăvorul şubrezit de vreme
Ca sa uit ce-am auzit, să scap
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă dupa cap

Şi tresar când ochii, împietrind de groază
Se-ntorc pe dos ca să albească
Şi părând că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-i ciugulească

Iau c-o mână capul, cu cealalta restul
Şi le schimb cand mi se pare greu
Până nu sunt moarte, să mai stea legate
Cel puţin aşa, prin trupul meu

Însă capul moare mai devreme
Ca şi cum n-a fost tăiată bine
Şi să nu se zbată trupul singur
Stau să treaca moartea-n el, prin mine.

Oare câţi dintre voi mai ştiu că această imensă poetă – aprig cenzurată înainte de 1989 – s-a născut la Godeni, în Argeş? Şi chiar a scris la revista „Argeş”?

Poeţi pe care nu-i mai citim. Poezie erotică

Februarie 17, 2009

Mai ales a doua strofă este de un erotism absolut savuros.

Era o chestie să scrii poezie erotică în felul ăsta… Limba spargă versus cenzura! 🙂 Dacă vorbele ne sunt drămuite, vom inventa limbi pe care să nu le ştiţi! 🙂

În câmpul ce iţea de bruturează,
A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoţit aproape, în cordac:

Ce pisindreaua mea de brutuşleagă,
Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!

Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

nina

Simpatica doamnă, Nina Cassian!

Scurtă oprire în poezie

Octombrie 2, 2008

Am spus că astăzi scriu despre poezie. De fapt, după atâta politică, până şi eu, zgârcitul absolut în mărturisiri şi confesiuni, am nevoie de un popas în trecut.

Mi s-a făcut dor de vârsta nebună când o sticlă de vin, o carte de poezii, grupul de prieteni şi nopţile albe, de chef, erau fericirea. M-am pomenit că, în ziua în care Oceania scria despre Rimbaud, eu scriam despre Vinea şi ne gândeam, de fapt ne întrebam, de ce nu se mai citesc versuri. Nu ştiu cum sunt ceilalţi şi nu e bine să generalizăm: eu mai citesc. Îmi aduc aminte că a existat o perioadă în viaţa mea, acum 10 ani, când chiar scriam versuri. E de înţeles, aveam 20 de ani, atunci era posibil orice. Şi le recitam, căţărat pe mesele din Regie – doamne, cât eram de penibil, dar – hei! – toţi eram 🙂 , pentru că singurul cărbune pe care i-l dădeam vieţii să-l ardă era propria nebunie. Şi tot ceea ce era, în jurul nostru, „normal” devenea mediocru, deci indezirabil. Repet, it was long time ago – astăzi n-aş mai putea. (Aşteptaţi o poezie scrisă de mine? OK, aşteptaţi!)

Oamenii nu mai citesc versuri – sau poate nu mai recunosc – fiindcă spaţiul social al zilelor noastre este, prin excelenţă, un spaţiu al exercitării puterii şi influenţei. Eşti socialmente slab când mărturiseşti că citeşti (sau scrii) poezii. Sufletul nu se mai poartă nud. De fapt, nu se mai poartă deloc: singurele suplimente sufleteşti pe care le primeşte omul contemporan îi sunt livrate prin intermediul reclamelor. Te face fericit o cravată. Un ruj te face zeiţă. Iar banii te fac tot ce vrei tu: cel mai adesea Gigi Becali. Cum să-ţi mărturiseşti sensibilitatea printre brandurile care te îngroapă permanent în iluzii şi printre comandamentele care te modelează ca pe un soldat trimis zi de zi, în lume, în lupta cu aparenţele şi cu edificarea unei imagini de sine, cel mai adesea falsă?

Devenim oameni-scoică: ne purtăm carnea moale şi dureroasă pe dinăuntru şi scheletul solid pe dinafară. Ne apărăm.

Cu toate astea, simţim că tot ce e mai frumos pleacă din noi. Chiar îi scriam unui poet complexat de situaţia sa financiară că e o chestie mult mai tare să scrii poezii decât să te plimbi în Jeep. Nu cred că m-a înţeles. Era o încurajare.

Mai cred ceva: combustibilul poetic dintr-un om se termină pe la 25 de ani. Ce se întâmplă dup-aia? Am să-l pastişez pe Hamlet murind, restul e melancolie. Şi un joc surd & absurd al aparenţelor.

Cam aşa mi-am luat eu adio de la combustibilul poetic din mine, hotârât ca, de mâine, să mă fac om serios. Un mâine care s-a perpetuat până-n ziua de azi…

Luciditatea mea e la ofertă,
Primesc la schimb iluzii şi minciună,
În loc de leacuri, daţi-mi mătrăgună,
Nu vreau caiete scrise, ci copertă…

Mai dau inteligenţă pe prostie,
Şi dragostea o dau pe zâmbet fals,
Primesc muzică proastă contra vals,
Schimb sănătate pe ipohondrie…

M-am săturat să înţeleg o lume,
Cer, aşadar, puţină ignoranţă,
Trăiesc acum, mi-e silă de speranţă,
Renunţ la sobrietate pentru glume…

Ba parcă viaţa însăşi e prea multă,
Aşa că aş gusta puţină moarte,
N-aş mai fi om, ci personaj de carte
Repovestit de o elevă incultă…

Nu caut nici delir, nici fericire
Şi las acont oricărui zâmbet tâmp,
Forma de relief numită câmp
În caracter o port ca nesimţire…

Înfăşurat în ceaţă englezească,
Pulverizez nelinişti şi angoase
Sub soare şi sub stele mincinoase
Indiferenţa-n suflet să îmi crească…

Eu nu leg răni, le adâncesc mai mult
Şi vaiet surd ascult cu aroganţă
Înăbuşind morala mea instanţă,
Nici decaloguri nu prea mai ascult…

Încap, ca din senin, în lumea voastră
Dar nu uitaţi că, totuşi, sunt un zeu!
E ca şi cum, într-un coteţ plebeu,
S-ar fi ouat o pasăre măiastră.