Posts Tagged ‘personale’

Concediuuu!

August 8, 2009

Te poţi înstrăina de tine însuţi, scriind mereu despre politică şi politicieni, intrând în polemici, gândind lucruri care, în mod normal, te lasă rece. Eu nu sunt în totalitate cel ce scrie despre partide, Parlament, Guvern şi politicieni. O mică parte din mine este aşa. În plus, trebuie să găsesc o formulă nouă de a trata subiectele astea, şi în ziar şi pe blog. Jurnalismul se reconfigurează, mă voi reconfigra şi eu o dată cu el.

Aşa că plec într-un concediu de vreo zece zile, să-mi aduc spiritul înapoi, spirit care deja mi-a luat-o înainte, hălăduind. Şi, de data asta, nu mă mai duc să vânez crabi, să pescuiesc calcani şi să stau la soare. O tai de nebun prin ţară: Vâlcea, Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Sighişoara – şi ce s-o mai nimeri. Îmi iau şi laptop-ul, şi aparatul foto, deci see you around...

sighisoara11

Momente plăcute la Bookfest…

Iunie 21, 2009

Ieri am avut o zi plină (de surprize plăcute) la Bookfest.

Mi-a plăcut organizarea, mi-au plăcut oamenii care s-au învârtit pe acolo bucurându-se de cărţi, dar m-a şi amuzat momentul în care Gabriel Liiceanu se străduia din greu, la microfon, să lanseze ultima carte a Ioanei Pârvulescu, „Întoarcere în secolul XXI”, în timp ce, la un stand alăturat, un alt editor vorbea, la fel de tare, despre brand managing. Deşi s-au bruiat rău de tot unul pe altul, lansările au fost reuşite. Am început să citesc una dintre cărţile Ioanei Pârvulescu, „În intimitatea secolului 19”, dar n-am continuat… Am s-o reiau. Autoarea este plină de farmec.

liiceanu

Mărturisesc că la lansarea jurnalului Oanei Pelea şi a cărţii lui Florin Piersic Jr. n-am mai stat, fiindcă, la un stand, l-am descoperit pe „Cafegiu” şi m-am dus să-l cunosc. Am cartea lui pe noptieră, o citesc seara. Este un om foarte plăcut, foarte comunicativ, mi-a dat repede adresa de mail, la care am să-i trimit această poză pe care ne-am străduit să ne-o facem fără ajutor… (Nu ştiam că îi place şi ciocolata – şi mie îmi place…)

cafegiu

carte

Şi am şi eu o râşniţă „vintage” de cafea, ca cea de pe copertă. Chiar sunt mândru de piesa asta…

Picture

Din păcate, abia azi a fost lansarea „Atlasului de mitocănie urbană”, cu cocalarul şi piţipoanca adevăraţi, invitaţi la eveniment. În schimb, noi am găsit un „ţopârlan de mol” şi o „piţipoancă atârnătoare”, făcuţi din carton. Cine vroia să intre în look-ul unor astfel de specimene ale faunei urbane, putea să-şi potrivească faţa şi să o facă…

pitiponci

Pe urmă, am profitat de traficul suspect de aerisit al Capitalei şi am mers la Muzeul Satului, dar despre asta nu mai am chef să scriu acum, că e duminică şi vreau să zac ca şarla… Pun doar o poză, aşa, de poftă… Şi nu, n-am lovit maşina 🙂

biserica

Îmbătrânind cu tinereţea în suflet

Iunie 8, 2009

Luna iunie e luna în care înfloresc ca un scaiete.

Am împlinit o mulţime ani de căsătorie, aşa că le mulţumesc tuturor femeilor care m-au iubit. Zău, nu trebuia. Una singură a fost aleasa.

Apoi, cum se poate observa şi din fotografie, împlinesc 32 de ani, ceea ce înseamnă că m-am maturizat şi pricep mai limpede că nu trebuia să mă fac ziarist, ci popă. (Îmi doream foarte mult să fiu popă ca bunicul, atunci când eram copil, dar nu ştiu de ce, între timp, mi s-au amestecat idealurile şi am ajuns ziarist. Oricum, lumea îmi spunea că n-am voce pentru cântat şi că zbier ca un măgar.)

Pe urmă, împlinesc 4 ani de când m-am lăsat de singurul viciu care m-a chinuit vreodată: fumatul. (Mamă, dar ce mişto era când fumam!!! 🙂 N-aş mai face-o niciodată.)

Împlinesc, deasemenea, o groază de ani – vreo 10 – de când nu mai scriu poezii ( m-am lăsat de chestia asta tot într-o zi de iunie), însuşindu-mi condiţia, mult mai, spectaculoasă, de animal politico-mediatic. Tot de atunci sunt foarte ironic (o adevărată jigodie sadică) cu poeţii provinţiali. (Pentru că – mulţi dintre ei – sunt tăntălăi, gogomani şi nătăfleţi.)

Precum am fost şi eu cândva…

Mă-mbrac în trup, iluzie de seară.
Pun capul sus, pe gât – şi mă ascult:
Ar preţui ceva că simt mai mult?
Chatteau Lafitte şi o cafea amară.

În blugii strâmţi ascund puterea
Şi vesta mi-e bombată de iubire,
Aş vrea să dau cometelor de ştire
Că orizontul e amar ca fierea.

O mie de ţigări fumez pe noapte,
Planeta să miroasă a tutun;
Gheişe japoneze din „Shogun
În seara asta vin scăldate-n lapte.

Drapat cu şalul celei mai frumoase
Nici universul nu mă mai încape,
Toţi zeii lumii vin şi-mi stau aproape
La table să le dau un şase-şase.

Picture 106

Iar cupele albastre cu piciorul scos
Cerşesc şampanie din sticle cu embleme
Şi, când închin, spunând filosofeme,
O taină dulce simt în orice os.

Şi-mi e furată vorba de imbecili notorii
Şi spusă fără vrajă zecilor de fufe
Care dau glas, pe dată, parfumului din rufe
Ca un răspuns ce vine să mai amâne zorii.

Am doar doi ochi şi-o singură privire
Şi-n suflet de femeie fac iarnă milenară,
Sau las un adevăr – iluzie de seară!!!
Apoi rup steaua mea din nemurire

Şi-o scuip în farfuria cu desert!
Mă-ntreb dacă le arde cerul gurii
Şi-ajung să ştie bine gustul urii
Căci dragostea le merge pân-la sfert!

Cât un gheţar îmi creşte gândul…
Topindu-se la foc de sticle goale
Se-aşeză sec în fraze virtuale,
Reexplicând şi cerul şi pământul.

Şi beau furtuni când mor de plictiseală:
Tot adevărul lumii stă în vin!
Iar când picioarele nu mă mai ţin,
Fotoliul gazdei mi-e lectică regală!

E dimineaţă! Mă dezbrac de trup,
Îmi dau şi capul jos – a câta oară?
Pe snobul de la chef îl las să moară
Beau o cafea, iluziile se rup…

Mâine va fi mai rău?

Mai 19, 2009

Sunt unele zile proaste.

Dar proaste-proaste, nu aşa… proaste un pic. Sunt zile extrem-extrem de proaste, iar eu tocmai am avut una dintre ele.

1. Îndoit maşina. Înjurat străzi înguste, parcări aglomerate, trafic infernal, claxoane, şoferi isterici. Stres cât cuprinde, fiindcă am această chestie: nu-mi place ca lucrurile să fie murdare, zgâriate, îndoite. Iar acum portiera din dreapta e uşor îndoită. Să activez casco pentru atâta lucru, să nu… Nici eu nu ştiu. Toţi prietenii mi-au spus aproximativ acelaşi lucru: „Eşti paranoic, băh, Mişule, mergi cu ea aşa, uite ce zgâriată e a mea, care e problema, abia dacă se vede!!!” Dar eu am draci!!! Draci!!!

2. Laptop idioto-cretino-tembelo-bou-vaco-porc. Abia mi l-a formatat sir Silviu Antone, că imediat ce m-am despărţit de el – dar imediat – laptopul s-a tâmpit instantaneu la cap şi a început să funcţioneze după reguli numai de el ştiute, blocându-se, revenind la nişte setări tembele, imposibil de corectat. Parcă nici nu l-aş fi formatat. Cre’că îl arunc la gunoi, nu înainte de a-l juca în picioare.

3. Dat delete la un folder important – nu al meu, al neveste-mii. Muncise trei zile să facă nişte documente. Nu-i nimic, i le-am şters eu cu nonşalanţă şi din Recycle Bin – fiindcă am acest obicei tâmpit.

4. Uitat un reportofon la o conferinţă de presă. Întors, recuperat reportofonul, pierdut timp. Înjurat pe mine însumi în gând.

Mai am să visez urât la noapte.

M-am bucurat…

Aprilie 21, 2009

…de mini-vacanţă, zilele astea…

Am revăzut „Prea târziu” şi „După amiaza unui torţionar„, în regia lui Lucian Pintilie. Şi „Magnatul„, cu Dorel Vişan, în regia lui Şerban Marinescu. În perioada asta, nu ştiu de ce, aş vedea multe filme româneşti. Le percep, mai degrabă, ca pe reportaje. Triste şi stupefiante reportaje. Totodată, am senzaţia că filmele astea româneşti parcă sunt marfă underground. Nu se dau la televizor, incredibil de mulţi români nu le văd… E ca şi cum ar fi făcute pe furiş şi pot fi văzute tot pe furiş. Şi nici DVD-uri cu filme româneşti nu văd, foarte multe, prin magazine, desigur, cu excepţia eternelor şi fascinantelor „produse” Sergiu Nicolaescu… Nici nu-i de mirare, prea multă satiră, prea mult realism…

Apoi, am stat cu ochii beliţi în manuscrisele lui Flaubert. O echipă întreagă a transcris cele peste 4000 de pagini, în urma cărora a rezultat „Doamna Bovary”. Între 3 şi 1o ore îţi ia să descifrezi o pagină de Flaubert… Uluitor cum ştiu unii să valorifice fiecare petec de patrimoniu, iar pe la noi zeci de monumente istorice sunt gata să se dărâme… Chestia asta mi-a amintit de ambiţia lui Noica de a facsimila toate manuscrisele lui Eminescu, pentru ca tinerele generaţii să vadă travaliul unui intelectual… Ce ştia Noica despre cum va veni tăvălugul numit internet, cum totul va fi mai simplu…

Manuscrits de Madame Bovary

Am aflat şi că Dan Brown a scris o continuare la „Codul lui Da Vinci”. Se cheamă „Ultimul simbol”. Unii chiar ştiu să facă milioane din scris, pentru că ştiu să spună poveşti. La noi, cei mai mulţi dintre scriitori au ambiţia prostească de a-i arăta cititorului că-s mai deştepţi ca el şi de a-l umili cu texte impenetrabile şi plictisitoare. Când mă gândesc la personajele incredibile pe care le-a născut tranziţia românească, îmi vine să mă caţăr pe pereţi de draci că n-am talent să scriu literatură. Ce romane fabuloase ar ieşi…

Am viziat World Digital Library… Oare chiar au de gând să digitalizeze toate cărţile şi să le pună acolo??? Oau!!!

Şi…, ce am mai făcut? Am ascultat Salif Keita & Cezaria Evora, un sound excepţional…

Ce ai face dacă nu ţi-ar fi frică?

Ianuarie 4, 2009

O leapşă de la Luminiţa, cu întrebarea din titlu drept subiect. Luminiţa, m-ai cam încurcat.

Ca să-ţi răspund cinstit, ar trebui să-mi cunosc bine spaimele. Ar trebui să ştiu de ce anume mă tem. Şi nu pot să ştiu asta decât dacă mă gândesc, aici, cu voce tare… Mă tem, în primul rând, de durerea fizică. Cel mai rău. Numai gândul că trebuie să merg la dentist îmi dă fiori. Anul trecut, înainte de operaţia de apendicită, tremuram ca varga de teamă. Mamă, ce m-am speriat! M-am asigurat de 5 ori că anestezia va fi totală, că nu voi şti nimic. Că mă voi trezi. (De parcă am şi făcut mare brânză după ce m-am trezit.)

Probabil că aş merge atunci când trebuie la dentist, dacă nu mi-ar fi teamă, dar nu cred că aşteptai răspunsul ăsta banal, aşa că nu-l lua în considerare.

Cred că vroiai un răspuns mai adânc, mai puţin prozaic. Mai spectaculos.

Temerile adânci nu mi le ştiu. N-am coborât niciodată în beciul cu monştri al psihicului meu. Aici, la suprafaţă, unde mă simt eu bine, în lumina soarelui, se întâmplă să refuz să fac unele lucruri, dar nu din teamă. Înainte de a face lucruri, fac calcule. Dacă „nu-mi dă la calcul”, nu mai fac cutare lucru sau cutare lucru. E simplu. Sigur, multă lume n-ar recunoaşte că face calcule: e mai spectaculos să pretinzi că te arunci în braţele hazardului – şi ce o fi, o fi. În realitate, toţi ne calculăm paşii. De la o vârstă încolo ne place securitatea şi râdem de maturii ridicoli care, în ciuda ridurilor de pe faţă, se lasă pradă, adolescentin, umorilor.

Probabil că aş pleca în spaţiu.

În mod sigur aş pleca în spaţiu.

Mi-am imaginat deseori senzaţiile pe care le încearcă un cosmonaut. Să vezi pământul de la depărtare, să ştii că lumea ta întreagă, casa ta, viaţa ta, repere tale sunt acolo, iar tu pluteşti într-un neant rece care nu-ţi aparţine – şi orice se poate întâmpla… Dacă nu mi-ar fi teamă – şi dacă aş avea bani să-mi plătesc o astfel de călătorie – aş pleca în spaţiu.

Şi, dacă mi-ar plăcea, aş rămâne acolo. Aş deveni un alt ceva.

Un sentiment rar, deci preţios: melancolie

Ianuarie 2, 2009

Nu e bine: iar mă prinde noul an fără bilanţuri şi fără idealuri.

Trecutul şi viitorul îmi sunt neclare. Prezentul îndată ce este – a şi fost. Mă uit în stânga – lume. Mă uit în dreapta – lume. Mă uit la mine – eu. Oau! Să nu pic strivit de atâta măreţie a existenţei? Cred că… va veni – adică a venit – un „an nou”, în care toţi vom fi importanţi. Vom fi altfel decât ceilalţi (care şi ei sunt, la rândul lor, altfel), ceea ce obligă, vai, la respectabilitate.

Să promit că n-o să mai fac bulburuci cu paiul în paharul de suc când merg la terase? Să promit că o să mănânc toată pizza din farfurie şi n-o să mai sfidez establishment-ul? Promiiit! Maturitate, o! Fii caldă, umedă şi deschisă, Mişu is coming! 🙂

Constantă tragică: mă trosneşte râsul îndată ce mă iau în serios! Ar fi trebuit să mă fac cântăreţ de jazz, ca să hohotesc în timp ce cânt trist la saxofon. Mi-au lipsit, ghinion bre, ingredientele esenţiale. Sunt alb, român şi afon. Deci? Deci, consolare: comunic bine atât cu animalele, cât şi cu oamenii – între bucuria unui om şi bucuria unui câine nu ştiu ce să aleg! (Eu am câine doar în faţa blocului, iar câinele ăla mă urăşte şi îl urăsc, dar asta înseamnă că am stablit deja o relaţie, ca de la un hingher ratat la o potenţială pereche de mănuşi – cum, oare, să nu dăm lătrat pe înjurături şi invers?)

Părinţii aşteaptă de la mine un nepot. Or, bă! Eu nici de mine nu ştiu să am grijă în mod corespunzător! Copiilor ar trebui să le fie interzis să facă copii. (Nevastă-mea e de acord, copilărim.)

Ca să nu mai spun că până şi ambiţia de adeveni miliardar s-a volatilizat… Ce naiba să-mi cumpăr? Telefoanele de fiţe nu-mi plac, maşinile 4X4 îmi plac, dar sunt compromise de cocalari, hainele trendy mă intrigă, puterea nu mă seduce, rămân călătoriile. Aş umbla un pic mai mult, lumea e frumoasă, păcat că e locuită. N-am putea face în aşa fel încât oamenii să fie mai puţini? (Sunt mulţi şi toţi respiră, Diogene nu era prost.)

Am scris cam multe de-ale mele. De luni încolo o dăm, eventual, pe politică.

Replici

Decembrie 30, 2008

Mişu (calm, filosofic, închipuit): Căsătoria este construcţie epică. Iar amantlâcul este construcţie lirică.

Cristi (zâmbind subţire): Iar dacă te prinde…, atunci să vezi construcţie dramatică!

Luxuriosa res vinum et tumultosa ebrietas…

Decembrie 28, 2008

picture-0333

Writing obsession…

Noiembrie 14, 2008

Am fost dintotdeauna un împătimit al scrisului de mână, cu stiloul. Un raft cu stilouri are, pentru mine, tot atâta putere ca un rastel de arme. Pare incredibil, dar tastaturile sunt pentru scris ceea ce este fast food-ul pentru mâncare.

Îmi pare atât de rău că nu mai am timp să scriu de-adevăratelea… Şi mă uit la miile de pagini adunate de-a lungul anilor… Totul este ca un fel de scufundare în trecut… M-am adaptat destul de bine, dar tot nu-mi vine să cred că ăştia mici pot face declaraţii de dragoste pe mess…

Fuckin’ shit, am cam ruginit. Eu aşteptam scrisorile în cutia poştală, iar azi când mă uit la misivele pe care le caligrafiam, ore în şir, cu cerneală neagră, nu-mi vine să cred.

picture-010picture-011

Ăsta este eseul meu despre Albert Camus, care a devenit lucrare de diplomă, dar care n-a mai avut răbdare să devină doctorat. Ce ore frumoase au fost acelea când îl caligrafiam la Institutul Francez! Nici prin minte nu-mi trecea că voi ajunge să biciui politicieni semi-analfabeţi.

Nu ştim că anii trec, până nu vedem că ne îngălbenesc hârtiile.