Posts Tagged ‘literatură’

Tuaregii existenţiali: Peer Gynt şi Nastratin Hogea

Ianuarie 22, 2012

Termin de citit Peer Gynt, de Ibsen. Piesa m-a lăsat cu sufletul frăgezit…

Peer Gynt este marele vagabod tenebros, omul care îşi caută, cu disperare şi pasiune, propria viaţă, în timp ce o trăieşte.

Este omul care, deşi convins că este el înşuşi, nu renunţă la a se căuta, mai departe, îndârjit, pe sine. În America, în Maroc, în Egipt, în propriul delir, în nebunie, în braţele unei femei reale sau iluzorii, nu contează, alergând după tot ceea ce nu este încă, dar poate fi vreodată, Peer Gynt este omul total. Este fiecare dintre noi, aşa cum ne autodescoperim într-un nou context, aşa cum, de multe ori, nu suntem în stare să ne auto-cunoaştem, aşa cum ne autodispreţuim sau aşa cum ne iubim până la narcisim. În Peer este totul… vis şi platitudine, idealism şi cinism, lirism şi escrocherie, laşitate şi risc. Obsesia realizării de sine: un Faust scandinav buf.

Citesc şi recitesc piesa lui Ibsen şi nu mă mai satur de monologurile eroului care îşi negociază sfârşitul cu un personaj plin de mister – Turnătorul de Nasturi.

Pariul este acela că Peer a fost „el însuşi” întreaga sa viaţă, un om adevărat, un „nasture lucios şi scump pe haina lumii”, iară nu unul fals, care trebuie topit şi pus din nou în formă. Însă trebuie s-o dovedească. Provocările Turnătorului de Nasturi sunt dure, nemiloase:

Fuseseşi hărăzit să fii un bumb

Pe haina lumii, lucitor şi scump

Dar vezi, n-ai borte şi-ai s-ajungi în ladă

Să fii topit cu cei stricaţi, grămadă.

Peer câştigă negocierea datorită lui Solveig, femeia pe care a părăsit-o pentru a putea fi acel vântură-lume… Solveig este femeia care l-a aşteptat toată viaţa şi care l-a iubit cu-adevărat.

Bătrân, cu Turnătorul de Naturi gata să-l răstoarne în polonic ca pe o materie care trebuie pusă în formă încă o dată, Peer se întâlneşte cu Solveig, bătrână şi ea, în coliba în care o lăsase în tinereţe:

Peer: Unde am fost eu însumi, cât am lipsit de-aici? Eu cel întreg, deplinul, pecetluit pe frunte de Dumnezeu, eu însumi unde-am fost, răspunde-mi?

Solveig: În dragostea, nădejdea şi credinţa mea!

Peer: Ce spui îmi face inima mai grea…

Turnătorul de Nasturi: La ultima răscruce tot ne-ntâlnim noi, Peer. Acum te las, nimica nu-ţi mai cer…

Solveig: Dormi, visează, dragul meu, eu te-o vegea mereu,mereu…

Da, când suntem cu iubiţi cu-adevărat de femeia de lângă noi, suntem salvaţi. Este femeia-soţie, femeia-amantă, femeia-soră, femeia-mamă, femeia întreagă, absolută, totală… Dacă am fost autentici, materia din care suntem făcuţi nu trebuie topită în linguroi şi turnată încă o dată, ca s-o luăm de la început, Turnătorul de Nasturi ne poate lăsa în pace.

Mă gândesc că fiecare bărbat ar trebui să-şi pună o singură întrebare, întrebarea care contează: am fost iubit?

Un singur tuareg existenţial mai este, în literatură, la fel de apropiat sufletului meu, în sensul în care îmi este apropiat Peer Gynt, ba poate chiar mai apropiat, fiindcă nu este tenebros precum eroul nordic, ci… solar – adică mult mai asemănător cu mine.

Ei bine, acel personaj este Nastratin Hogea. Varianta lui Nastratin Hogea cea mai plăcută mie am întâlnit-o demult, în copilărie, în cartea de poveşti a unui rus, Soloviev… De câte ori nu mi l-am imaginat pe Nastratin Hogea cântând pe străzile pline de praf ale Buharei…

Eu Hogea cel vestit rămân

Căci liber sunt şi-mi sunt stăpân –

Şi nu vă mint deloc spunând

Că eu nu voi muri nicicând…

Emiri şi hani, califi, sultani

Mă urmăresc de-atâţia ani,

La mândrul Şah persienesc

Spânzurătoare-mi pregătesc,

Secure-al Turciei Sultan

Şi rug al Hivei mare Han,

Iar eu tot viu am să rămân

Căci liber sunt şi-mi spunt stăpân

Şi nu vă mint deloc spunând

Că eu nu voi muri nicicând.

Cerşind, desculţ şi gol, mereu

Cântând îmi mân măgarul meu

De la Bagdad la Trapezunt

Hoinarul pururi vesel sunt,

De la Stambul pân’la Kabul

De soare pururi nesătul…

Vă las cu un monolog din Peer Gynt, recitat de Florin Piersic.

 

http://www.youtube.com/watch?v=o7qEu9DYfw4

Prinţul. Demiurgul

Septembrie 29, 2010

Prinţul

Ghepardul, de Lampedusa. O carte pe care am sorbit-o ca pe un vin vechi, puţin câte puţin, 10-15 pagini pe seară. Moartea lui Fabrizio Corbera este memorabilă – la fel ca moartea lui Socrate, ca şi cea a lui Jean Valjean, ca şi cea a lui Hadrian. Poţi dori să mori aşa. Dar ca să trăieşti ca un prinţ, trebuie să fii, pur şi simplu, prinţ: „pentru că semnificaţia unui neam nobil e în întregime cuprinsă în tradiţii, în amintiri esenţiale.” („Noi am fost gheparzii, leii. Cei care ne vor lua locul vor fi şacalii, hienele. Şi toţi laolaltă, gheparzi, şacali şi oi vom continua să ne credem buricul pământului.”)

Aveam cartea în bibliotecă. Filmul – plictisitor – m-a îndepărtat mult timp de ea. Prietenul M.G. m-a convins s-o citesc reproducându-mi constatarea prinţului Fabrizio: „Am 73 de ani, totalul celor pe care i-am trăit cu-adevărat ar fi doi, trei cel mult. Şi durerile, plictiseala câţi însumaseră? Tot restul, şaptezeci de ani.” Poate că aşa se întâmplă în viaţa fiecărui om. Dar nu fiecare om acceptă. Câţi avem curajul să ştim câţi ani am trăit cu-adevărat?

După ce a curs încet, ca nisipul dintr-o clepsidră – „fărâme de timp care-i fugeau din suflet” – viaţa iese din Frabrizio, la final, ca un fluviu învolburat, cu zăgazurile ruupte. Ca un ocean vijelios „zburlit de spumă şi valuri înnebunite”.

Dragostea este pusă în oglindă cu bătrâneţea, acum decolteul frumoasei adolescente Angelica miroase a parfum şi întoarce capete, Tancredi este tânăr, frumos şi o iubeşte… Câteva pagini mai încolo o întâlnim pe Angelica uscată, bătrână, miroase şi ea a moarte, iar Tancredi mai este doar în amintiri. Sfârşitul cărţii îţi lasă în suflet un acut sentiment de zădărnicie, frumuseţea se îngroapă pentru totdeauna în riduri, sufletele entuziaste sfârşesc pustiite, ba până şi Bendico, câinele de vânătoare care schelălăia vesel printre tufele de bouganvillea, sfârşeşte împăiat, plin de molii şi de praf, azvârlit la gunoi.

Demiurgul

L-am iubit pe Hamsun în Foamea, Pan, Victoria, Benoni, Rosa, Visătorii şi Cer de toamnă înstelat. Acum îl iubesc în Rodul pământului. Este cartea pentru care a luat premiul Nobel.

Hamsun arată, mai mult decât în oricare altă carte, că omul este demiurgul. Dacă cineva este eroul civilizator al pământului, atunci acel cineva este omul, cu puterile lui, cu ambiţia lui – şi chiar cu slăbiciunile. Oamenii lui Hamsun sunt simpli. Muncesc cu braţele pentru a-şi oferi pâinea zilnică.  Vorbesc puţin, apăsat, nu le place flecăreala. Iubesc adânc, dar le lipseşte uşurinţa de a-şi exprima sentimentele. Se exprimă mai mult prin gesturi (fapte), mai puţin prin cuvinte. Se bucură în interior. Suferă – şi o iau de la capăt. Traiul lor pare searbăd, greu, n-ai vrea să-l trăieşti, dar măiestria lui Hamsun rezidă în sensurile adânci ale vieţii pe care ţi le arată, din însăşi evoluţia personajelor, pe măsură ce citeşti.

Hamsun nu emite judecăţi inteligente (sau intelectuale) şi nu are referinţe culturale în cărţile sale. Altfel spus, n-are nevoie s-o facă pe deşteptul. Are doar personaje care trăiesc firesc sub ochii tăi. Le construieşte atât de atent şi de veridic, încât poţi să juri că acei oameni au trăit, cândva, pe pământ – şi s-au numit Isak, sau Inger. Angoasă, gelozie, panică, dorinţă de înavuţire, superficialitate, profunzime, putere, slăbiciune, fericire, cumpătare, curaj, spaimă – măiestria lui Hamsun este de a le putea arăta pe toate, fără să le pronunţe.

Lupul fără mirosul haitei

Aprilie 5, 2010

Zilele liniştite de Paşte mi-au creat dispoziţie pentru a citi „Viaţa unui om singur”, de A. Marino – cartea care a dat fiori „sfinţilor şi eroilor” din cultura românească.

Admir la Marino faptul că n-a avut mentalitate de slugă. A mers pe drumul lui şi a ales calea cea grea. Aceea în care nu faci parte din nicio gaşcă şi eşti lupul care aleargă singur. Lupul fără mirosul haitei, pe care toţi ceilalţi îl latră şi-l muşcă. Admir şi că a refuzat să fie discipolul unor maeştri de mucava. Că a creat o operă mai solidă şi mai profundă decât cea a criticilor consacraţi şi că a optat pentru academism, nu pentru impresionism. De exemplu, în „Dicţionarul de idei literare” am văzut că Marino avea o serioasă pregătire filosofică, fără de care nu poţi înţelege deplin literatura. Mai admir şi faptul că Marino – deşi ţărănist – s-a comportat ca un liberal pur sânge. A trăit din vânzarea cărţilor lui şi din premii, nesindicalizându-se în instituţii mediocre cărora le-a demascat impostura. Un gest temerar şi bărbătesc, dar cu consecinţe neasumate, având în vedere cartea despre care vorbim.

Nu-mi place, în schimb, faptul că s-a luat prea în serios. Nicio „glumă”, nici urmă de spirit luminos (ludic?) într-o carte unde sunt notate toate ofensele primite de la „confraţi” şi toate antipatiile pe care le-a trezit în ceilalţi. Prea mult resentiment. Prea multă încrâncenare. Totuşi, înţeleg: fie că eşti scriitor, fie că eşti critic literar, undeva, în sufletul tău, tânjeşti după recunoaştere şi poate chiar glorie.  Dar, dacă ai decis să fii lupul care aleargă singur, trebuie să înveţi să primeşti toate jignirile cu zâmbetul pe buze, chiar şi de la impostori. Dacă nu, încovoaie-ţi coloana, pupă inele, fii serv (discipol?) – şi ăsta e preţul pe care-l plăteşti pentru a fi „inserat” în spaţiul social (gaşcă?)…

Cât despre cei criticaţi, am scris şi înainte de a citi cartea: operele sunt mai importante decât caracterele autorilor. Oamenii sunt oameni – atâta tot. Nu le poţi cere să renunţe la lichelism şi oportunism, o lume de integri şi incoruptibili e imposibilă.

Din cartea lui Marino răzbate suferinţa că n-a fost o stea, o vedetă – ca cei de la Bucureşti, aflaţi pe cai mari. Mai răzbate, uneori, şi satisfacţia că a reuşit să fie un om liber, neînrolat. Dacă Marino ar fi trăit în „Maestrul şi Margareta”, în mod sigur, Behemot nu l-ar fi ucis…

Adrian Marino loveşte din lumea de dincolo

Martie 5, 2010

Nu am apucat să citesc cartea lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Mâine o caut. Am citit, în schimb, cam tot ce s-a scris pe net despre ea, ba chiar am pierdut mult timp să citesc sute de comentarii pe forumuri.

În ce mă priveşte, ştiu că voi citi destul de îndoit această carte în care sunt coborâţi printre oameni cam toţi „zeii” şi „eroii” culturii româneşti. Şi asta fără să fiu un om căruia îi place să aibă „zei”. Sau „eroi”. Dar m-am maturizat atunci, după Revoluţie, citindu-i şi recitindu-i pe Noica-Eliade-Cioran, ca orice adolescent din anii ’90. Apoi, curiozitatea fiindu-mi trezită, am continuat cu Pleşu-Liiceanu-Patapievici etc. Probabil, generaţia mea a avut, în momentele alea, o oarecare înclinaţie spre idealizare, absolut explicabilă. Ieşisem copii dintr-un comunism a cărui propagandă începuse deja să ne irite creierele, iar cărţile autorilor despre care vorbesc au venit ca tăvălugul, împreună cu libertatea, hrănindu-ne întreaga adolescenţă, editate frumos la Humanitas. (Slavă Marelui Arhitect că n-am crescut cu beletristica de 2 lei care umple rafturile librăriilor de azi, la fel ca iaurturile galantarele din hypermarket.)

La 32 de ani sunt în etapa în care am „demistificat” foarte mult. Sigur că autorii adolescenţei nu mai sunt pentru noi ceea ce erau atunci. S-au schimbat unele lucruri, viaţa ne-a uzat pe toţi, unii am mai trecut prin câteva mii de cărţi, apoi au proliferat ziarele, apoi televiziunile, apoi a apărut internetul – iar informaţia s-a succedat în avalanşe. Contextul s-a lărgit mult, în sensul că mie unuia mi-a fost uşor, de exemplu, să fac o comparaţie între profesorii de la Facultatea de Filosofie (mulţi dintre ei foşti activişti comunişti notorii în ale căror „lucrări” erau deja demonizaţi Eliade-Noica-Cioran) şi textele care se scriau în Occident despre aceşti autori. Am găsit, ca să zic aşa, raportul optim între bine şi rău în ceea ce-i priveşte pe scriitorii „demascaţi” de Marino.

Având în vedere marginalizarea nedreaptă pe care a suferit-o, Marino s-ar putea să fi căzut victima propriilor frustrări scriind „Viaţa unui om singur”. Nu i-o fi fost nici lui simplu să fie lupul din afara „haitei”. Mărturisesc că, aşa cum au fost aceşti autori (Eliade, Noica, Cioran, Dinescu etc.), scrierile lor au fost capabile să hrănească spiritual o generaţie de tineri. Asta este tot ce contează, dacă vreţi. Astăzi mă interesează – exclusiv anecdotic – că „Eliade era avid de publicitate în mod maniacal” sau că Noica pleca la Paris să-i convingă pe Eliade să-l susţină pe Ceauşescu la decernarea Premiului Nobel. Pentru mine nu e suficient să relativizez o operă.

Dacă nu iertăm derapajele unor oameni, suntem demni de milă. Cioran o fi scris el „o singură carte”, aşa cum spune Marino, dar „intra” foarte bine la 16 ani, fie că acea carte se numea „Ispita de a exista” sau „Amurgul gândurilor”. Noica o fi avut el simpatii legionare, dar „Sentimentul românesc al fiinţei” rămâne o încercare absolut donquijotescă, deci admirabilă, de a restabili accesul la Absolut al atât de relativizantului popor român. Iar pe Mircea Dinescu îl văd şi eu ca pe un „golănaş suburban”, însă unele poezii ale sale sunt absolut geniale. „Sunt tânăr, doamnă, tânăr…” Mai toţi recitam chestia asta, împreună cu Pittiş, la concert.

Oricum, abia aştept să citesc cartea, paragrafele pe care le-am găsit pe net m-au stârnit, deşi multe lucruri le ştiam. Apreciez gestul lui Adrian Marino de a fi dorit să i se publice memoriile la 5 ani după moartea sa. Dacă le-ar fi tipărit în timpul vieţii, mulţi ar fi spus că are scopuri mercantile. Aş spune că a şi crezut în cele scrise. Iar credinţele omului trebuie respectate. N-ar fi, însă, corect ca scrierea lui Marino să devină o piatră în praştia vreunui prost. Ceea ce cred că o se se şi întâmple.

Lumea gustase timpul: virtutea era praf, păcatul avea petale

Ianuarie 20, 2010

Descopăr un concurs interesant: proză arhiscurtă. Eu unul scriu cam „pe larg”, recunosc. Aşa că mă întreb: pot scrie şi arhiscurt? În 500 de caractere? E o provocare pe care o accept jurnalistic, referindu-mă la cel mai sângeros cataclism de pe glob: cutremurul din Haiti. Întrebarea mea este… Au loc viaţa, moartea şi destinul în doar 500 de caractere?

Iată textul:

Dumnezeu a tresărit. Ultima dată a făcut-o acum patru miliarde de ani: cochilia melcului a oglindit spirala galaxiei. Lumea era tânără. Acum, ziarele scriu: “Cutremur în Haiti”. „Când Răul se termină, Binele se termină. Exist dacă ajung unde oamenii mă caută. Între zid şi inocenţă”, gândi Dumnezeu. Lumea gustase timpul. Agenţiile ţăcăneau: „200.000 de morţi!” „Un bebeluş de 23 de zile a supravieţuit sub ruine. Micuţa Elisabeth a vrut să trăiască.” Dumnezeu a zâmbit. Cum n-a mai zâmbit niciodată.

Trimit la concursul de proză arhiscurtă de la Trilema.

Herta Muller, Nobel pentru literatură în 2009

Octombrie 8, 2009

Un moment uriaş pentru cultura românească şi pentru România. Scriitoarei Herta Muller i s-a decernat premiul Nobel, pentru literatură.

Deci nu există nicio conspiraţie împotriva românilor (fie ei şi români în exil), aşa cum pledează mediocrităţile frustrate.

Există, aşa cum am spus de zeci de ori, doar un război româno-român pe care, în zilele noastre, îl ilustrează cel mai bine televiziunile unui securist infernal. Este primul exemplu de front româno-român care îmi vine în minte. Nu de puţine ori, am văzut cum, în aceste televiziuni, inşi grobieni asasinează mediatic ultimele bastioane ale culturii româneşti, dispreţuind în stil aproape stalinist „intelectualii”.

Aduc aminte de acele televiziuni, fiindcă Herta Muller este percepută în Germania ca un cronicar al vieţii sub Nicolae Ceauşescu, iar cele mai recente declaraţii ale ei cu privire la actuala Securitate din România sunt absolut realiste.

Iată ce spune – în auzul întregii lumi – scriitoarea „nobelizată”:

România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măştile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delaţiunii, iar cea mai cruntă cea a anihilării intimităţii„, spunea Herta Müller în cel mai recent articol al său, publicat în luna iulie a acestui an în Germania, vorbind despre drama totalitară şi despre societatea de după, neieşită încă de sub mâna fier a Securităţii.

Serviciul secret al lui Ceauşescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit in SRI (Serviciul Roman de Informaţii). Iar acesta a preluat, după declaraţiile proprii, 40% dintre cadrele Securităţii. Probabil procentajul real este şi mai mare. Iar ceilalţi 60% astăzi sunt pensionari (cu pensii triple fatã de toţi ceilalţi) sau sunt cei care învârt azi economia de piaţă. Exceptând diplomaţia, un fost colaborator poate ocupa azi în România orice funcţie„, tranşează Herta Müller.

Eu nu regret că am plecat, dar mă înfurie motivul pentru care am plecat. Dacă aş fi plecat de bună voie, dacă stăteam într-o ţară democratică şi mă decideam să mă mut în altă ţară, era decizia mea, hotaram eu ce vroiam să fac cu viaţa mea. Când alţii decid în locul tău te distrug„, mai spunea aceasta.

Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi.

Tema comunismului şi cea conexă, a opresiunii individului se regăsesc ca leitmotive în cărţile scriitoarei, dar şi în conştiinţa acesteia. În luna iulie 2008, Herta Müller publică o scrisoare deschisă, în Frankfurter Rundschau, în care îşi exprimă indignarea că foşti colaboratori ai aparatului represiv din România, Andrei Corbea-Hoişie şi Sorin Antohi, sunt invitaţi la Şcoala de vară ICR din Germania. În aceeaşi zi în care scriitoarea publică scrisoarea, Richard Wagner scrie articolul „A învăţa de la turnători”, cu subtitlul „Institutul Cultural Român adresează invitaţii colaboratorilor Securităţii. Ar putea fi o întrunire interesantă – sau totul va fi din nou ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic?„,  în  Der Tagesspiegel.

Paragrafele sunt citate de aici.  Şi de aici.

herta muller

Staţi să vedeţi acum cum o să sară pe ea, ca hienele şi cum vor spune că „nu e scriitoarea noastră”, fiindcă trăieşte de mult timp, în exil, în Germania.

Presimt că ne vom face din nou de ruşine în faţa unei lumi întregi.

Scriitorii plânsului şi-ai uitării

Septembrie 9, 2009

Am urmărit pe net o polemică între scriitorii locali. Iată faptele… Epigramista Negreanu cică n-a ajutat-o pe o iubită din tinereţe a poetului Diaconu să avorteze, iar Diaconu îi poartă sâmbetele. Scriitorul Eeremia spune despre epigramista Negreanu că e o scriitoare fără valoare. Sibiceanu este ameninţat cu dezvăluiri despre viaţa sa intimă dacă nu demisionează de la revista „Argeş”, revistă de la conducerea căreia Jean Dumitraşcu deja a demisionat.

Nu ţin parte nimănui, scriu ca om al comunităţii, nici măcar ca ziarist. Mi se pare sfâşietor ca nişte oameni de cultură şi nişte scriitori să decadă până la a se ameninţa între ei cu dezvăluiri despre viaţa intimă. Pudibonderia a murit demult, mizerii legate de avorturi şi de relaţii sexuale am mai văzut la vedetele din show-bizz. Ameninţări şi răzbunări crude am văzut la politicieni. Astfel de indivizi arată cât decade un om – şi nu mă miră. Dar oamenii de cultură, scriitorii, există pentru a echilibra balanţa socială. Ca să nu trăim în iad, acolo unde o vedetă porno înjură o altă vedetă porno, doi scriitori pot purta o dispută de idei. Acolo unde politicienii se denigrează mârlăneşte, artiştii se ironizează inteligent şi fin. Societatea este o bună arenă pentru încleştările spiritului, intelighenţia este ultima care ar trebui s-o transforme în latrină. Or, iată-i renunţând la duelul spiritual şi aruncându-şi în cap şuvoaie de lături.

Păcat! Ştiu că în mediul scriitoricesc există sărăcie şi dezbinare. Orgoliile nu lipsesc. Fiecare visează să-i tragă după el pe toţi ceilalţi, să fie el stăpânul corăbiei. În tinereţe fiecare a visat, poate, să devină un mare scriitor. Dar, vai, corabia se scufundă, pânzele sunt sfâşiate, iar echipajul e nebun, fiecare se bate cu fiecare. Inutil să mai spun că toate astea nu vor duce nicăieri, nu va exista un învingător şi un învins, va rămâne în aer o duhoare de vidanjă, atâta tot.

Recunosc, am scris şi eu, ironic şi usturător, despre scriitorii locali. Nu foarte des, totuşi, fiindcă scriitorii locali îmi sunt mai degrabă indiferenţi. Mi-a plăcut să le scurtez aripile care deveniseră atât de mari, încât atârnau trist. Dar nu mă gândeam că ei îşi pot reteza unul celuilalt însăşi fiinţa. Nu-mi doresc ca Piteştiul, un oraş amărât – non-cultural, din punctul meu de vedere – să ajungă să însemne ceva pe harta culturală a României, fiindcă ştiu că aşa ceva nu va fi niciodată posibil. Îmi doresc ceva mai simplu: restabilirea decenţei. Nu te condamnă nimeni dacă eşti un scriitor mediocru sau slab. Dar iriţi pe toată lumea dacă eşti un caracter scârbavnic.

Cu această polemică în creier, răsfoiesc revistele culturale locale şi cărţile scriitorilor locali, privesc deznădăjduit la evenimentele culturale pe care le organizează în decorurile şi atmosfera din anii 80… Înţeleg că nu produsul cultural finit este scopul acestor oameni. Dacă acesta ar fi scopul, am vedea mari romane, mari cărţi de poezie, mari tablouri, mari evenimente – iar scena socială ar fi ocupată de efervescenţa pe care numai un duel spiritual fair şi de calitate o poate crea.

Hai, dezvăluiţi unii despre alţii istorii sexuale sordide şi ameninţaţi-vă unul pe celălalt cu demisia! Următorul pas e să deveniţi politicieni. Iar următorul, să evoluaţi în show-bizz-ul de cea mai proastă calitate, alături de Sexy Brăileanca şi Eva Kent.

Vintilă Horia, un scriitor uitat de şcoala românească

Septembrie 3, 2009

Zilele astea citesc cartea pe care într-un fel o aşteptam.

Sătul de rateurile literare contemporane, n-am mai savurat de mult timp un roman. Ori mi se părea că văd filme proaste, agresive, de acţiune şi suspans, ori personajele erau aşa de prost (neveridic) construite, încât nu le puteam lua în serios.

Dumnezeu s-a născut în exil” se numeşte cartea – şi este scrisă de Vintilă Horia. Cartea adună memoriile imaginare ale poetului roman Ovidiu, exilat la Tomis pe motiv că a scris versuri care au pervertit tineretul: Ars amandi, Arta de a iubi. Celor care s-au desfătat cu „Memoriile lui Hadrian„, de Margueritte Yourcenar, le spun că Vintilă Horia şi-a scris romanul într-un stil asemănător.

Pentru acest roman, lui Vintilă Horia – a trăit în exil, dacă nu ştiaţi, ca mai toţi românii de valoare – i s-a decernat premiul Goncourt, în 1960. Numai că, refuzând să fie reprezentantul scriitorilor români promovaţi de regimul comunist în Franţa, Vintilă Horia devine ţinta unei campanii orchestrate din ţara sa natală, care îi fabrică un dosar de apropiat al miscarii legionare, ba chiar de ideolog al fascismului. Rezultatul? Sub presiunea imaginii negative pe care o preia presa franceză, scriitorul refuză premiul, iar în istoria Goncourt-ului, în dreptul anului 1960, figurează menţiunea „premiu acordat, dar nedecernat.”

Romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” a fost tradus în 20 de limbi, e cunoscut în mai toată lumea, mai puţin în România. Vintilă Horia nu se studiază în şcoli, nu este amintit decât de cunoscători. De fapt, întreaga literatură a exilului rămâne pentru mulţi români o mare necunoscută.

Romanul abundă în observaţii profunde, şlefuite până la maxima limpezime:

Despre zei…
„Cruzimea zeilor e însăşi dovada inexistenţei lor. Ei sunt ecoul spaimelor noastre şi a tot ceea ce nu îndrăznim să facem decât la umbra remuşcărilor.”

Despre viaţă…
„Viaţa e posibilă oriunde poţi face focul şi unde gândul se comunică prin cuvinte. Roma nu e decât un capriciu, un punct minuscul, prea strălucitor, poate, în mijlocul nopţii umane.”

„Viaţa trece prin oameni ca vântul acesta, făcând să tremure trupurile şi sufletele…”

Despre bătrâneţe…
„Orice om care îmbătrâneşte trebuie să aibă aceste vedenii oribile, care-l despart de iluziile zilnice şi-l fac să vadă inutilitatea tuturor faptelor făcute şi a tuturor celor trăite. Dar imensul mecanism al minciunii cotidiene, familia, bogăţia, casa, prietenii, pământul pe care s-a născut – sunt lângă el ca să-l readucă la începutul unei noi iluzii. Suntem astfel făcuţi din minuscule eternităţi care ne poartă spre moarte…”

Despre dictator…
„… noi am pierdut libertatea în clipa în care i-am dat lui Cezar dreptul să gândească cu voce tare.”

Despre pace şi război
„Am putea trăi în pace dacă nu ne-ar fi frică unora de alţii. Frica ne face să vorbim în limbi deosebite. Şi viaţa ajunge să fie un război fără sfârşit. Viaţa e război, în fiecare zi, mai mult. Şi făurim arme, în loc să căutăm cuvintele înţelegerii. Dumneavoastră care munciţi cuvintele, ca mine pământul, de ce nu descoperiţi undeva cuvântul păcii? Vom căuta acest cuvânt încă mult timp de acum înainte. Căci nu poate fi găsit cu una, cu două. Oamenii îl vor culege într-o zi, ca pe o floare ciudată, la marginea unui drum lung. Dar timpul nu s-a copt încă pentru o astfel de bucurie.”

Despre libertate
„Libertatea se plăteşte scump, dar îşi merită totdeauna preţul. E atât de greu de înţeles! E de ajuns să ştii să alegi: o viaţă nouă, oriunde, dincolo de marginile imperiului, un zeu nou, cel adevărat, ca să renaşti chiar pe acest pământ şi nu după moarte, cum promite religia lui Isis. Totul e cu putiinţă. Trebuie să ai, la timpul potrivit, curajul să dezertezi, să rupi brusc cu trecutul.”

Marie France are dreptate

August 18, 2009

Eugene Ionesco este, pentru mine, un dramaturg imens. Au fost ani în care i-am citit şi i-am recitit piesele, jurnalele, publicistica, eseurile şi critica literară. Pe Ionesco l-am iubit – şi îl mai iubesc – pentru luciditatea sa exemplară, pentru adevărurile profunde exprimate limpede, pentru savuroasele lui demistificări, pentru angoasele omeneşti mărturisite, pentru ironiile devastatoare. Pentru neantul social pe care îl simţim cu toţii, dar nu-l definim. Pentru „teatrul absurdului” care ni se joacă zilnic, sub ochi. Pentru privirea lui căzută, ca de basset, în care citeai ultimele cuvinte ale lui Beranger, din „Rinocerii”: „Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare. Nu mă dau bătut!

Astăzi sunt de acord cu fiica sa, Marie France, care refuză să fie sărbătorit „centenarul Ionesco” în România.

Marie France are dreptate. Sunt sute de teatre româneşti pe ale căror scene nu s-a jucat niciodată o piesă de Ionesco. Şi ar fi trebuit ca, în orice teatru românesc, să se joace, măcar lunar, sau măcar de 6 ori pe an, o piesă a sa. Nu-i nimic, francezii l-au apreciat.

eugen-ionescu

Politeţea nu este o infinită şi îngerească toleranţă

Mai 24, 2009

Hotărârea oţelită cu care unii oameni plonjează, complet dezinhibaţi, în ridicol rămâne, pentru mine, unul din marile mistere ale existenţei.

Cum să nu simţi, la un moment dat, că eşti cel mai lipsit de carismă din toată încăperea, că dicţia nu te ajută, că firul roşu al discursului tău s-a scurtcircuitat încă de la primele fraze, că sari de la o idee la alta într-un gest incoerent atât de rizibil încât hohotesc şi pietrele, că toată audienţa ta aşteaptă un singur lucru de la tine: să termini, dracului, o dată, de vorbit – şi totuşi tu să continui să vorbeşti două ore???

Am fost sâmbătă la Curtea de Argeş, într-o mică plimbare. Acolo am nimerit la o lansare de carte de poezii. Nu orice fel de poezii, ci haiku-uri. Cu o nonşalanţă pe care numai naivitatea generată de incultură ţi-o poate da, unii scriitori locali români scriu, carevasăzică, haiku-uri. Ca să sesizaţi inadecvarea, imaginaţi-vă, vă rog, un japonez care ar scrie o carte de doine sau de balade româneşti. Sau un rus care ar scrie limerik-uri britanice.

Ei bine, s-a găsit un culturnic local – un poet care organizează un festival internaţional de poezie sau aşa ceva – hotărât să vorbească două ore despre o amărâtă de plachetă de haiku-uri – şi nu oricum! Ca să arate asistenţei împietrite de plictiseală până unde poate merge luarea în serios a propriei persoane văduvite de orice urmă de charme personal, cu o voce fonfănită şi plictisitoare, omul şi-a luat limba la gimnastică aerobică, făcând referiri la toată literatura română, cu excursii savante în cea a Maltei, amintind, nu mai ştiu de ce, de romanul „Numele Trandafirului„, carte bună după care s-a făcut un film prost, fiindcă a fost el, mai demult, la un festival de film de la Chişinău, unde a văzut filme bune, nu aşa, oricum, după care a urmat o înşiruire devălmăşită de ţări, oraşe, continente, regiuni, cu menţiunea că fiecare are o literatură aparte, net diferită de celelalte literaturi, în care sunt identificabile ba trasee iniţiatice, ba ezoterism, ba estetică pură, totul culminând cu recitarea molcomă, patetică, melodramatică, plângăreaţă, a peste jumătate de plachetă de haiku-uri, sub ochii sideraţi ai unei audienţe care se ruga cerului barem să nu citească toată cartea, despre care menţionase, în prealabil, speriind pe toată lumea, că e atât de bună, încât merită citită toată!

Băi, nene! Cât să fii de rupt de realitate! Dar, hai, că, până la urmă, lumea e plină de exaltaţi care nu înţeleg că nu e vina lor că s-au născut aşa. Treaba exaltaţilor pe lume e să se comporte ca domnul ăsta despre care scriu. Problema ştiţi unde este? La oamenii normali care au acceptat să se îmbolnăvească de nervi, care au dat nervoşi din picior, care mai aveau puţin şi se căţărau pe pereţi fiindcă urla plictiseala în ei, în loc să-l ia la mişto sau să-l facă să tacă, dacă de vorbă bună nu voia să înţeleagă.

Când n-am mai rezistat, am ieşit din sală.

Trăiam, aşa, un amestec de amuzament şi iritare. Prietenul cu care am fost acolo – care aştepta lansarea celei de-a doua cărţi, un roman, şi care a stat, bietul, până la capăt – mi-a spus când a scăpat, amuzat şi el, că poietul vorbea deja de o oră când am intrat noi în sală, în întârziere fiind. Nu dau numele prietenului, ca să nu-l bag în belele cu culturnicii locali. Fiindcă ăştia nu sunt doar ridicoli în cel mai nonşalant mod cu putinţă. Sunt şi orgolioşi.

A se reţine din ce scriu eu aici o singură idee: nu mai toleraţi niciodată prostia exaltată care-şi ia avânt şi mai ales prostia care crede despre sine că este inteligenţă. Faceţi ceva: fie părăsiţi încăperea, fie plasaţi o ironie, luaţi, în orice fel, atitudine. Nu aveţi nicio datorie, faţă de nimeni, să vă plictisească în fel şi chip.

Am ieşit la lumină şi m-am bucurat să mă reculeg, câteva minute, în locul în care sunt înmormântaţi cei trei regi ai României.

Picture 008

Şi am văzut, pe drum, o casă absolut frumoasă, care nu seamănă cu nimic din vilele de prost gust care au apărut în România de azi…

Picture 026