Posts Tagged ‘istorie’

Hitler

Februarie 7, 2010

via

Anunțuri

Generaţia fără memorie

Ianuarie 27, 2010

Acum câteva săptămâni, în drum spre Bucureşti, discutam cu un ziarist. Omul se plângea de aşa zisa ignoranţă cu privire la istorie a oamenilor tineri, a inocenţilor care au deschis ochii în abundenţa pseudo-capitalismului românesc şi care iau prezentul drept realitate definitivă. În opinia lui, aceşti tineri nu cunosc, în datele ei reale, istoria recentă a României. Sunt uşor de manipulat şi, în general, nu par să fie interesaţi de „teme serioase”.

Ziaristul avea, într-un fel, dreptate. O analiză pertinentă a trecutului politic, economic şi social – mai exact, o exorcizare reală a ultimilor 60 de ani – n-a existat. Cărţile definitorii s-au tipărit la edituri de buzunar, mărturisitorii trecutului sunt evitaţi, iar sistemul educaţional românesc s-a degradat progresiv. Asupra trecutului s-a impus un fel de omerta. Tinerii au fost îndepărtaţi de cunoaştere, iar pe vidul din mintea lor s-au aşezat confortabil spoiala lucioasă a pseudo-capitalismului consumerist, luminile sterpe ale televiziunilor şi un oarecare urban life-style destul de seducător, încât să le ocupe întreaga energie. Aşa cum spun oameni ca Vladimir Tismăneanu şi Dan Puric, „lipseşte memoria”. Iar această „memorie” lipseşte cu desăvârşire din mentalul colectiv al generaţiei tinere. E trist.

Imaginaţi-vă şcoli evreieşti în care nu s-ar vorbi niciodată despre Auschwitz şi nazism. Pare imposibil nu-i aşa? Ei bine, în şcoala românească nu se studiază abuzurile comunismului. Învăţământul românesc, din acest punct de vedere, suferă de autism. Aşa se face că am putut să văd bloggeri de 20 de ani care cred că Dan Voiculescu este un blogger bătrânel „simpatic” sau care îl consideră pe Ion Iliescu „mare politician” fiindcă „zâmbeşte”. Iar teme ca securitatea sau mineriadele – lucruri pe care noi şi părinţii noştri le-am văzut şi le-am trăit – lor li se par vagi, absconse, nedefinite. Şi apoi, urmează argumentul definitv al unei întregi generaţii: ce mă interesează ce a fost? Eu trăiesc acum, iar problemele prezentului sunt suficiente. Din punctul lor de vedere este un argument legitim. Însă superficial.

Pe măsură ce trece timpul, recuperarea memoriei va fi din ce în ce mai dificilă. Viaţa sub comunism a trei generaţii (bunicii noştri care au prins un pic de monarhie, părinţii noştri şi noi) va rămâne marea necunoscută care determină, din umbră, un prezent cel mai adesea aberant. Seniorii mărturisitori ai crimelor comunismului din România vor muri, cărţile scrise vor putrezi în biblioteci şi nicio editură nu le va retipări, învăţământul românesc se va zbate, mai departe, în faliment. Într-o ţară în care n-a avut loc un Proces al Comunismului şi al cărei Parlament a refuzat să scrie Legea Lustraţiei, avem de-a face – în continuare – cu un capitalism clientelar şi de partid.

Poate nici n-ar fi bine să existe un Proces al Comunismului. Ar elibera multă ură şi ar provoca mutaţii sociale” – mi-a spus, îngrijorat, respectivul ziarist. „Atunci să nu ne plângem că trecutul se uită, iar prezentul este tulbure”, i-am răspuns. „Procesul de la Nurenberg a eliminat o sumă de incertitudini, iar foştii generali nazişti au fost căutaţi în întreaga lume.”

Sigur, nu fac o comparaţie imposibilă între Germania nazistă şi comunismul dintr-o ţară pe care Churchill a donat-o, în proporţie de 90% lui Stalin. Discut pur şi simplu despre răul istoric care nu se măsoară niciodată în numărul de victime – ci în victime pur şi simplu.

Nu sunt adeptul condamnărilor, ci al exorcizării. Trebuie să se ştie că, printre noi, mai trăiesc eroi, deşi nu se văd, iar atunci când se văd îmbracă aparenţele simplităţii. Trebuie să se ştie că cei care au făcut răul trăiesc mai departe, se bucură de privilegiile pe care le-au dobândit prin crimă şi genocid economic şi eludează permanent discuţiile despre trecut.

P.S. Am alcătuit o bibliografie aproximativă cu primele cărţi despre comunismul din România (şi nu numai) care mi-au venit în minte. Dacă mă străduiesc, poate îmi voi aminti şi altele. Aceste cărţi merită măcar răsfoite de către orice jurnalist care vrea să afle mai multe despre geneza oamenilor politic actuali şi de către orice tânăr care vrea să înţeleagă, pentru sine însuşi, trecutul recent al României.

* Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele (5 volume), Ed. Albatros 1991
* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – Explorări în comunismul românesc (3 volume), Polirom
* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – O lume dispărută, Polirom
* Ion Raţiu – Moscova sfidează lumea, Ed. „Românul Liber”, 1990
* Alina Mungiu – Românii după 1989, Humanitas
* Ruxandra Cesereanu – Gulagul în conştiinţa românească, Polirom
* Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii
* Constantin Ticu Dumitrescu – Mărturie şi document (2 părţi a câte 3 volume), Polirom
* Analiza dictaturii comuniste din România – Raportul final
* Ion Varlam – Pseudoromânia, Ed. Vog 2004
* Florin Constantin Pavlovici – Frica şi pânda, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române
* Florin Constantin Pavlovici – Tortura pe înţelesul tuturor, Ed.
* Hannah Arendt – Crizele republicii, Humanitas
* Hannah Arendt – Originile totalitarismului
* Alexandr Soljeniţân – Arhipelagul Gulag
* Cărţile lui Paul Goma
* Cărţile Monică Lovinescu

Dennis Deletant – Aliatul uitat al lui Hitler

Ianuarie 17, 2010

Un studiu care ar putea fi edificator în privinţa Mareşalului Ion Antonescu. Dar pot românii să-şi depăşească prejudecăţile? Indiferent cum l-ar privi pe Mareşal, românii trebuie să înţeleagă că patriotismul nu-ţi şterge păcatele (crimele).

Apropos de patriotism, însuşi Hitler a simţit nevoia să-l descrie pe Antonescu drept „cel mai fanatic avocat al unui popor” – al poporului român, fireşte – din cauza faptului că Antonescu îl bătea şi câte două ore la cap în legătură cu Dictatul de la Viena sau în legătură cu Basarabia şi Bucovina. În zilele noastre, când „democraţia” nu mai înseamnă „iudeocraţie„, cum se exprima Antonescu, poate că cei 290.000 de evrei morţi în timpul regimului său dictatorial ar putea da de gândit generaţiilor mai tinere: nu suntem străini de Holocaust. Scriu asta, nu fiindcă nu s-ar şti, ci fiindcă unii tineri pot cădea în eroarea adoraţiei, fără să vadă adevărul întreg.

Cartea lui Deletant merită citită în special de către cei care, manipulaţi de mass-media, cred că ceea ce se întâmplă acum în politica românească este o premieră absolută, mai ales în privinţa mult clamatei corupţii, a mult blamatei oligarhii etc. Când, de fapt, şi în trecut…

…”Corupţia instituţionalizată era completată de o varietate locală. În trecut, stăpânirea exploatatoare a domnilor străini în Ţara Românească şi Moldova din secolul XVIII şi începutul secolului XIX cotribuise deja la crearea unei culturi în rândul elitei dominante în care rapacitatea era socotită o dovadă a dexterităţii şi isteţimii şi, de aceea, coruperea principiilor devenise atotstăpânitoare. Această cultură fusese asimilată de mica clasă medie a funcţionărimii care se bizuia pe remuneraţii neoficiale sub formă de bacşişuri ce-i suplimentau salariul insuficient. Nu exista o clasă mijlocie autohtonă care să acţioneze ca o frână în calea elitei…

Ca şi acum. Poate v-am tentat să căutaţi şi să citiţi cartea…

Le Monde: „Le poison dans les veines”

Noiembrie 1, 2009

– special pentru ziariştii tineri –

Întotdeauna – dar întotdeauna – foştii aplaudaci comunişti, prinşi cu o poezie în care au lins fundul partidului sau cârmaciului, fac acelaşi jalnic efort de a se salva:

Ştiţi, a trebuit să fac şi eu compromisuri. Eram obligat. Ca să pot scrie şi altceva, mai important, am fost nevoit să scriu o poezioară despre Ceauşescu. E un mic compromis, atâta tot!

Ei bine, nu ţine.

Aceşti viermi trebuie să afle că există oameni adevăraţi, care n-au făcut compromisuri. Care au preferat să spună, da, mă, bagă-mă la puşcărie, torturează-mă, zdrobeşte-mi încheieturile, dar eu n-am cum să devin un vierme – pentru că sunt un om.

Întâmplarea face ca eu să fi cunoscut personal atât oameni care au rămas oameni, cât şi viermi cu chip de oameni.

Scriu toate astea cu gândul la un reportaj tipărit ieri în „Le Monde„, pe care ar trebui să-l citească toţi jurnaliştii. Redau aici câteva pasaje…

„Il est difficile d’expliquer l’ampleur du mal, vingt ans après. De restituer avec fidélité l’usage de la surveillance, de la peur, de l’intimidation et de la répression par la police politique roumaine, grâce à une toile mise en place avant l’arrivée de Nicolae Ceausescu au pouvoir, en 1965. Le „Conducator” a poli les méthodes de son prédécesseur au poste de secrétaire général du Parti, Gheorghe Gheorghiu-Dej, qui s’était appuyé sur les assassinats et un système pénitentiaire dense pour instaurer une terreur ouverte. Avec le génie autoproclamé des Carpates, cette terreur devient sourde, préventive, invisible ; elle nourrit la paranoïa et les angoisses. Au total, pendant la période communiste, plus de 10 000 personnes ont été exécutées sans aucune forme de procès.”

„Ils sont au Parlement, dans les médias ou dans les administrations. Ils ont informé, rédigé des rapports, ou même pire, intégré l’appareil de répression. „On a identifié plus de 400 suspects pour des tortures ou des assassinats, explique l’historien Marius Oprea. Pas un n’a été poursuivi. La condamnation du communisme n’a été utilisée que de façon politique.”

„Un des personnages les plus controversés, à la lisière des affaires et de la politique, est Dan Voïculescu. Propriétaire de plusieurs chaînes de télévision, homme très riche et influent, il a fait l’objet d’une enquête du CNSAS, qui a démontré ses liens avec la Securitate. Le millionnaire a contesté la légitimité du conseil devant la justice, faisant vaciller l’institution. Nous avons cherché à le rencontrer. Son attaché de presse a été clair. „Le sujet ne nous intéresse pas, il ne correspond pas à notre stratégie. Le passé n’est pas notre souci.”

Un filmuleţ, special pentru tinerii de 20 de ani

Octombrie 11, 2009

Un singur preşedinte poate fi mai … (completaţi voi) decât Traian Băsescu. Acela este Sorin Oprescu. Puţin îmi pasă că acest Oprescu vorbeşte în limbaj uşor cocălăresc, de exemplu „ mine mă doare români, nu partide„, ceea ce îmi reţine atenţia fiind respectul pe care a declarat că i-l poartă lui Ion Iliescu.

Deasemenea, îmi reţine atenţia decizia „subtilă” de a-l pune şef de campanie pe Octav Cozmâncă. Repet: pe Octav Cozmâncă. A-l simpatiza pe Iliescu şi a lucra alături de Cozmâncă este destul să-ţi faci o idee despre „endepandantul” Oprescu. Mai are să pupe inelul lui Năstase şi tacâmul e complet. Respectul lui Oprescu faţă de Ion Iliescu poate fi „decorat” cu următorul filmuleţ.

Este un filmuleţ pe care ar trebui să-l vadă tinerii de 20 de ani, care nu ştiu multe „chestii” din istoria recentă a României… Da, oricât ar părea de halucinant, Oprescu îl respectă pe acela care a susţinut măcelarii din Piaţa Universităţii. Îl respectă.

Moartea lui Pleşiţă ar trebui să ne dea de gândit

Octombrie 2, 2009

În „Ziarul de Argeş” am publicat acest articol despre moartea lui Nicolae Pleşiţă. Mă bucur că articolul apare în zilele în care se desfăşoară simpozionul „Piteşti – reeducarea prin tortură”.

Moartea generalului de securitate Nicolae Pleşiţă trebuie să declanşeze un reflex firesc al gândirii, o reacţie normală: oare nu cumva am fost batjocoriţi de istorie? Iată un personaj care înseamnă pentru istoria recentă a României cam ceea ce înseamnă ofiţerii nazişti pentru istoria recentă a Germaniei. Dacă în Germania s-a încercat o asanare morală a societăţii, în România minciuna merge mai departe.

Pleşiţă a primit lunar o pensie uriaşă, a beneficiat de cel mai bun tratament medical în spitalul SRI, a primit jurnalişti analfabeţi cărora le-a dat interviuri, s-a comportat ca o vedetă, în timp ce oamenii ale căror destine le-a mutilat fie au murit, fie şi-au continuat viaţa, trăind cu bani puţini, la periferia societăţii. Iată un motiv suficient de puternic să ne fie scârbă de România, de ţara în care criminali comunişti, artizani ai securităţii represive, au ocupat, prin impostură, locuri de top, iar adevăraţii români continuă să trăiască în suferinţă din pensii jenante sau în exil, în ţările care i-au adoptat.

România a mai traversat un moment penibil la moartea lui Ion Dincă, celebrul satrap comunist, care a fost înmormântat cu onoruri militare. Şi atunci românii i-au trădat pe români.

Când îl aud pe Băsescu criticându-i pe cei care îşi afirmă zilnic greaţa de România, îmi amintesc de acea condamnare de paradă a comunismului. Am privit cu entuziasm momentul şi cu o silă imensă circul făcut de activiştii PRM. Cu toţii ne-am fi aşteptat ca acea condamnare să fie urmată, în mod firesc, de o Lege a Lustraţiei în urma căreia asasinii poporului român să îşi piardă privilegiile obţinute prin crimă. N-a fost aşa. Asasinii trăiesc mai departe, ca mari capitalişti. Iar un Proces al Comunismului se lasă aşteptat.

Monica Lovinescu a spus-o, imediat după Revoluţie, la microfonul Europei Libere: „Foştii securişti vor deveni, în scurt timp, marii capitalişti ai României.” Pe fondul entuziasmului din acele momente nimeni nu a crezut-o, ba chiar s-au găsit câţiva care s-o ironizeze. Iată că a avut dreptate şi mai mult decât atât. Represiunea româno-română continuă, sub o formă uşor edulcorată, prin marginalizare economică şi socială. Sau prin asasinat mediatic. Fiindcă trebuie s-o recunoaştem: asasinul mediatic este ultima formă în care sunt turnate caracterele mici, oamenii dispuşi să dea în cap altor oameni, ca să-şi mulţumească stăpânul.

Pleşiţă a devenit personaj de carte, cineva s-a găsit să-l intervieveze şi să scoată un volum cu mărturisiri ale sale. Povestea fără jenă, cum „brichisea” oameni, cum lucra pentru partid şi pentru securitate. Am citit acea carte acum câţiva ani şi cu greu mi-am înfrânt pornirea de a mă duce la Curtea de Argeş pentru a vedea cu ochii mei un vierme. Oricum n-aş fi avut acces, „organele” îl apărau de priviri curate, desigur. Aşadar, în România în care Pleşiţă a devenit personaj de carte, marii autori ai exilului românesc şi ai rezistenţei anticomuniste încă sunt marginalizaţi în şcoala românească. Mă refer la Radu Gyr, la Nichifor Crainic, la Vintilă Horia, la Ion Ioanid, la mulţi alţii. Aceşti mărturisitori lipsesc din programa şcolară, cărţile lor nu se reeditează, sunt de negăsit în librării. Nu veţi găsi niciodată în rafturi „Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, o adevărată bijuterie a culturii româneşti. Şi nici „Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ioan Ioanid, o mărturisire imensă, în 3 volume, comparabilă cu „Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţân.

Dacă romanul lui Soljeniţân a zguduit Occidentul , despre cartea lui Ion Ioanid nici măcar nu se vorbeşte în România.

În schimb, în Piteşti, oraşul celei mai temute închisori comuniste (şi al lalelelor, dacă vreţi), veţi găsi o şcoală cu numele lui Adrian Păunescu, poetul care recita patetic despre Nicolae Ceauşescu. De ce oare? Răspunsul se subînţelege.

Generaţia mea abia acum înţelege de ce n-a existat un Proces al Comunismului. Oameni ca Pleşiţă ar fi înfundat puşcăriile. Nu s-a dorit aşa ceva. Piteştiul, de exemplu, încă mai colcăie de cinstiţi reprezentanţi ai eşaloanelor II şi III ale PCR. Sunt liberi, fericiţi şi gata oricând să strivească sub călcâi pe oricine le-ar periclita interesele. Îi recunoaşteţi după comportament, după ticurile de limbaj, după atitudine şi după trecut – un trecut pentru care nu dau socoteală nici măcar în faţa propriilor lor conştiinţe. N-au aşa ceva.

Închei cu un citat din cartea lui Ioan Ioanid: „… existenţa ne era zi de zi şi ceas de ceas ameninţată de lipsa celor mai elementare condiţii de supravieţuire. Pe lângă chinurile provocate de hrana insuficientă, de înghesuială, de lipsa de igienă şi de asistenţă medicală şi de greutatea lanţurilor care ne atârnau de picioare, cred că duşmanul cel mai mare al sănătăţii noastre a fost aerul viciat pe care îl respiram. Din cauza gerului de afară şi a camerei neîncălzite, nu puteam conta decât pe temperatura realizată de căldura animală, degajată de corpurile noastre. Aburii respiraţiei noastre, în contact cu zidurile îngheţate, se condensau în broboane de apă care, contopindu-se, sfârşeau a şiroi până jos, pe cimentul camerei.

Câţi piteşteni, vă întreb, trăiesc şi azi speriaţi, săraci şi cu perspectiva de a nu avea căldură şi apă caldă la iarnă? Câţi piteşteni respiră şi azi acelaşi aer viciat (poate din alte motive, să zicem sociale) despre care vorbea, în cartea sa, Ion Ioanid?

Budem!

August 24, 2009

Ieri a fost 23 august. Fiindcă aţi „întors armele”, vă doresc, în continuare, foarte multă Katiusha eliberatoare 🙂

Ia uite-le p’astea mici, cum duc mai departe omul nou:

Dimensiunea regală a României poate fi regăsită?

Aprilie 12, 2009

Am scris, de câteva ori, despre şansele istorice uriaşe pe care le-au ratat românii.

În 1990, puteau să-l voteze pe Ion Raţiu. Dar s-au regăsit, oarecum explicabil, din cauza background-ului, în chifla politică de Ilici. Cu totul altfel ar fi arătat România acum, dacă senilo-comuniştii ar fi fost puşi la index din timp.

Astăzi, istoria e oarecum generoasă şi vine cu Duda. E ca şi cum ea, istoria, ar spune: „Hai, mă, atunci aţi fost proşti, veneaţi din coteţul ăla plin de rahat în care v-a ţinut Ceaşcă, nu ştiaţi cum vin de se leagă lucrurile, dar acum s-a schimbat calimera. Au trecut 20 de ani peste voi, aţi trăit rezultatul votului pe pielea voastră, aţi mai citit oarece istorie, mai ştiţi şi voi, una, alta despre ceea ce a însemnat România, pe plan european, pe vremea când era monarhie, uite, vă dau şansa de a scăpa de băseşti, de crini, de gioni, de vadimei şi de alte chestii dâmboviţene.

Or, ştiţi care e pariul meu? Că românii o să şi-o tragă singuri, ca proştii, la gioale şi de data asta.

Şi asta în condiţiile în care contextul politic actual ar trebui să le vâre evidenţa tragică sub nas…

Contextul politic actual

Coaliţia guvernamentală PSD-PD-L reprezintă cea mai nesimţită sfidare politică din ultimii 20 de ani.

Două motive:

Primul… Fiecare dintre cele două partide a fost votat doar ca să piardă celălalt. Pesediştii au votat împotriva PD-L. Iar pedeliştii au votat ca să nu iasă PSD. Apoi, a urmat ruşinoasa coaliţie, menită exclusiv impărţirii caşacavalului. Ceva de genul, nu mai contează ce flegme ne-am dat în obraz în campanie, acum trebuie să sugem la două guri, în echipă.

Al doilea… De la începutul anului, acest guvern patetic n-a realizat nimic, limitându-se la o luptă surdă pentru directoratul instituţiilor deconcentrate şi pentru instalarea camarilei în ministere. În spate au rămas promisiunile electorale ale anului 2008, unele dintre cele mai deşănţate din istorie. Până acum, nu spitale, nu şcoli, nu autostrăzi, nu salarii… Nimic, în jumătate de an de guvernare.

Desigur, PSD-PD-L merg pe ideea că o să cârpească o potecă în campanie şi gata. Tembelimea va pune botul.

Acceptăm sau nu, ăsta e contextul politic românesc, întregit de stratageme care mai de care mai „inteligente” pentru obţinerea preşedinţiei României.

Iată, pe scurt, stratagemele pentru preşedinţia României:

Expiraţii din PSD îl urăsc pe Geoană cu toată fiinţa lor (încă de când l-a făcut să plângă pe nea Nelu, în 2005), aşa că li se pare mai „drăguţ” ca preşedinte până şi Crin Antonescu din PNL.

Iar PNL, ştiind toate chestiile astea, zice că a dat lovitura cu acest Crin, clamând că este apt să atragă voturile electoratului de stânga. Atâta instinct politic ne doare, zău. (Mă, voi nu vă mai faceţi bine…)

Băsescu, la rândul lui, ştie că spiritul meltean predominant, mare fan al „preşedintelui jucător”, va dinamita elita. Deci, are cele mai mari şanse. (Cocalarii trăieşte, nu moare.)

Iată, aşadar, contextul politic în care Principele Radu Duda îşi anunţă candidatura la preşedinţie.

De ce un membru al Familiei Regale vrea să fie „preşedinte”?

Aparent, este o greşeală ca un membru al Familiei Regale să candideze la Preşedinţie. Toţi ne amintim, momentul 1992, când Radu Câmpeanu i-a cerut Regelui Mihai să candideze pentru funcţia de preşedinte, chestiune care a fost considerată, până în ziua de azi, o greşeală politică absolută.

Ei bine, la ora aia, gestul lui Câmpeanu chiar a fost o greşeală politică.

Acum, ştim sigur că românii nu se mai recunosc în trecutul lor monarhic.

Şi, dacă familia regală vrea să mai aibă un cuvânt de spus în ţara asta, ar fi cazul să apuce pe cale republicană, printr-un om care nu poartă, aşa de evident, în frunte, blazonul regal, dar care, totuşi, e legat de acel blazon. Ăsta e Radu Duda.

Spun ceea ce am mai spus: istoria a făcut mişto de români. Aceştia au fost puşi să aleagă – cât sadism! – între Vadim şi Iliescu, pe urmă, între Năstase şi Băsescu.

De ce ar trebui acum să aleagă între Geoană şi Crin? E la fel de penibil, e aceeaşi farsă istorică dâmboviţeană, chiar nu pricepeţi?

Un viraj către Familia Regală ar arăta că românii au înţeles, în sfârşit, ceva din istorie.

De ce…

Aprilie 10, 2009

… nu-l invită americanii pe Voronin la un mec şi la un cico? Că doar ei erau veghetorii planetei. Ei s-au ocupat, în Serbia de Miloşevici şi tot ei s-au ocupat, în Irak, de Sadam.

Ah, da… La Chişinău nu e petrol. Şi nici mare brânză de reconstruit.

Ce ne uneşte? Ce ne desparte?

Aprilie 9, 2009

Am câteva incertitudini legate de autenticitatea solidarităţii spontane a unora dintre români cu moldovenii. Mimăm cu toţii? Sau suntem sinceri?

Sigur că trebuie să fim solidari cu aceşti oameni, măcar aşa, în sens istoric, fiindcă ştim şi noi prea bine ce înseamnă limita răbdării vizavi de un sistem totalitar comunist. De asemenea, ştim ce înseamnă să fii tânăr, iar locul pe care îl numeşti „ţara ta” să nu-ţi ofere niciun viitor.

Vreau să recunosc, de la bun început, că, personal, nu mă simt nici departe, nici aproape de „românii de peste Prut”, fiindcă timpurile pe care le-am trăit eu nu mi-au dat argumente serioase nici să mă simt aproape de ei, nici să mă simt departe de ei. Continui să-i numesc „români de peste Prut”, deşi ei înşişi – mă rog, foarte mulţi dintre ei – se consideră, ferm, moldoveni.

Chiar am stat, pe perioada studenţiei, în gazdă, în Bucureşti, cu un tânăr din Chişinău, venit în România, la studii, iar acest om mi-a fost, în acea perioadă, unul dintre cei mai buni prieteni. Ceea ce m-a deranjat, însă, întotdeauna, a fost delimitarea pe care o făcea între „români” (adică noi) şi „moldoveni” (adică ei). Nu am întâlnit niciodată, niciun basarabean care să se considere român, deşi, paradoxal, cam toţi vor alipirea la patria-mumă, România. De asemenea, nu am întâlnit pe nici unul care să se recunoască drept vorbitor de limbă română, toţi afirmând apăsat că ei vorbesc moldoveneşte. Argumentele lor? Ei spun „jiţăl”, nu „viţel”. Şi mai spun „stăcănel”, nu „pahar”. Argumentele acestea sunt naive, nu ar fi vorba, vezi doamne, de simple regionalisme, ci chiar de limbi diferite.

Pot accepta că fenomenul rusificării a fost aşa de intens, încât le-a alterat, într-un oarecare fel, sentimentul identităţii. În Basarabia, deznaţionalizarea a început în secolul 19, iar limba română a fost interzisă în şcoli încă din 1867. Pe urmă ştim ce a urmat, nu mai reiau toate etapele, mărginindu-mă să spun că, în august 1944, Basarabia a fost ocupată de trupele sovietice şi anexată URSS. Sub această presiune, este greu – aproape imposibil – să mai ştii cine eşti.

Acum, aud vorbindu-se din nou de unirea cu „patria-mumă”. Evenimentele de la Chişinău stimulează aceste discuţii, iar într-un oraş mic, cum este Piteştiul, putem vedea chiar tineri care ies în stradă stimulaţi de acest crez.

Întrebarea pe care mi-o pun este simplă şi de bun simţ: mai avem ceva în comun? Mai putem găsi crezurile care ne unesc? Fiindcă, dacă nu mai găsim aceste crezuri, dacă nu mai avem nimic în comun, orice idee entuziastă pro-unionistă riscă să se prăbuşească în naivitate.

Evident că, în aceste momente, le doresc şi eu celor din Republica Moldova să reuşească să scape de comunism şi de Voronin. E cel mai important pas pe care trebuie să-l facă. În lumea actuală nu trebuie să mai fie loc pentru aşa ceva. Iar când vor reuşi să scape de comunism, să se uite cu atenţie la România: aici, la noi, foştii comunişti deţin, astăzi, pârghiile economice. Pentru binele lor, n-aş vrea să-i aştepte aceeaşi soartă.