Posts Tagged ‘literatură’

Admirându-l pe Dino Buzatti

mai 1, 2009

Aşa cum am mai scris, nu prea mai pot citi roman, chiar dacă tot cumpăr şi cumpăr… În schimb, am văzut că „intră” excelent câte o povestire, seara, înainte de culcare. Scurtele povestiri mi-au plăcut mereu, deşi, în perioada când sorbeam romane de largă respiraţie, le socoteam un gen minor. Mi se părea temerar şi voinicesc gestul celor care scriau naraţiuni întinse şi construiau intrigi spectaculoase. Iar pe povestitori îi socoteam incapabili de edificiu romanesc şi refugiaţi în proza scurtă. Greşeam.

Anul trecut, la cafea, dimineaţa, „băgam” câte o povestire de Cehov. Povestirile lui Cehov au două, trei pagini, unele sunt chiar mai scurte. Anul ăsta îl descopăr pe Dino Buzatti, pe care e drept că trebuia să-l fi citit mai demult, atunci când mă luptam cu existenţialiştii francezi, dar asta e, îl descopăr abia acum… Povestirule lui sunt scurte, scurte şi absolut fermecătorare. Îmi era dor să citesc texte scrise într-un stil aşa de simplu şi aşa de cald…

Aici, e un articol în care se spun mai multe despre autor.

coperta11

Reclame

M-am bucurat…

aprilie 21, 2009

…de mini-vacanţă, zilele astea…

Am revăzut „Prea târziu” şi „După amiaza unui torţionar„, în regia lui Lucian Pintilie. Şi „Magnatul„, cu Dorel Vişan, în regia lui Şerban Marinescu. În perioada asta, nu ştiu de ce, aş vedea multe filme româneşti. Le percep, mai degrabă, ca pe reportaje. Triste şi stupefiante reportaje. Totodată, am senzaţia că filmele astea româneşti parcă sunt marfă underground. Nu se dau la televizor, incredibil de mulţi români nu le văd… E ca şi cum ar fi făcute pe furiş şi pot fi văzute tot pe furiş. Şi nici DVD-uri cu filme româneşti nu văd, foarte multe, prin magazine, desigur, cu excepţia eternelor şi fascinantelor „produse” Sergiu Nicolaescu… Nici nu-i de mirare, prea multă satiră, prea mult realism…

Apoi, am stat cu ochii beliţi în manuscrisele lui Flaubert. O echipă întreagă a transcris cele peste 4000 de pagini, în urma cărora a rezultat „Doamna Bovary”. Între 3 şi 1o ore îţi ia să descifrezi o pagină de Flaubert… Uluitor cum ştiu unii să valorifice fiecare petec de patrimoniu, iar pe la noi zeci de monumente istorice sunt gata să se dărâme… Chestia asta mi-a amintit de ambiţia lui Noica de a facsimila toate manuscrisele lui Eminescu, pentru ca tinerele generaţii să vadă travaliul unui intelectual… Ce ştia Noica despre cum va veni tăvălugul numit internet, cum totul va fi mai simplu…

Manuscrits de Madame Bovary

Am aflat şi că Dan Brown a scris o continuare la „Codul lui Da Vinci”. Se cheamă „Ultimul simbol”. Unii chiar ştiu să facă milioane din scris, pentru că ştiu să spună poveşti. La noi, cei mai mulţi dintre scriitori au ambiţia prostească de a-i arăta cititorului că-s mai deştepţi ca el şi de a-l umili cu texte impenetrabile şi plictisitoare. Când mă gândesc la personajele incredibile pe care le-a născut tranziţia românească, îmi vine să mă caţăr pe pereţi de draci că n-am talent să scriu literatură. Ce romane fabuloase ar ieşi…

Am viziat World Digital Library… Oare chiar au de gând să digitalizeze toate cărţile şi să le pună acolo??? Oau!!!

Şi…, ce am mai făcut? Am ascultat Salif Keita & Cezaria Evora, un sound excepţional…

De veghe în lanul cu literatură

aprilie 16, 2009

Scriitorii contemporani – mă refer la cei tineri – parcă nu prea mai scriu „pe bune”. Parcă nu mai comunică sufletelor noastre, aşa cum o făceau clasicii. Cărţile lor sunt „produse mediatice”, au parte de recenzii în reviste lucioase, netul e plin de interviuri cu ei şi, cu toate astea, se vând prost. Sau nu se vând deloc. (Evident, mă refer la literatura de calitate, nu mă refer la Stephen King, omul a recunoscut că el este în peisajul literaturii cam ceea ce sunt hamburgerii cu cartofi prăjiţi într-o rafinată bucătărie franţuzească. Deci se vinde.)

Am cumpărat o grămadă de romane, în ultima vreme. Autori noi care ar fi trebuit să aducă un aer proaspăt… Haruki Murakami, Saşa Stanişici, Kiran Desai, Arie Fioretos, Chuck Palahniuk (adică pe ăsta mi l-a făcut cadou Cocea, nu l-am cumpărat eu) şi tot aşa. Marea majoritate a autorilor vânduţi împreună cu Cotidianul, dacă vreţi, în fine… Literatură nouă – gârlă. Autori noi – rânduri. Uneori, seara, încerc să-i citesc. Şi nu „intră”.

Pur şi simplu scriitura lor mi se pare că nu are farmec, subiectele abordate mi se par irelevante sau plictisitoare, personajele n-au contur, acţiunea este lâncedă. Ce naiba se petrece? Oare nu mai am eu „organ” pentru literatură? Sau literatura s-a degradat?

Este contextul în care povestea lui Salinger, care s-a ascuns de lume, merită reamintită.

Cărţile lui continuă să se vândă şi să fie iubite, citite, dar Salinger nu mai vrea să fie văzut, evită să le vorbească oamenilor… Nu cred că este adolescent care să nu se fi regăsit în „De veghe în lanul de secară„, de exemplu. Sau adult care să nu fi „vibrat” citind cartea asta simplă, directă, sinceră.

În timp ce scriitorii tinerei aleargă după presă, şi angajează agenţi literari să-i promoveze, şi fac studii de marketing, şi analizează piaţa de carte, şi se „branduiesc” încontinuu, şi ar face orice doar ca „să afle lumea de ei”, iată-l pe bătrânul Salinger refuzând să discute cu ziariştii, fugind de televiziune, trăind retras, într-un mic orăşel, făcându-şi cumpărăturile la acelaşi magazin, ţinând legătura cu câţiva prieteni.

Să fi simţit acest om că locul lui nu mai este în această lume falsă, în care literatura destinată sufletelor este înlocuită cu literatura „produs mediatic”? Să fi înţeles că misterul este cel care stimulează mai mult decât publicitatea agresivă? Puţin probabil.

Oamenii spun că mai scrie, dar nu publică. Aşa o fi. Cert este că eu mă simt dezabuzat în faţa rafturilor din librării, pline cu autori noi, cu romane noi – pe care abia dacă le citeşte cineva. Sunt colecţii întregi de nume care nu spun nimănui nimic. Ce să citeşti mai întâi? Încerci, constaţi că nu prea îţi place, te întristezi… Te întorci la clasici. Nu prea se mai scrie „pe bune”. Dar se scrie mult, incredibil de mult, „produsele” umplu piaţa… Vocile distincte, autorii care au canal direct către sufletele noastre – lipsesc. Sau poate n-am bafta să-i găsesc eu. Recomandaţi-mi nume de care nu prea s-a auzit şi care merită.

Smulgându-ne părul din cap. Din cauza literaturii, bre!

martie 15, 2009

Cristi Cocea îmi postează un comment la articolul despre Manolescu. Mă ceartă, evident, lui îi place Manolescu. Discuţia e chiar mişto, el are o opinie, eu am altă opinie.

Nu aş transcrie aceste opinii aici, dacă nu mi-ar plăcea să participaţi şi voi cu opiniile voastre. De ce? Fiindcă ăsta este internet, iar aici suntem liberi. Putem profita de asta!

Textul e lung, dar la final promit să pun şi o poză 🙂

Ce zice Cristi:

Mişule, ştii că nu pot să-ţi dau dreptate, ne-am certat mai demult pe această temă, credeam că te-ai lămurit! Chiar dacă Manolescu nu face critică structuralistă, psihanalitică sau ideologică, cum v-au învăţat pe voi la facultate că e bine (de fapt, fiind vorba de simple … fiţe, mode intelectuale), asta nu înseamnă că e “impresionist”. Citeşte “Arca lui Noe” şi vei vedea metoda… 40 de ani, omul a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice (atacate de maculatura comunistă), aşa că e un pic ingrat să vină Mişu şi să spună că poate să-l înlocuiască printr-un … dicţionar! Iar încheierea chiar mă lasă paf… Citiţi, fraţilor, ce vă place, nu vă mai uitaţi în gura lui Manolescu! Dacă vă place Sandra Brown, daţi-i înainte! Şi eu, tîmpitul, care consideram că Manolescu este o sursă de AUTORITATE în domeniu, care trebuie consultată şi preţuită, măcar parţial… Bine că m-ai lămurit tu, Mişule, cum stă treaba… mă duc la dicţionar, îl am pe ăla al lui Marian Popa, o să-mi aleg lecturile deschizîndu-l la întîmplare. Dar ce mă fac dacă pic peste… Marin Ioniţă?

P.S. Dacă ar fi să critic psihanalitic notiţa ta, aş spune că suferi de complexul lui Oedip, o formă interesantă de refuz al autorităţii paterne. Abia aştept să-ţi văd roadele incestului cu literatura!

Ce zic eu:

N-am nimic cu autoritatea, atâta timp cât această autoritate nu tinde să devină absolută.

Autoritatea este orientativă, nu definitivă. Or, când scrii o istorie ca asta a lui Manolescu (de fapt, ca aia a lui George Călinescu), reluând veşnicii şi fascinanţii scriitori români, clasici & moderni, prizând, totuşi, şi unele mici doze de contemporaneitate, te plasezi, cu bună ştiinţă, în absolut. Absoluta autoritate a lui Manolescu înlocuieşte, nu-i aşa, absoluta – dar prăfuita – autoritate a lui George Călinescu. Nu mai este nici destul de bine, nici destul de modern şi, helas, nici destul de „destul” ce scrie Călinescu despre Rebreanu, Slavici sau Topârceanu. Manolescu a citit aceşti scriitori într-o cheie nouă, vălul ros de molii a căzut, iar literatura română a apărut, deodată, într-o lumină proaspătă, nu?

Mă întreb mereu de unde pofta asta nebună de autoritate absolută, de istorii definitive şi, mai ales, de clişee găunoase gen… „cel mai important critic”, „cel mai mare poet”, etc.

Ultima care avea nevoie de un tătuc era literatura.

Presupunem că, în două luni, ar apărea o istorie asemănătoare, care ar „analiza” aceiaşi scriitori români, iar autorul ar fi un anonim: Ion Popescu. Sau chiar un alt critic literar celebru: să spunem Nicolae Balotă sau Ioana Pârvulescu. Presupunem, de asemenea, că respectiva carte ar fi scrisă excelent. Am spune, la infinit, că lucrarea lui Manolescu e mai bună – „cea mai bună” – doar fiindcă Manolescu e Manolescu? Să fim serioşi.

Eu nu ştiu dacă este ingrat să vină Mişu, adică un nimeni, şi să spună cu ce poate fi înlocuit Manolescu (eventual cu un dicţionar bine alcătuit). Poate fi ingrat, însă Mişu e liber s-o facă, iar dacă oamenii se uită în gura lui, cu atât mai bine, înseamnă că reuşeşte să le reţină atenţia.

Nicolae Manolescu „omul care a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice”, aşa cum spui, a făcut, prin ’96, un gest, nu ingrat, dar în mod sigur nepotrivit: a candidat la preşedinţia României. Avea treabă critica literară cu chestia asta? N-avea, lumea nu l-a votat, dar iată că mulţi îl votează astăzi „Preşedinte al Literaturii Române.”

Ultima, reformulez, care are nevoie de un preşedinte e literatura.

Când spuneam că fiecare om citeşte ce-i place nu mă refeream la faptul că oamenii ar trebui să-i dea înainte şi să citească Sandra Brown sau, dacă dicţionarele îl conţin pe Marin Ioniţă, să citească Marin Ioniţă. Universul cărţilor este, că doar o ştii, la fel de vast ca şi universul uman. Acolo unde o vânzătoare de boutique citeşte Sandra Brown, o studentă entuziastă, la litere, va pierde două nopţi cu Yourcenar. Şi, cu asta, te-am adus, dragă Cristi, la sistemul universitar, cel care m-a îndoctrinat pe mine cu interpretări ultra-specializate. Dar ăsta e alt subiect…

Adevărata critică literară este cea lămuritoare (aici au apărut diverse mode) şi cea, pur şi simplu, critică (unde nu e vroba de modă, ci de funcţia supremă a oricărei critici, aceea de a îndrepta lucrurile). Te-am rugat să citeşti „Nu”, de Eugen Ionescu, vei găsi acolo formulări interesante şi adevărate despre critica literară. Omul ăsta nu s-a impus pe Dâmboviţa, în mica şi anemica literatură românească, ci la Paris.

Şi nu, nu eşti un tâmpit fiindcă îl consideri pe Manolescu o „sursă de autoritate”. Îţi place omul, îţi place cum scrie, atâta tot. Mie nu-mi place. Şi vezi cum, dintr-o dată, totul este o chestiune de gust, vezi cum se naşte o instructivă polemică intelectuală şi nimic nu mai e definitiv, ca înainte? Vezi cum suntem liberi, iar autoritatea putem fi, până la un punct, chiar noi?

Asta e frumuseţea, când vine vorba de literatură şi, în general, de artă. Nimic nu e definitiv. Nu există un „Preşedinte al Romanului” şi nici un „Preşedinte al Criticii”. Există oameni, cărţi şi gusturi.

Bine barem că nu facem hermeneutici diferite – şi nu ne smulgem părul din cap – pornind de la limoncello 🙂

picture-003

Un mormânt de hârtie, de două kilograme

martie 14, 2009

istoria-critica-literatura-romana-nicolae-manolescuCanon şi Paradigmă. Doi termeni găunoşi care însoţesc, în mod fatal, orice discuţie, cât de cât decentă, legată de „Istoria Critică a Literaturii Române” a lui Manolescu. Discuţiile indecente legate de această „Istorie”, probabil că bănuiţi, le poartă scriitorimea provincială, frustrată că nu se regăseşte, cu nume şi prenume, în cuprinsul cărţii. Aceste discuţii chiar nu merită amintite: sunt inutile. Ca şi literatura ratată.

Revenind la termenii „canon” şi „paradigmă”, l-am auzit pe Manolescu spunând următoarea prostioară:Canonul nu coincide cu paradigma literară… Se poate schimba paradigma, canonul nu. Se schimbă canonul, nu se schimbă paradigma...” Probabil, a încercat să transmită, generos, o undă de relativitate binevoitoare în spaţiul literar. Ce înţeleg eu de aici? Păi, înţeleg un lucru simplu: poate să ţi se rup de canon dacă eşti în paradigmă şi să şi se fâlfâie de pardigmă, dacă eşti în canon. Masele de scriitori sub-mediocri cărora li se reproşează că nu sunt în canonul manolescian pot răspunde acum, salvaţi, într-un glas: „Da, dar noi suntem în paradigmă!”

De exemplu, dacă lui Mircea Bârsilă – care nu apare în „Istorie” – i se reproşează că nu e în paradigmă, el poate răspunde că e în canon. Şi pe dos.

Dincolo de umorul involuntar – atât al apariţiei unei astfel de istorii a literaturii române, cât şi al stupefacţiei scriitorilor sub-mediocri că nu şi-au văzut numele tipărit în „Istorie” – un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: „Istoria” lui Manolescu e o carte complet inutilă. Pentru că cine vrea să se informeze – din punct de vedere istoric (ba chiar şi critic…)  cu privire la literatura română va consulta, întotdeauna, un dicţionar performant, nicidecum o carte cu reflecţiile subiective ale lui Manolescu. Cartea lui Manolescu va fi citită doar de cei ce vor să afle opinia lui Manolescu despre cutare sau cutare scriitor. La vremea lui, George Călinescu a făcut la fel, a emis nişte opinii personale. Nişte impresii. Manolescu le emite şi el, liber, pe ale lui. Sigur, nimeni nu neagă că aceste impresii sunt inteligente.

Părerea mea e că astfel de istorii – mai degrabă impresioniste decât critice – ale literaturii nu mai sunt la modă. „Istoria” lui George Călinescu a fost începutul şi sfârşitul unor astfel de opere „monumentale”, menite mai degrabă să dea măsura geniului titanic al autorului, decât să facă lumină în mintea celui ce vrea să se informeze rapid, cu privire la un scriitor sau altul. Nicolae Manolescu ar fi făcut o treabă mult mai bună dacă ar fi scris o istorie, începând de acolo de unde a lăsat-o Călinescu pe a sa. Dar el a preferat să-i îngroape încă o dată pe scriitorii români – în mare parte aceiaşi – într-un soi de mormânt de hârtie care cântăreşte două kilograme şi care colcăie de subiectivitate.

Nemaivorbind că e o greşeală absolută să pui literatura, ca fenomen, sub canon sau sub paradigmă. Literatura este bună sau proastă. Cărţile îţi plac sau nu-ţi plac. Fiecare cititor are canoanele proprii şi paradigmele proprii. Exemplu: canonul poate zice că romanul lui Proust, „În căutarea timpului pierdut” e o carte mare. Ei bine, pentru mine, a fost întotdeauna o carte proastă şi orice altă carte care a urmat această paradigmă (acest model) a fost la fel de proastă. Îmi pare rău că a ales acest drum, dar Manolescu nu poate impune nimic.

Citiţi ce vă place. Ce nu vă place nu citiţi. E simplu, iar oamenii se complică inutil.

Cum e cu „marele roman românesc”…

februarie 28, 2009

Nu prea citesc publicaţii literare româneşti, fiindcă mă plictisesc. Singura pe care am cumpărat-o cu regularitate, încă de când a apărut, este „Dilemateca„, fiindcă îmi plăcea să frunzăresc recenziile romanelor recente. Erau scrise sprinţar şi fără flic-flac-uri intelectuale inutile. Totuşi, ultimele două numere ale „Dilematecii” le-am „scăpat” şi nu pot să spun că mi-a lipsit ceva. Apetitul meu pentru autori contemporani începe să se apropie de zero, deci recenziile cu pricina nu mi-au lipsit.

În seara asta, nici eu nu ştiu de ce, mi-am pierdut vreo două ore pe net, citind România Literară. Aici, mi-a atras atenţia un text al lui Mircea Mihăieş. Textul se intitulează „Cine va scrie marele roman românesc?

Eu nu prea înţeleg întrebarea din titlu. Pentru mine, de exemplu, marele roman românesc a fost scris. Se numeşte „Craii de Curtea Veche” şi l-a scris Mateiu Caragiale. Poate şi pentru alţii marele roman românesc a fost scris. Şi se numeşte „Patul lui Procust” sau „Cel mai iubit dintre pământeni”, nu ştiu, fiecare cu ce i-a plăcut mai mult… Dacă romanul lui Mateiu „nu ne propulsează în universalitate” – condiţie, pentru dl. Mihăieş, ca un roman să fie „mare” – este, poate, fiindcă nu a fost suficient popularizat – în caz că vrem să judecăm lucrurile în cheia advertising-ului. Sau pur şi simplu acest gen de literatură nu este pe placul ţărilor din Vest – în caz că punem literatura în contextul ei. Occidentul a avut un destin diferit de al nostru, iar acest destin – istoria, vreau să spun – i-a determinat o cu totul altă sensibilitate.

Să fiu şi mai clar: ce anume din istoria noastră – sau din sensibilitatea pe care a determinat-o – ne îndreptăţeşte (ajută) să scriem un roman care să se „potrivească” oriunde?

Ca să nu mai fim dezamăgiţi de imposibila comparaţie între romanul românesc şi romanul francez, britanic sau sud-american, ar trebui, mai degrabă să citim mai multe romane scrise în est, de către scriitori cu o sensibilitate apropiată de a noastră. Vom descoperi „romanul mare” de aici, din apropiere. Încercaţi Danilo Kis, sau Milorad Pavic, sau Milan Kundera. „Dicţionarul Khazar” al lui Pavic este, zic eu, o ficţiune la fel de spectaculoasă ca şi cea a lui Marquez. Iar „Gluma” lui Kundera ar putea sta lângă orice roman românesc anticomunist. Veşnicele exemple de „universalitate”, adică Marquez şi Kafka şi frustrarea imposibilă că n-am dat şi nou un Marquez sau un Kafka nu se justifică prin nimic. Sunt câteva cărţi – trei, patru – acelea care nu se cheamă nici Biblie şi nici Coran – care s-au citit în toată lumea cu aceeaşi febrilitate. A ne întreba de ce nu le-am scris noi, românii, este echivalent cu a ne întreba de ce nu am trimis noi primii oameni în Cosmos. Sau a ne întreba de ce nu scriem şi noi cărţi care să fie cunoscute în toată lumea e acelaşi lucru cu a ne întreba de ce nu am inventat noi acel ceva „universal”, ca Window-sul sau telefonia mobilă.

Într-un punct, Mihăieş are mare dreptate:

„Vreau, aşadar, poveşti bine scrise. Nu contează subiectul: poate fi o naraţiune de dragoste, o cronică istorică, un roman-eseu, o proză de „notaţie intimistă”. Mă interesează doar ca story-ul să fie bine articulat, fraza expresivă şi adevărul revelat să nu-mi dea impresia unei „lipituri” artificiale, născute din simţul estetic sau parti-pris-ul ideologic al autorului.”

Este adevărat… Românii nu ştiu să scrie povestiri bine articulate, story-uri reale. Le place să o lălăie până edulcorează tensiunea textului, până îşi pierd cititorul pe drum, fiind foarte fericiţi cu întorsăturile de frază care nu comunică, până la urmă, nimic. Românii au oroare, de fapt, să scrie cărţi în care se întâmplă ceva. Şi câte nu se pot scrie… Am avut o dictatură, o tranziţie, un capitalism de mucava…, iar toate astea au furnizat cu generozitate caractere şi situaţii numai bune să devină combustibilul unor romane imense. Uneori regret că n-am talent la scris litaratură – şi nici răbdare. Dar câte nu s-ar putea face…

Mă mai despart de Mihăieş în punctul în care acesta îl critică pe Italo Calvino. N-am citit „Dacă într-o noapte de iarnă un călător„, o carte care s-ar putea să fie proastă, dar are un titlu superb… Am citit „Baronul din copaci” şi este o carte în care, dacă ai fost măcar o dată în viaţa ta revoltat, te poţi regăsi.