Posts Tagged ‘filosofie’

Gânduri…

Ianuarie 12, 2012

* Credincioşii mă vor socoti vulgar, dar eu mă întâlnesc cu ideea de Dumnezeu când mă gândesc la Big Bang. Singularitatea cu dimensiune zero şi masă infinită, aflată, înainte de explozie, la limita dintre materie şi idee este cea care ar putea spune o poveste decentă şi acceptabilă despre absolut, despre principiu. Asta înseamnă, cel puţin pentru mine, că marile Cărţi Sfinte sunt politică şi manipulare, fiindcă pun prea acut problema a ceea ce trebuie să facă sau nu trebuie să facă omul. Comandamentele sociale şi morale dizolvă întreagul filon metafizic al Coranului şi al Bibliei… Existenţa în lume a credincioşilor naivi – şi plini de certitudini despre ceva ce nu poţi avea nicio certitudine – arată marile neajunsuri existenţiale: cât de greu se trăieşte cu cerul gol deasupra capului şi, mai ales, cu fatalitatea că totul este aici şi acum. Dumnezeu însuşi ar putea deveni o iluzie dispensabilă. Dar nu se poate renunţa la promisiunea lumii de dincolo şi a nemuririi sufletului, concepte metafizice care nu subîntind nimic, dar foarte accesibile proştilor. Şi totuşi, nicio astfel de promisiune nu justifică atentatele teroriste… Big Bang-ul, oricât ar părea de ateu şi de vulgar, este paşnic. Este neutru. El nu generează fundamentalism – şi nici crimă. Vă puteţi imagina un Big Bang iniţiator de Inchiziţie? Nicidecum. Galileo şi Giordano ar surâde trist… Pe de altă parte, credincioşii îmi vor spune că n-ai cum să te rogi Big Bang-ului. Semn că şi rugăciunile sunt tot politică, iar Dumnezeul clasei clericale, etern stăpân în căutare de supuşi care să creadă şi să nu cerceteze, este într-o perpetuă campanie electorală. Cu cine votaţi? Cu Allah, cu Budda, cu Iisus? 

* Morala s-a născut din compătimire. Dar cum să recuperezi acea morală primară? Îngropat în legi, ţi-ar fi imposibil să mai crezi în compătimirea instituţionalizată şi devenită sistem. Ministerele Justiţiei din lumea întreagă există pentru că nişte Ministere ale Compătimirii n-ar fi fost credibile. Iar la adăpostul justiţiei orice negociere cu morala a devenit posibilă, sigurul ferm şi nenegociabil rămânând factorul legal. Papuaşii, de exemplu, se ajută unii pe alţii, aşa încât, în tribul lor, nu moare nimeni de foame. De ce oare? Pentru că n-au scris legi. Cei pe care în mod nedrept îi numim sălbatici – şi care încă mai trăiesc potrivit tradiţiilor lor pe acest pământ – sunt, de fapt, ultimii umanişti.  

Anunțuri

Eseu despre tăcere

Ianuarie 5, 2012

Sunt tare mirat de faptul că aproape toată lumea are ceva – adesea important –  de spus.  

A tăcea pare un gest de sfidare. Sau – cum cred snobii inteligenţi (sau inteligenţii pur şi simplu) – a tăcea este o dovadă de prostie. Dacă eşti la o masă cu prieteni şi taci nu vei fi iertat. (Nu, nu e vorba de mine. Eu mă aprind repede, nu tac, n-am ajuns încă la această înţelepciune, dar pomit…) Privirea vorbăreţului către cel tăcut este întotdeauna arogantă… Se presupune critic că nu-i place compania, fals-îngrijorat că are o problemă gravă, ipocrit-protector că e timid, dispreţuitor că e bleg. La asta duce dieta comunicării. Dacă ar apărea un înţelept tăcut pe lume, ar avea o soartă foarte dificilă. Cu atât mai mult cu cât înţelepciunea rosteşte întotdeauna gânduri simple, cu statut de îngeri ridicoli în vacarmul declanşat de originali complecşi şi genii vocale.  

Totuşi, de ce nu ne putem simţi bine împreună şi tăcând uneori?

Cred că maturitatea unei relaţii – şi între prieteni, şi între un bărbat şi o femeie – este atinsă atunci când se tace în mod spontan, ca să zic aşa  🙂  şi nimeni nu vede nimic anormal în asta.  Ba dimpotrivă, un surâs, o sprânceană ridicată, o expresie a chipului îşi recapătă puterea de a transmite ceea ce ştim cu toţii că nu transmite niciodată cuvântul.  

Nemaivorbind de scris… Vedem un film, scriem pe blog. Citim o carte – cu ea pe blog. Mergem la munte, la mare, în Grecia, în Patagonia sau la Răscăieţi – zdup pe bolg, cu poză, cu dovezi! Să afle toată lumea, nu? Să nu cumva să creadă ceilalţi că noi nu trăim intens sau că nouă nu ni se întâmplă lucruri. 

Îmi urlu experienţele personale, deci exist – acesta pare a fi noul dicton cartezian.

Uite, nici eu nu rezist şi vin aici, şi scriu toate astea. Atât de rău îmi pare, uneori, că n-am talent la muzică sau la pictat. Cuvântul n-a surprins niciodată marile adevăruri. Acestea sunt văzute sau auzite, niciodată aşezate în fraze. Şi dacă mă sictireşte ceva în mod total, acel ceva este un discurs. Şi cu câtă stupidă dezinvoltură numim intersectarea discursurilor personale fie dialog, fie comunicare – în realitate, tăcerile noastre ar spune mai mult…   

Recunosc că începe, pe undeva, să-mi placă să tac.

Dar îmi place să tac arogant. Cale lungă până la a învăţa să tac înţelept, nu?

Back!

Noiembrie 14, 2011

N-am mai scris demult aici, mi-am părăsit cu nesimţire cititorii şi fanii, dar asta nu înseamnă cu nu mi-au trecut gânduri prin cap. Aşa cum am mai zis, lumea am citit-o, dar n-am mai transcris-o. Nici acum n-am să transcriu mare lucru, doar câteva idei care m-au însoţit în timp ce conduceam, mâncam sau stăteam de vorbă cu inşi plictisitori…

* Dacă trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, înseamnă că orice intervenţie de natură demiurgică este inutilă. Nu există argumente pentru a modifica maximum de bine posibil. Cu toate astea, omul intervine furios şi încăpăţânat asupra lumii, ca şi cum aceasta ar fi cea mai proastă dintre lumile posibile.

* Luxul este o terapie psihologică. Împotriva a ce? Împotriva limitelor fiinţiale. Luxul este nivelul ultim de excelenţă (în sensul foloaselor materiale) pe care-l poţi atinge într-o viaţă limitată şi te face să-ţi uiţi, momentan, limitele. E singurul care-ţi anesteziază fragilitatea, de multe ori alături de heroină. Luxul îţi oferă totul, dar nu-ţi oferă un sens, un rost. Poţi trăi fără rost într-un lux orbitor. Conştientizarea acută a lipsei sensului le împinge, probabil, pe vedete la sinucidere, cel mai adesea printr-o supra-doză. Supradoza de lux şi supradoza de drog se autoadministrează atunci când dozele obişnuite nu mai au efect anestezic. Discuţia despre sens, poate altă dată.

* Spaima poate fi fundamentul nu numai al existenţei în sensul activării instinctului de conservare, ci şi al moralităţii. Individul care nu se teme îşi permite să fie cât de imoral doreşte. Pariul meu este că, în timpul în care stau pe tron, dictatorii nu se tem. Lipsa spaimei că pot suporta consecinţele i-a făcut posibili pe Nero, pe Hitler şi pe atâţia alţii. Aş da orice să pot fi în mintea unui tiran, în ultimele momente ale vieţii sale. Gaddafi a căutat mâncare în gunoaie în ultimele zile de viaţă. Oare cum gestionează ei şocul prăbuşirii de la exercitarea controlului total până la pierderea oricărui control? Exercitarea puterii discreţionare fracturează, probabil, contactul cu realitatea, iar reîntâlnirea e dură. Se vede în privirea puţin nedumerită a oricărui tiran… De meditat şi la obiceiul omenirii de a-şi ucide dictatorii. Execuţiile rituale în contemporaneitate… Totuşi, a nu se confunda lipsa spaimei cu ceea ce numim curaj de tip eroic. Probabil, a avea curaj nu înseamnă a nu te teme. Ci a face fapte eroice cu toată teama omenească în suflet. Le-a lipsit spaima umană de a suporta consecinţele, dar asta nu înseamnă că tiranii au fost curajoşi.

* Cele mai multe dintre conceptele politice mi se par depăşite. Pare inadecvat să mai spui că eşti „de stânga” sau „de dreapta”, lumea nu mai funcţionează în cele două viteze. Probabil că umanismul rămâne soluţia ideală, asta dacă acceptăm idealul şi faptul că că orice politică ar trebui să aibă drept scop îmbunătăţirea condiţiei umane, iară nu prosperitatea grupurilor de interese, aşa cum se întâmplă de fapt. Umanismul, în sens camusian. Mi s-a spus deseori că umanismul poate fi luat drept socialism. Diferenţele sunt uriaşe: socialismul presupune înecarea individului în masă, ştergerea chipului persoanei (nu-mi plac deloc termenii popor, populaţie etc. fiindcă în ele se îneacă omul), în timp ce umanismul garantează saltul către individuaţie, iar omul redevine persoană. Repunerea omului în centrul chestiunii nu este socialism sau stângism şi, probabil, nu va fi niciodată politică. Transformarea umanismului în politică ar însemna compromiterea lui. Şi totuşi, omul evadează permanent din borcanul ideologiilor, refuză să respire concepte şi atunci când visează, nu visează sisteme economice. De fapt ar fi bine ca în familia lexicală a cuvânului „uman” să nu existe termenul „umanism”. „La ce bun să construiesc un castel în care n-aş putea să trăiesc”, spunea Kierkegaard, referindu-se la sistemul filosofic al lui Hegel. La ce bune toate ideologiile care nu satisfac, cu adevărat, pe nimeni? O încăpere caldă în care stau oameni care se iubesc este mai valoroasă decât orice ideologie.

* Fiinţa umană de astăzi este mult prea împovărată de istorie. Mă refer la fiinţa umană esenţială. Cea cu dureri, fericiri, vise şi angoase, cuantificabile în lacrimi şi zâmbete. Rătăcită în labirintul crizei financiare globale, al strategiilor de rezistenţă, al conflictelor politice, al FMI, al G20, al Comisiei Trilaterale, fiinţa umană esenţială ştie foarte bine că poate trăi fără toate astea şi că toate astea sunt fake-uri ale istoriei. „Viaţa este posibilă oriunde poţi face focul şi privi stelele”, spunea Ovidiu, exilat la Tomis. Fiinţa umană esenţială mai ştie foarte bine că a curs sânge, încă de pe timpul lui Carol cel Mare, pentru formarea statelor naţionale, iar acum curge sânge pentru desfiinţarea statelor şi globalizare. Statul global desfiinţează fiinţa esenţială şi propune fiinţa globală. O fiinţă fără identitate. Iată o altă modalitate de a şterge chipul omului. Omul global va fi omul periferic par excellence, adică va fi întotdeauna incapabil să intre în Castelul lui Kafka pe care-l va vedea, dar nu-l va putea accesa. Într-o lume globalizată nu va mai exista Centru. Fiinţei umane globalizate periferice îi va lipsi, probabil, centralitatea, absolutul la care să se raporteze. Optimism: cerul înstelat va fi mereu deasupra. Pesimism: legea morală nu va mai fi în suflete.

* Mă uit la oameni şi deja observ că vorbesc tot mai rar în public despre bucuriile şi tristeţile lor. E ca şi cum aceste cuvinte ar fi interzise. În public trebuie să ne jucăm rolul şi să abandonăm ideea de a mai fi oameni. Rolul nu permite tuşa umană. Dar când din om lipsesc tristeţea şi bucuria, se insinuează depresia şi delirul. Tristeţea poate să treacă cu o carte sau cu o excursie, depresia trece doar cu Xanax. Bucuriile se mărturisesc prin zâmbet, delirul se trădează prin rictus. Fiinţa globală pendulează între depresie şi delir, între Xanax şi rictus. Optimism: cerul înstelat va fi mereu deasupra, chiar dacă luminile marilor oraşe îl eclipsează. Pesimism: legea morală nu va mai fi în suflete. De fapt ce este legea morală din suflete? (Nu cea scrisă în Codul Penal, evident…) Eu cred că începe de la milă, compasiune, compătimire, simţ al responsabilităţii. Primele cărămizi ale oricărei etici. Amoralitatea lipsei legii morale din suflete şi întunericul cerului eclipsat de neoane, astea să fie vertebrele noului om?

Global Village? Pffff!

Aprilie 22, 2011

Ideea de „sat global” mă îngreţoşează.

Până şi cel de lângă noi, din imediata apropiere, poate fi chinezul. Adică omul în al cărui cod (cultural, social…) nu pătrundem şi al cărui idiom nu-l înţelegem. Rushdie a spus-o genial în „Pământul de sub tălpile ei” – „La graniţa epidermei străjuiesc câini nebuni. Câini care te sfâşie dacă nu ştii să-i îmbuni. Pielea şi menirea nu-ţi poţi lepăda. Tu nu poţi ieşi. Eu nu pot intra.” Fiziologicul este paradoxal pentru că limitează şi, în acelaşi timp, timp, hrăneşte – din fustrare – metafizicul. Cultura, la fel – alimentează fantasme.

Indivizi epidermici se însufleţesc global – acesta e paradoxul.

Unu multiplu? Să fim serioşi… Acest unu multiplu – vorba lui Noica – se descompune în particule din care n-a fost compus niciodată. UE este un concept de tip alchimic, iar continentul – comunitatea? –  e un athanor defect: componentele nu conlucrează decât la nivelul pieţei – poftim bani, plătesc produs!

Religia pare a fi singurul catalizator şi, dacă acest lucru este adevărat, atunci Malraux a avut dreptate. Secolul este religios. Nimic şocant dacă Anglia şi România ar deveni califate arabe. Cum nimic nu este şocant în faptul că ruşi şi chinezi au cumpărat castele franţuzeşti la ceas de criză. Deşi Chateau Lafitte nu poate fi „sorbit” nici în limba lui Deng Xiaoping şi nici în cea a lui Raskolnikov. Vă imaginaţi o chinezoaică spunând convinsă „Je t’aime!”??? Dar o rusoaică disperţuind colţunaşii pentru 25 de grame de Brie?

Poate singurul care „a avut dreptate” şi s-a ridicat deasupra timpurilor, a omului şi a lui Dumnezeu este Nietzsche: ” atunci când adevărul ne doare avem arta, iar arta ţine loc de adevăr.” Arătaţi-mi un singur om care ar asculta Simfonia a 9-a şi care n-ar spune că toată revolta care ne cuprinde (pe toţi, uneori) este un… quasi-seventeen note! Şi asta doar pentru că un muritor surd, însă inspirat, precum Beethoven, a înţeles! Şi cu un D minor a explicat totul tuturor! Iar Nietzsche l-a completat în chip fatal-tragic: suntem „dincolo de bine şi de rău”. Din păcate pentru mine (fiindcă l-am iubit!), cel care s-a înşelat este Camus cu al său „mă revolt, deci existăm”. Solidaritatea s-a dovedit o eroare. Pentru simplul motiv că nu există.

Termin cu ce-am început: până şi cel de lângă noi, din imediata apropiere – prietenul, partenerul de afaceri, amicul, celălalt – poate fi chinezul. Adică omul pe care nu-l înţelegem.

Sisif sfidează din nou absurdul

Martie 18, 2011

Uneori pare imposibil să ieşi din statistică şi să intri în dramă. Nu eşti acolo. Şi când nu eşti acolo, până şi Japonia pare o altă planetă, foarte îndepărtată.

Mumificat în confortul mic-burghez, mediocru şi călduţ, cu papucii călduroşi în faţa fotoliului şi vestuţa de lână pe burtă, o tragedie de proporţii te revoltă ca o indigestie. Aspru, însă niciodată total. În afară de a-ţi pune problema, n-ai ce să faci. Pentru că nu poţi, pentru că nu e treaba ta imediată, pentru că, în definitiv, nu renunţi niciodată la micul tău spaţiu securizant. Abandonarea tabieturilor pare mai nimicitoare ca un tsunami, n-am crezut niciodată cu-adevărat în dictonul lui Albert Camus – „Mă revolt, deci existăm„. Solidarizarea e teoretică. Ciuma n-a unit niciodată oamenii. Şi fiecare individ din celălalt colţ al planetei este ziaristul Rambert care vrea să se sustragă, spunând: „nu sunt de aici„… Lipseşte implacabil Rieux, medicul idealist, în braţele cărora mor toţi sau care reuşeşte să trateze pe câţiva. Iar Dumnezeu tace, suprem fanfaron autist, în vreme ce Sisif, omul banal, o ia mereu de la capăt sfidând absurdul, reconstruindu-şi destinul în aşteptarea viitorului tsunami, urcând la infinit bolovanul în vârful muntelui, pariind pe o iluzorie fericire care va veni, de fiecare dată, „după”.

Eşti intelectual, scrii un text. Eşti muncitor, comentezi la o ţuică.  În marile saloane culturale europene şi la crâşma din colţ se spun, în alt mod, aceleaşi idei. În timp ce fiecare se raportează la celălalt ca la un extraterestru, seminariile despre lupta împotriva dezastrelor sau a eradicării sărăciei globale (după caz) se desfăşoară în aceleaşi hoteluri de 5 stele, unde toată lume aşteaptă catering-ul.

Conceptul de „aproape” se dizolvă, nu ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine, fiindcă nici noi înşine nu mai ştim exact între ce limite funcţionăm. Am vrea să fim animale globale, dar Huxley stă mereu în clar-obscur şoptindu-ne că „omul e un animal parţial social„…

Eseu despre caracter şi ticăloşie

Noiembrie 2, 2010

Purtăm în noi deopotrivă caracterul şi ticăloşia, de aici versatilitatea, lipsa fermităţii. Orice eseu moral ar trebui să înceapă cu această constatare fatală. Cine pariază doar pe caracter sau doar pe ticăloşie e naiv sau minte. Platon a trebuit să scornească o poveste – mitul lui Gyges – ca să le arate oamenilor că este o eroare să clameze moralitatea absolută, Binele, ca ideal. E destul să te facă nevăzut un inel fermecat – şi vei face toate nelegiuirile. În cazul nostru, al oamenilor cu buletin şi Cod Numeric Personal, inelul lui Gyges este întruchipat de pretextul că, pentru a ne atinge scopurile nobile, suntem nevoiţi – n-avem cum altfel – să facem porcării. Altfel spus, suntem nişte jigodii înfofolite în mantaua virtuţii. Despre asta e vorba, de exemplu, când auziţi foşti poeţi comunişti care susţin că au făcut propagandă, doar ca să poată publica literatură autentică. Şi tot despre asta e vorba când, în micro-universurile mediocre ale amploaiaţilor, orice oportunist îşi motivează slugărnicia excesivă faţă de şef prin faptul că are doi copii acasă şi trebuie să-i hrănească. La umbra idealurilor, creştem buruieni provizorii şi secretăm venin. Şi, în ideea că într-o zi ne vom crea contextul în care să stăm drepţi, petrecem ani buni cu spinarea îndoită. (În paranteză fie spus, nimeni dintre cei care stau cu spinarea îndoită nu ajung, vreodată, să se îndrepte…)

Dar există oameni care au spart acest cerc vicios. Ei nu sunt oameni obişnuiţi, cu toate că au chipuri obişnuite. Aceşti oameni sunt martirii. Sigur, ar fi absurd să ceri lui Gheorghe de pe stradă să fie martir. Dar martirii existenţi ar putea fi modele pentru oricare Gheorghe de pe stradă. Despre martiri e greu să scrii, pentru că discuţia alunecă în zona cuvintelor mari. Şi totuşi altfel nu pot fi numiţi oamenii care şi-au dat viaţa pentru o idee, arătând că ticăloşia inerentă naturii umane nu poate fi extirpată, dar poate fi cenzurată, în favoarea caracterului. Voi evita patetismul, spunând că martirii sunt o perfectă ilustrare în spaţiul social a imperativului categoric kantian. În cazul acestor oameni, datoria le-a comandat acţiunile în chip total, independent de experienţele arbitrare sau de considerentele afective. Mulţi s-au grăbit să-l salveze pe Păunescu de propriul destin tragic. N-au cum, pentru că întotdeauna deasupra lui va sta Radu Gyr care n-a făcut propagandă pentru a scrie poezie, ci – refuzând propaganda – a fost întemniţat pentru o poezie pe care a scris-o. A-l salva pe Păunescu, atâta vreme cât ai acest model sub ochi este o sfidare a imperativului categoric. În comunităţi, martirii au rolul de modele comportamentale, ei sunt – ar trebui să fie – cenzura ticăloşiei pe care o purtăm în noi cu toţii. Şi fiecare îşi cenzurează ticăloşia cât vrea şi cât poate, existând – helas! – opţiunea de a fi şi ticălos în mod total, aşa cum vedem zilnic că sunt foarte mulţi oameni. (Alături de martiri, stau sfinţii, dar sfinţenia este o chestiune pe care evit s-o discut – 1. pentru că n-o înţeleg şi 2. nici nu cred în ea.)

Marea ticăloşie din spaţiul românesc – aceea care a determinat o generaţie întreagă (sau două) să-şi deteste ţara şi să blesteme locul în care s-a născut – este, pe lângă sărăcia cronică pe care nu vreau s-o discut aici, falsificarea modelelor. Primul eşalon este ocupat, în continuare, de non-valori în lumea politică, în lumea culturală…, iar spaţiul public s-a îmbibat de aceste non-valori şi predispune la ticăloşie. Este ticăloşit. Am să rămân în registrul literar, însă se-nţelege că putem discuta despre cam toate sferele creaţiei. Autori ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vintilă Horia, Ion Caraion, Petre Ţuţea, Ion Omescu, Dimitrie Stelaru, Mircea Vulcănescu etc. nici nu se studiază în şcoala românească. Cărţile lor nu sunt reeditate. Noile generaţii n-au auzit de ei. O sumedenie de scriitori ai exilului – şi de martiri – lipsesc din conştiinţa colectivă a românilor care, stimulaţi mediatic, încă îl mai dezbat pe Adrian Păunescu. E ridicol. Eu cred că ne putem redobândi demnitatea numai „la pachet” cu valorile autentice (culturale, politice..), iar martirii – şi operele lor – sunt password-ul către memoria noastră autentică. Când ne vom fi redobândit memoria, nu vom mai fi scârbiţi de România. E greu, aproape imposibil. Dar, am scris şi eu pe blog 🙂

Eseu despre gândirea arogantă

Octombrie 31, 2010

Ultimele discuţii de pe blog au adus în prim plan câteva idei-forţă: moralitate, demnitate, dualitatea aproape dialectică om-operă şi, cea mai importantă dintre toate, în consonanţă cu toate astea, libertatea gândirii.

Voi începe cu libertatea gândirii. La cafenea am purtat nenumărate polemici, de-a lungul anilor, cu prietenul Cristi. Eu cred că gândirea nu trebuie frânată de niciun comandament religios de tipul „cine n-a păcătuit să arunce primul piatra” sau, în plan general, „crede şi nu cerceta”. După cum nu cred în comandamentul social că orice gândire trebuie girată de o autoritate consacrată. Mai ales când suntem în situaţia de a gândi faptele oamenilor şi de a le pune sub semnul binelui sau al răului, trebuie să refuzăm inhibiţiile. Cenzura morală s-a născut din penalizarea derapajelor omului din orice timp şi din orice colţ al lumii, nu s-a născut din inhibiţii. Dacă n-ar fi existat aceste penalizări, poate că ne-am fi torturat unii pe alţii ca în Evul Mediu, poate n-ar fi apărut ideea de „drepturi ale omului” şi poate că ar fi fost mai multe state pe faţa pământului care ar fi arătat precum Coreea de Nord. Şi, în ultimă instanţă, dacă oamenii nu s-ar fi gândit niciodată să instituţionalizeze penalizările morale, poate că nici Codul lui Hammurabi n-ar fi existat – deci legislaţia n-ar fi avut un început. Arătatul cu degetul este, cel mai adesea, purificator. Judecata este singura care îndreaptă lucrurile. În clipa în care încetăm să-i gândim pe oameni şi renunţăm la a le mai plasa gesturile sub semnul binelui sau al răului, suntem înfrânţi. Nu doar că avem dreptul, dar avem şi obligaţia să ne judecăm între noi. O piatră nearuncată la timpul ei de către un păcătos, poate lăsa liberă naşterea unor păcate şi mai mari – scriu asta din dorinţa de a reformula în mod corect celebrul comandament religios care a făcut mii de generaţii să plece ochii în ţărână şi să nu penalizeze nimic, pe motiv că toţi avem păcate. Dacă perceptul christic ar fi fost respectat, procesul de la Nurnberg n-ar fi existat. (Nu pun la socoteală aici funcţia manipulatoare a comandamentelor religioase sau pe cea represivă a legilor, mă limitez la o discuţie generală.)

Printre înjurături groase, cineva mi-a spus, într-un comentariu „să mă smeresc” şi să nu mai opinez despre tot şi despre toate. Este gândirea tipică a omului căruia i s-a spus că n-are dreptul să gândească mai mult decât i se permite sau, probabil, a manipulatorului începător care vrea să stopeze actul gândirii altcuiva. Personal, nu mă voi „smeri” niciodată pentru că m-am autoeducat să cred cu tărie în gândirea arogantă. Adică în gândirea care refuză să capituleze în faţa problemelor care par de neînţeles, în gândirea care refuză clişeele, adevărurile prestabilite, sloganele şi tezele de tot felul. Şi am avut mereu ambiţia să pun în cuvinte fie adevăruri incomode, fie stări de fapt, plasându-le, după caz, sub semnul binelui sau al răului. O „gândire smerită” este o gândire înfrântă. Omul însuşi a apărut pentru că o maimuţă a ieşit din „smerenia” animalului condamnat să privească în ţărână şi s-a ridicat în două picioare. O dată cu „orientatio” a apărut şi gândirea, iar gândirea este ordonată de (şi prin) limbaj. Ideea „gândirii smerite” este una dintre cele mai vechi idei religioase manipulatoare, atât de vechi încât şi-a pierdut forţa… Ce li se dă – la nivelul limbajului – celor cu „gândirea smerită”? În plan religios, „smeriţii” primesc aceleaşi rugăciuni în sfera cărora se întâlnesc profund limitaţi, iar în plan politic, aceleaşi slogane. „A te smeri” înseamnă a privi din nou în pământ, a redeveni animal şi a aştepta ajutor din cer – sau de la politicieni. Încă ceva: nu cred în nimicnicia omului, cred în puterea sa demiurgică. Deci voi opina mereu despre tot şi despre toate, nesăturându-mă niciodată să gândesc şi chiar bucurându-mă de erorile în care am şansa să plonjez. În acest fel incertitudinile „umane – prea umane” se formulează, se reduc, iar unele dintre ele primesc chiar răspunsuri.

În blogging, cine are chef să înţeleagă, este posibil actul gândirii împreună. A gândi împreună este un pas înainte în sensul elucidării unor situaţii de viaţă şi în sensul aşezării lor în matca potrivită. În concluzie, dispreţuiesc gândirea smerită şi îmi dau obolul gândirii arogante.

Mâine, dacă am vreme, îmi propun să scriu despre dualitatea dialectică om-operă şi despre demnitate.

Joaca de-a marile idei

Iunie 23, 2010

Aud des, prea des, vorbindu-se despre bine şi rău, despre viaţă şi fericire, despre ideal şi împlinire… Banala stradă, banalul talk-show de televiziune, autobuzul, într-un cuvânt spaţiul umil a fost dintotdeauna arena în care s-au luptat ideile mari.

Dar ideile mari au acest neajuns: nu pot coborî în stradă. Îndată ce sunt aduse în spaţiul social devin mutanţi agresivi ai gândirii. Apoi, ai acţiunii. Ideile mari se simt bine scrise şi vorbite – şi nici măcar aşa, dacă le absorb, mereu senine şi gata să exorteze, capetele pătrate.

Un naiv sau un semidoct vorbind despre viaţă, sau despre ideal, sau despre sacrificiu, sau despre dreptate reuşeşte, în două-trei vorbe, să ridiculizeze absoluturi. Şi tocmai pentru că prea mulţi cretini vorbesc în termeni absoluţi, oamenilor dăruiţi fiinţial a început să le fie teamă de absolut. Să-l socotească inadecvat, impropriu, ceva vag, de care se pot dispensa, tocmai fiindcă încape, oricând, pe mâna oricui, ca o acadea plescăită între buze. Sau intervine o oarecare jenă de a mai judeca tribulaţiile cotidiene în raport cu limpezimnea de cristal a modelului.

„Să-şi cumpere maşină, să fie fericită.” Să-şi cumpere casă, să fie împlinit.” „Să se distreze, să simtă că trăieşte.” „Are standing, e superior social.” „Tăiere pensiilor este rea.” „Majorarea salariilor este bună.”

Cuvintele mari picură precum o ploaie de aur în fondul lexical principal, utilizat mai bine sau mai prost, în fucţie de şcolarizare. Iar clişeele îţi dinamitează permanent definiţiile intime ale fericirii, împlinirii, vieţii, societăţii, binelui, răului. Miile de certitudini strigate în reclame, în autobuze, în piaţă… fac inutile întrebările. Nu trebuie să mai cauţi, absolutul e aici, trebuie doar să întinzi mâna. Nu mai este de neatins, a devenit rezonabil. Şi orice încercare de a lega absolutul de altceva se confundă cu naivitatea, gratuitatea tembelă, poate chiar prostia.
Rămâne însă curioasă nevoia permanentă de absoluturi, mai ales în cazul naivilor. Nevoia de fericirea pe care nu trebuie să o umbrească nimic, de viaţa care se trăieşte după reţete definitive, de idealul care, dacă nu e atins, te şi transformă în ratat.

Dar…, vorba Iuliei Kristeva, „în situaţii tulburi nu ne mai rămân decât clişeele.” La ce bun să te apropii cu sfială de ideile mari – şi la ce bune atâtea incertiudini? Modelul absolut poate fi înlocuit cu tiparul, e mai simplu aşa – totul este un joc, iar oamenii n-au fost niciodată mai buni sau mai răi.

De ce „Arta de a trăi în demistificare?”

Septembrie 7, 2009

Scriind despre publicitate, am fost ipocrit. Atâta timp cât am creat şi eu mesaje publicitare, n-am dreptul să mă dau lovit de acest spectacol care umple spaţiul şi timpul. Fiecare vrea să vândă – pentru bani. Apoi, să cumpere. Vânzare & Cumpărare. Nu-i ruşine, nici secret – asta e formula relaţiilor interumane, în lumea de azi. (Formula cel mai des întâlnită, vreau să zic.) Apoi, accept: totul e brand, realitatea nu există. N-a existat niciodată.

De fapt, eu trebuia să scriu altfel, să aşez lucrurile în perspectivă istorică. Dictatorii au încercat să modifice realitatea în funcţie de utopii. N-au reuşit, în ciuda băilor de sânge. Au reuşit, în schimb, marile agenţii de publicitate.  Ele sunt dictatorii moderni, iar utopiile lor n-au nevoie de cadavre. Mao a ucis 27 de milioane de oameni, fiindcă nu aderau la doctrină. Apoi a venit un puştan care a creat o iluzie: detergentul care se transformă într-un personaj comic animat sau crema de noapte care şterge orice rid, să zicem. A aderat toată lumea. C*ca C*la a strâns mai mulţi adepţi decât comunismul, socialismul, capitalismul şi fascismul la un loc. Nu era nevoie de promisiunea că cei mulţi vor fi fericiţi aici, pe pământ. Era nevoie de o băutură acidulată ieftină.

Tot ce contează este că oamenii n-au nevoie de realitate. Iluziile ne ţin în viaţă. Aţi văzut „Instinct„, cu Anthony Hopkins? Antropologul care trăise printre gorile şi aproape că devenise gorilă îl strânge de gât, într-un acces de furie, pe psihologul care venise să-l readucă printre oameni. Apoi îl întreabă, ameninţându-l că, dacă nu răspunde corect la o întrebare, îl ucide: „Ce ţi-am luat?” Libertatea. Nu, pentru că, în societate, nu eşti niciodată liber. Mi-ai luat iluziile. Corect! În special iluzia supremă – aceea că eşti liber şi stăpân pe viaţa ta.

Detergenţii nu curăţă orice pată. Nicio cremă din lume nu netezeşte ridurile. Iar băncile te comisionează în draci, n-au grijă de banii tăi. Oamenii au însă nevoie de povestea că lucrurile s-ar petrece astfel. Realitatea îi înspăimântă. Uneori, cei ca mine simt nevoia să spună cele mai indezirabile cuvinte de pe lume: „Asta-i realitatea!”  Dar nimeni nu este realmente pregătit pentru realitate, nici eu. Toţi, între realitate şi minciună, alegem minciuna convenabilă. De exemplu, simţim chestia asta când ne îndrăgostim: când vraja se rupe, iar celălalt apare dezbrăcat de iluziile în care l-am înfăşurat, dăm piept cu realitatea. Povestea a fost frumoasă.  Iluziile au contat. Realitatea ne-a dezamăgit.

Ca în orice, şi-n dihotomia iluzie-realitate trebuie să existe un echilibru – după tiparul mantrei Yin şi Yang, dacă vreţi. Folosesc simbolul ăsta nu pentru e cel mai sugestiv, ci pentru că-l cunoaşte toată lumea. Atunci când poveştile sunt prea multe, prea agresive, aberante uneori, echilibrul se strică. Avem nevoie de poveşti, dar nu încontinuu şi nu la orice pas, fiindcă riscăm să ne mutăm în lumea zânelor. Mao a ucis oameni. Publicitatea îi poate imbeciliza. Nu ştiu ce e mai bine. Cu precizie ştiu că oamenii care trăiesc exclusiv în realitate sunt la fel de dezaxaţi ca cei care trăiesc exclusiv în iluzie. (Dacă astfel de oameni or fi posibili.)

Vă recomand un experiment psihologic: găsiţi, să zicem, o femeie urâtă. Vorbiţi-i frumos, atent, seducător, trataţi-o ca pe o femeie frumoasă. Veţi vedea că se va comporta ca o femeie frumoasă. De ce? Fiindcă, în mintea ei, nicio femeie urâtă nu este chiar atât de urâtă, ci doar mai puţin frumoasă decât altele. Iată iluzia. La fel, un cocoşat nu este chiar atât de cocoşat, ci doar mai puţin drept decât alţii. Eu, de exemplu, sunt complet chel. Dar mă îmbăt cu ideea că sunt şarmant 🙂 E iluzia mea despre mine.

Şi totuşi, sloganul blogului ăstuia este „Arta de a trăi în demistificare!” Avem nevoie să demistificăm, să dezamorsăm iluziile uneori. Iluziile despre lume şi despre noi înşine.

Hai să încheiem cu o poveste: a lui Aurel Sibiceanu, poetul ăla care e şi chel, are şi plete – dracu’ a mai pomenit aşa ceva. (Asta da iluzie capilară!!!)

Eu am alta metodă pentru a nu fi harponat de fetele care vând ace, brice şi mai putin carice- le cer numarul de telefon! Patru dintre ele mi l-au dat! Dintre toate patru, doar una a observat că am o bibliotecă în casă. Când a văzut atâtea cărţi, a început să exclame şi să se dezbrace. “Vai, ce multe cartzi ai, zicea intruna, bagandu-se in pat, vino langa mine si povesteste-mi o carte! ” Ceea ce am shi facut. Nu mai shtiu cand am adormit. La trezire, fata nu mai era in casa. Pe oglinda de la baie scrisese cu rujul: VOI REVENI! A revenit, mi-a cerut sa-i povestesc viatza Fridei Kahlo. Ceea ce am shi facut. Iarasi am adormit povestindu-i. Shi tot asha; cred ca viitoarea carte pe care urmeaza sa i-o povestesc va fi a 6-a! Evident ca nu am facut inca dragoste cu fata. Asta va fi probabil in noaptea cand imi va cere sa-i povestesc Critica ratziunii pure, a mult iubitului Kant. Tine-mi pumnii, Misha! Cu bine!

Ratare fiinţială, nimic serios

August 31, 2009

Omul aservit lucrurilor a devenit un animal stupid. Câteva decenii de consumerism au golit indivizii de personalitate şi de viaţă interioară. Identificarea de sine se produce, uneori exclusiv, prin brandul preferat. Nefiind în stare să afli nimic despre omul care eşti, ajungi să crezi că tu eşti omul care poartă Z*ra, care bea C*la, care mănâncă la Cheiefsi. Iată-ţi singurele repere, în rest, consumi neant existenţial. Publicitatea şi consumerismul sunt ultimele coordonate ontologice – tot zbuciumul uman se închide aici, cu nostalgii şi cu speranţe. O infinită junglă de oferte, de discount-uri, de bonus-uri şi de promoţii sufocă spaţiul, timpul, orizontala, verticala – şi conştiinţele. Conştiinţa de sine, eul, nu mai sunt misterioase, acum se revelează într-o hologramă de înaltă definiţie: apartenenţa la produs.   

A apărut un segment social al cărui univers interior se clădeşte exclusiv pe reclamele de la televizor şi de pe net. Inşi care au transformat în chestiune personală supremaţia unui brand, ilustrează trist paroxismul deşertăciunii umane. Scoşi din sistem, se comportă ca zombi la care nu ajunge niciun stimul exterior. Pentru ei, cerul este din gumă, marea miroase a display, iar dragostea – a ambalaj de prezervativ. Oare cum este ca prima amintire a unui cuplu să fie un Mall, iar coordonatele iubirii să fie trasate între logo-uri?

La fel ca în Idiocracy, aceşti oameni consumă lumea ca pe un reality show involuntar, lăsat să curgă fără coregrafie, fără intrigă, fără deznodământ. „Lumea ca lume” le-a dispărut demult din câmpul vizual. Pentru ei nu mai există graniţe între real şi imaginar, între oniric şi raţional. Dacă în clipurile publicitare totul este posibil, de ce viaţa însăşi ar fi inferioară animaţiei? Abulici şi nereperaţi, iată-i în target pentru cele mai sinistre produse mediatice: Michael Jackson trăieşte, Un pui de extraterestru a fost găsit în Mexic, Madona a făcut baie în piscină, Pe Google Earth a fost zărit monstrul din Loch Ness, Sub Bucegi există un tărâm secret… Tot atâtea stories aberante, sorbite pe nerăsuflate de oameni compromişi fiinţial. Pentru un idiot, ce poate fi mai spectaculos decât clişeul transmutării parousiei hristice în istoria pământească a regelui muzicii pop, decât o vedetă ale cărei gesturi „omeneşti, prea omeneşti” devin subiecte de breaking news, decât eterna şi fascinanata „nouă dovadă” a existenţei extratereştrilor – şi tot aşa?

Secolul XXI nu este deloc. Îmi închipui un Malraux stupefiat. Singura dilemă intimă a omului contemporan pare să se petreacă în faţa raftului din hypermarket, singura angoasă devastatoare este provocată de E-uri şi conservanţi şi singura fericire absolută este smulsă din efectele cremei cu coenzima Q10 care întinereşte vizibil tenul. Restul dilemelor, angoaselor şi fericirilor pot bălti în relativitate.

Pascal Bruckner este, cumva, optimist:

„Adevărata crimă a televiziunii, ca şi a publicităţii este de a nu reuşi să ne transforme cu totul în zombi… Chiar şi cretinul cel mai desăvârşit ştie să facă diferenţa între receptorul său şi lumea exterioară. În afara supermagazinului rămâne întotdeauna o viaţă – şi asta e drama.”

Pascal Bruckner, Tentaţia inocenţei, Nemira, 1999, p. 70