Posts Tagged ‘nimicuri’

Cerneluri

Ianuarie 24, 2012

În ultimul timp constat că îmi plac tare mult cernelurile.

Edelstein verde 🙂

Anunțuri

Absurdul în fărâme

Ianuarie 6, 2011

* Editorialiştii români scriu abia acum, după 21 de ani, că Vadim nu e pe craca lui. Şi, în continuare, nimeni nu scrie o chestiune minoră, însă adevărată – Vadim nu este vinovat pentru situaţia în care se găseşte. El este un om suferind. Bănuiesc că o schemă de tratament i se potriveşte, totuşi. Vinovaţi pot fi doar oameni care îi stau de-a stânga şi de-a dreapta, alimentându-i ideile. Indiferent cât mi-ar fi de foame, n-aş gira niciodată, prin prezenţa mea, un om suferind.

* Ungurii au dat o lege a presei. Eu am spus demult că şi în România este necesară o asemenea lege. Şi oriunde în lume. Sigur, o… lege nu poate împiedica niciodată delirul, noroiul, josnicia, răutatea, imbecilitatea, impostura – şi nici infracţiunile. Pentru că toate astea au trebuit să poarte un nume, li s-a spus – în presă – libertate de expresie. Ce bine sună unele lucruri scrise pe hârtie şi ce monşti devin îndată ce ies în lume!

* PNL cade la înţelegere cu PC. Este o lume strâmbă, poate că liberalilor decenţi nu le mai rămâne decât să demisioneze. În situaţia asta nu mai poţi invoca tradiţie, Brătieni, nimic. Eşti o curvă cu origini nobile – dar, totuşi, o curvă, bordelului puţin îi pasă de originile tale, ai decis că acolo ţi-e locul, atunci picepe că inaintaşii nu vin să-ţi coasă himenul când timpurile se schimbă. Orice schimbare de discurs, în cazul PNL, ar jigni inteligenţa elitei româneşti – atâta câtă mai este. Nu, trecutul nu valorizează prezentul. Eşti ceea ce eşti – în orice timp.

* Ion Iliescu încă mai apare la televizor. Unii oameni sunt incapabili să se ruşineze de ei înşişi, de semnii lor, de istorie, de anii care le recomandă detaşarea şi înţelepciunea. Cred că, pe undeva, şi Ion Iliescu este un om suferind. Altfel decât Vadim, dar… suferind. Pentru viitorul cui deschide gura? Ce fel de viziune mai poate avea, la finalul existenţei? Şi pentru cine? S-ar putea să fie, pur şi simplu, nesimţire.

* În timp ce filmul lui Andrei Ujică – Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu – face fani peste Ocean, peste 80% dintre români sunt nostalgici după „Epoca de Aur” şi spun că atunci trăiau mai bine. Ce pot să zic? Românii ar fi fost în stare să suspine până şi după Pol Pot. Capacitatea de suferinţă a imbecililor este infinită.

* Adrian Marino era, de fapt, turnător la securitate, Felix n-a făcut niciodată poliţie politică, intelectualii anticomunişti în frunte cu Traian Băsescu tolerează îngroparea legii 221 fără să sufle o vorbă… Concluzia este că nimic nu este ce pare a fi, contururile se pierd, realitatea e impalpabilă, contează iluziile pe care ştii să le creezi, iluziile generează realitate.

Analistul politic e un animal nefericit

Octombrie 18, 2010

Dorinţa de a anliza mai degrabă politicieni decât politica în general mă degradează. Îmi schimbă limbajul (devin frust, ironic, vulgar), deci şi gândirea (mi se îngustează perspectiva). Apoi, îmi imprimă o stare de spirit de bârfitoare a blocului. Şi totuşi, indivizii nasc spiritul epocii. De la ei trebuie plecat, cu atât mai mult cu cât sunt „vârfurile” comunităţii. Vi se par ridicoli? Ineficienţi? Corupţi? Mediocri? Repet, ei sunt spiritul epocii. Unul e primar, altul e senator, iar altul e simplu consilier. Şi de jur împrejur este o realitate care-i contrazice.

Analistul politic e un animal nefericit, pentru că nu poate niciodată „să se aşeze”. Aleargă între două laboratoare, cel existenţial şi cel conceptual. Uneori, ce pune sub lupă nu există în niciun tratat. Mutanţii devin, încetul cu încetul, regulă. Se reproduc şi lasă moştenitori. Chestia asta se întâmplă fiindcă nu mai există normă ideală. Contextul crează normele. E o stare de fapt, o constaţi – şi e absurd să te pui de-a curmezişul.

M-aş simţi mai bine ca filosof, înşirând şi deşirând teorii. Ca om sunt un mare pantuflar, nu mă simt cu adevărat bine decât la mine-acasă, în fotoliul meu, cu cafeaua mea, cu cărţile mele. Şi uneori sunt condamnat la pamflet – şi la teren. De la idei trebuie să cobor la oameni – şi deja sunt iritat. Dacă aş avea Puterea, aş fi Despotul – şi aş crea Norma. Glumesc, evident. Farmecul vieţi tocmai ăsta este – să reinventezi chiar dacă o dai în bară la infinit, cum se şi petrece…

Îmi plac călugăriţele

Iulie 21, 2009

Când eram mai tineri făceam, în joacă, o împărţeală cinstită: muzica era fie rock, fie lentă. Împărţeala asta se transfera asupra oamenilor (Papa este rock, Bush este lent), asupra lucrurilor (motocicletele sunt rock, maşinile sunt lente), asupra stărilor amoroase existenţiale (dragostea este rock, pornografia este lentă), asupra cititului (cărţile sunt rock, ziarele sunt lente), mă rog, aţi prins ideea… Tot ce e bun, e rock. That woman rocks! Femeia aia e rock. Cealaltă e lentă. (Evident, nu eram originali, eram doar inspiraţi de aceste emisiuni de divertisment, geniale.)

Ei bine, nu ştiu de ce, am socotit întotdeauna că călugăriţele (sic, bre!) sunt foarte rock. Vă amintiţi călugăriţele care au jucat cu Louis de Funes în seria „jandarmilor”?Toată viaţa mi-am dorit să pot conduce o maşină cum conducea nebuna aia de călugăriţă dominicană (sau Dumnezeu ştie de care o fi fost) un superb Citroen de Gaulle vintage, care avea nişte suspensii teribile şi forma unei broscuţe sexoase. Fitipaldi era mic copil.

Ei bine, recent, faza s-a întâmplat în realitate, în Italia, când trei măicuţe au fost prinse fugind, ca nebunele, cu 180 de km/h pe autostradă.

Ele au fost oprite de poliţişti, iar poliţiştii nu au ţinut cont de explicaţia lor: se grăbeau spre reşedinţa de vară a Papei, pentru că doreau să afle veşti despre starea de sănătate a suveranului pontif. Călugăriţa aflată la volan, în vârstă de 56 de ani, a fost amendată cu 375 de euro şi a rămas fără carnet pentru o lună.

Asta vrea să spună că călugăriţele (sic, again!) chiar sunt rock. Iar dacă sunt tinere şi mişto, îţi imaginezi, pe dată, că pe sub rasa aia nu mai poartă nimic, adică ai risca o spovedanie prelungită într-un confesional din lemn de trandafiri…

calugarita

Tu eşti, mă, „proactive”?

Iunie 27, 2009

Arătările umane care mă amuză cel mai tare sunt „profesioniştii”, fie că sunt ei bancari, aitişti, vânzători sau mai ştiu eu ce. Mai ales vara, când poartă costume negre sfidând cele 40 de grade, sunt adorabili.

Pentru cei care n-au devenit încă aşa ceva şi vor să poată face sex până la 70 de ani, precum şi să simtă gustul mâncării (de oricare tip, mai puţin junck food) recomand o burtă zdravănă de râs, inevitabilă la citirea termenilor care urmează…

Pe mine mă amuză infinit termenul „proactive”. Este pur şi simplu genial 🙂

Verbe… aggregate, benchmark, cultivate, deliver, deploy, disintermediate, drive, e-enable, embrace, empower, enable, engage, engineer, enhance, envisioneer, evolve, expedite, exploit, extend, facilitate, generate, grow, harness, implement, incentivize, incubate, innovate, integrate, iterate, leverage, matrix, maximize, mesh, monetize, morph, optimize, orchestrate, productize, recontextualize, reintermediate, reinvent, repurpose, revolutionize, scale, seize, strategize, streamline, syndicate, synergize, synthesize, target, transform, transition, unleash, utilize, visualize, whiteboard

Adjective... 24/365, 24/7, B2B, B2C, back-end, best-of-breed, bleeding-edge, bricks-and-clicks, clicks-and-mortar, collaborative, compelling, cross-platform, cross-media, customized, cutting-edge, distributed, dot-com, dynamic, e-business, efficient, end-to-end, enterprise, extensible, frictionless, front-end, global, granular, holistic, impactful, innovative, integrated, interactive, intuitive, killer, leading-edge, magnetic, mission-critical, next-generation, one-to-one, open-source, out-of-the-box, plug-and-play, proactive, real-time, revolutionary, robust, scalable, seamless, sexy, sticky, strategic, synergistic, transparent, turn-key, ubiquitous, user-centric, value-added, vertical, viral, virtual, visionary, web-enabled, wireless, world-class

La ce mă gândesc eu când mă gândesc, mergând pe stradă cu un aer aiurit

Mai 12, 2009

…să joci tetris în 4 dimesiuni (şi să te enervezi când pierzi), să vezi un obiect din toate părţile în acelaţi timp (ambiţia cubismului), să citeşti în germană „Fenomenologia Spiritului” de Hegel (şi să speri că, într-o zi, îţi va folosi la ceva), să crezi în Dumnezeu (şi să iei ţeapă), să speri că vei câştiga la Loto (să câştigi şi să afli că ai cancer la pancreas, ca Patrick Swayze), să te muţi în China (şi să circuli, până ţi se face foame, cu metroul, speriat la gândul că la „snack”-ul din colţ nu vei mai găsi tarantule fripte), să-ţi cumperi, în rate, plasmă de doi pe doi (ca să te uiţi la OTV), să te străduieşti să cucereşti o femeie cu un trup superb şi cu ochii-ape-adânci (şi să constaţi că vorbeşte cu „Fă!”), să înveţi japoneză pentru că ai văzut că poţi (dar să n-ai unde s-o vorbeşti niciodată), să faci carieră într-o mare corporaţie (şi să te facă fericit, de fapt, un fir de iarbă), să furi o pictură celebră şi să vrei s-o vinzi pe piaţa neagră (dar să nu ţi-o cumpere nimeni pe motiv că „e fake”)…

Voi la ce vă gândiţi?

miro

Câteva idei

Ianuarie 13, 2009

…în fuga calului…

1. E criză, aţi făcut rate lunare, pe 40 de ani, nu aveţi din ce le plăti, fiindcă euro a ajuns 4.3 lei – şi băncile au să vă ia casa, maşina & nevasta. Foarte bine, în ciuda acestor greutăţi, e vremea să susţinem şi noi economia naţională, cumpărând numai ce este românesc. Având această convingere în cuget şi-n simţiri, trăiesc o dramă totală, constatând că singurul lucru românesc pe care-l mai pot găsi, de exemplu, prin pieţe – şi pe care-l cumpăr plin de avântul redresării – e leuşteanul.

2. În judeţul Argeş există o comună. Se numeşte Băbana. Între primarul acestei comune (Bebe Ivan) şi o ziaristă băştinaşă (Simona Diaconu) a ieşit un sexgate de toată frumuseţea. Se pare că suspecţii n-au făcut, chiar de fiecare dată, sex, pentru că ea, la un moment dat, conform declaraţiilor primarului, a vomitat. Dar, ca-n orice sexgate respectabil, au avut grijă – mai ales el – să afle toată lumea. (Ea, bineînţeles, nu se va abate de la scenariu şi îl va da în judecată.) Bebe Ivane eşti o ruşine pentru stirpea masculină! Chiar dacă toate astea sunt adevărate, tu, ca bărbat, n-ar fi trebuit să le declari în presă nici picat cu acid sulfuric. Simona – despre care nu putem spera decât că, data viitoare, va avea ceva mai mult cap (şi chiloţii pe ea însăşi) – a fost cu 10 clase peste tine. De la Mişu, un sincer şi călduros „Sictir!”

3. Revenind la criză, în seara asta, mi-a fost dat să aud cea mai cretină întrebare pe care un ziarist de la Bucureşti i-a adresat-o lui Francois Fourmont, directorul Dacia-Renault: „De ce Renault n-a intervenit în negocierea României cu UE, privind taxa de poluare?” Probabil, deja obişnuit cu tembelismul unora dintre gazetari, Fourmont a răspuns sec: „Pentru că e de datoria Guvernului român să negocieze astfel de lucruri. Negocierile acestea se poartă între un stat şi alt stat.” Şi, da, e normal să se închidă juma’ de Dacie, dacă românul preferă să-şi cumpere BMW-uri SH… spunea Mişu, proaspăt posesor de Logan 🙂

4. Încheind în acelaşi ton, maşina pe care mi-am luat-o acum 4 zile este, în seara asta, mai scumpă cu… vreo 3.000 de RON. Ştiam eu de fug, umăr la umăr cu Euro.

5. Cristian Cocea revine în Blogosfera cu „B” mare. (Se cam lenevise, adevărul ăsta e!)

4. Luminiţa mă premiază cu o cupă de aur. Mersi, ma dame! Iată cupa, am luat-o şi am pus-o bine, aici, la colecţie, printre alte trofee. Tare mult îmi place să primesc premii, fiindcă, uneori, sunt narcisist. (Cum ai ştiut?)

premiul

Replici

Decembrie 30, 2008

Mişu (calm, filosofic, închipuit): Căsătoria este construcţie epică. Iar amantlâcul este construcţie lirică.

Cristi (zâmbind subţire): Iar dacă te prinde…, atunci să vezi construcţie dramatică!

Leapşa Luminiţei: răspuns

Octombrie 14, 2008

Luminiţa îmi dă o „leapşă” mişteaux. Să fotografiez cana mea preferată, aceea din care obişnuiesc să-mi beau cafeaua, după care să transcriu prima frază din prima carte care-mi pică în mână, acolo unde se întâmplă să se deschidă respectiva carte…

Păi, ca orice pantuflar care se respectă, normal că am o cană preferată, numai şi numai a mea. E o ceaşcă mai mare, de fapt. Şi e roşie & veselă, pentru că nu-mi plac cafelele triste şi… nevorbite.

Cât despre carte…, o scot de la începutul raftului al treilea… Se cheamă „Mass media sau mediul invizibil„, de Marshall McLuhan. O deschid… Şi scrie aşa:

Kennedy poate fi considerat cel dintâi preşedinte ales graţie televiziunii, pentru că el a fost primul politician american important care a înţeles dinamica şi liniile de forţă ale iconoscopului.

P.S. Cana mea preferată e pe birou. Uite, vezi? Era să uit… 🙂

Cu ţara-n nori

Octombrie 13, 2008

sursa

O fi de la promisiunile PSD-ului?