Posts Tagged ‘filme’

King`s Speech

Februarie 28, 2011

Logopedul Lionel a devenit, în mod sigur, unul dintre personajele mele favorite. Pentru că deţine acel gen de inteligenţă seducătoare a omului liber. Este egal cu sine însuşi în faţa unui rege şi în faţa unui copil, chiar dacă pe amândoi îi tratează de aceeaşi afecţiune: bâlbâiala. De fapt, eu cred că filmul este reuşit doar prin modul în care este conturat acest personaj şi prin interioarele atât de rafinate încât te fac să-ţi doreşti să fii, chiar şi pentru o zi, membru al familiei regale britanice. (Sau barem un logoped australian strămutat la Londra…)

Reuşita finală a regelui George al VI-lea intră în registrul previzibilului cinematografic (care, altminteri respectă faptul istoric), însă scena anterioară, în care Lionel îl antrenează pe Bernie demistificând simbolurile monarhiei britanice, face toţi banii. Mie mi-a plăcut filmul şi chiar mi-aş pune câteva scene să le revăd, pentru că sunt savuroase, prin replică şi prin comicul (pe alocuri duios) de situaţie.

Şi foarte tare personajul care-l întruchipează pe Churchill 🙂

Anunțuri

Amintirea unei mari iubiri (Voyenno-Polevoj Roman)

Februarie 15, 2011

Nimic nu te poate scoate mai bine din lumea plasticoasă a consumerismului sau din cea fetidă a politicii decât un film rusesc.

Un film cu oameni autentici, adevăraţi, în care el nu este nici managerul de succes care urcă firma pân’la cer şi nici Bruce Willis în Die Hard 4, ci omul acela banal, ridicol, de prisos, cu gena ratării înscrisă pe chip, însă atât de curajos, încât nu se teme să se îndrăgostească. Şi se îndrăgosteşte, pe timpul războiului, de soţia comandantului său.

Şi războiul se termină, anii trec, îşi ia nevastă „urâtă şi cam proastă” – vorba cântecului – şi îşi revede iubirea, pe frumoasa Liuba (rusoaicele astea sunt chelcăşoz), vânzând piroşchi la marginea drumului. Zdrasvâite, ia liubliu tibia, numai că flirtul nu se reînnoadă fără complicaţia pe care o generează, în atari cazuri, nevasta. Care e urâtă, dar deloc proastă. Nevasta se împrieteneşte cu amanta, beau vodcă împreună ca să-şi înece amarul (amanta – că el e însurat, nevasta – că el şi-a găsit amantă) şi, când sunt suficient de bete, cântă împreună o atât de superbă piesă cu refrenul „Rio Rita, Rio Rita dansează foxtrot„, încât din neant apare o vecină, la fel de capsată, doar aşa să cânte împreună cu ele. Tipic rusesc.

Tensiuni existenţiale uriaşe compuse dintr-o singură scenă, ca în Dostoievski. Gesturi şi mimică de o naturaleţe desăvârşită. Coloană sonoră perfectă. Cadre alese aproape perfect.

N-am să vă povestesc tot filmul, cert e că nu se termină bine. Frustratul nostru sfârşeşte prin a lua la şuturi toate burlanele clădirilor din Moscova. Nevastă-sa îi stă alături până în ultima clipă, se roagă de sectorist să nu-l aresteze pe nebun…, amanta nebunului i se căsătoreşte cu unul de le evidenţa populaţiei, care are ochii şi atitudinea lui Putin. Dragostea aia mare se duce pe copcă…

Ultimul tango la Paris

Decembrie 1, 2010

Un film despre criza bărbatului aflat la jumătatea vieţii, cu Marlon Brando.

„Ultimul tango” este ultima aventură…. Ultimele futaiuri lipsite de obligaţii („No names here!”) executate într-un mediu decrepit, cam ca mediile studenţeşti, aşa. Apartamentul este sordid, pereţii put, mai iese şi câte un şobolan, dar ce contează? Femeia e bună rău, „futeşă” cum s-ar spune, e foarte tânără – şi vrea, fiindcă prietenul ei e trei sferturi idiot şi complet lipsit de farmec. Filmul este formator pentru o adolescentă care n-a trăit toate astea. Mesajul ar fi: „Nu te mărita până n-ai încercat şi tu!” Iar nouă, bărbaţilor încă tineri, replica asta ne dă fiori: „Prostata mea e cât o pătlăgică!” În fond, e o minciună sfruntată, n-o să ajungem niciodată acolo, tinereţea e eternă…

Oneghin

Noiembrie 27, 2010

Cu Ralph Fiennes şi Liv Tyler. Pe R.F. l-aţi mai văzut în The Reader şi în English Patient. Iar pe Liv Tyler, în Armaghedon.

Povestea lui Evgheni Oneghin este excelent spusă, atâta doar că trebuie să te obişnuieşti cu dialogul în limba engleză, purtat într-o atmosferă rusească. Tanya sună ciudat, Evgheni, la fel – pronunţate ca la Washington. Altminteri, genial filmul. Primeşte dragostea atunci când îţi este oferită. Când o vei vrea, nu va mai fi – sau nu se va mai putea. Atunci, vei plânge, iar amintirea refuzului tău te va durea cu atât mai mult. Liv Tyler joacă superb, ea este superbă… R.F e charismatic, ca de obicei.

Şi acum, am să mă laud: am o ediţie ilustrată superbă „Evgheni Oneghin”…

Agora

Ianuarie 30, 2010

Fanatismul religios generează prostie şi violenţă. Religiile sunt marcate de conflicte şi morţi. Credinţa combinată cu ignoranţa produce mutanţi sociali. Somnul raţiunii – e deja clişeu – naşte monştri. Iar sophia, raţiunea, spiritul, cunoaşterea lucidă, eliberată de zei păgâni sau dumnezei inexistenţi, sfârşeşte arsă pe rug, lapidată, dispreţuită. Sau, cum arată Amenabar în „Agora”, sfârşeşte trist, ucisă de un sclav binevoitor, dar derutat.

Fie în opere de artă exemplare (cum este „Evanghelia dunpă Isus Hristos” scrisă de Jose Saramago), fie în romane comerciale, prea comerciale (cum este „Codul lui da Vinci”), fie în producţii conspiraţionist-vulgare (cum este „Zeitgeist”), fie în filme cum este „Agora” lui Amenabar, Creştinismului îi este arătată latura falsă, ipocrită, uneori hâdă. (Acea latură care are de-a face mai mult cu politica bisericească şi cu ierarhia sacerdotală decât cu personalitatea istorică reală a lui Iisus Hristos.)

Ai spune că violenţa religioasă a rămas acolo, în istorie. Dacă pe glob nu s-ar ucide, chiar şi în zilele noastre, în numele unui Dumnezeu inexistent.

Mi-a plăcut „Agora” lui Amenabar. Îmi plac filmele care le arată credincioşilor de week-end cât sunt de stupide măcelurile în numele credinţei şi care încearcă să le inducă ideea că raţiunea este singura care are de suferit. Şi mă gândesc că artiştii care pun degetul pe tabu-urile religioase sunt nişte temerari. Ignoranţii fanatici sunt, totuşi, mai mulţi.

În rest, adevărul istoric legat de arderea Bibliotecii din Alexandria, nu este chiar aşa ca în film. Să fim serioşi 🙂

În fond, ce „ne aduc” filmele pe care le vedem?

Ianuarie 24, 2010

Intru pe secţiunea „Film” a publicaţiilor on-line. Şi sunt realmente agasat de acest „Avatar”. Staţi, nu daţi cu piatra, încă nu ştiţi unde vroi să ajung… De peste tot îmi sare în faţă gagica aia verde, de 3 metri, cu 58 la picior. Un pseudo-desen animat, esenţialmente comercial, făcut să înduioşeze masele populare cu privire la – helas! – „meschinăria omului”, ocupă inadecvat ideea profundă de film. Lasere, tată – vorba reclamei! În afară de faptul că James Cameron este aproape de a-şi depăşi propriul record de încasări, nu văd altă noutate cu potenţial de ştire despre „Avatar”. Să ne înţelegem: e business, dară nu film.

Totuşi, simt că încet, încet se face dreptate.

Dreptate, nu în sensul unei comparaţii imposibile între un movietainment american şi un film de artă european. Ci în sensul că numărul celor care separă arta cinematografică reală de pseudo-arta ultra-procesată pe calculator începe să crească.

Cu adevărat interesantul film regizat de Radu Mihălieanu – „Le Concert” – începe să ocupe poziţia din stânga-sus a LCD-urilor. Altfel, pelicula este nominalizată la şase categorii ale premiilor Cesar – Cel mai bun film francez, Cel mai bun realizator, Cel mai bun scenariu etc. – potrivit presei franceze. Iar lucrul ăsta pe mine mă bucură.

Eu nu ştiu ce le-a adus „Avatar” celor care l-au privit, în afară de un spectacol grandios al efectelor speciale. Cam atât mi-a adus şi mie. Însă ştiu ce mi-a adus „Le Concert”…

Iată ce

Sunt un om care nu ştie să asculte muzică clasică. Adică ascult ca un profan, fără să fac diferenţa între o interpretare şi alta, fără să recunosc octave, cvinte, cvarte, arpegii, solfegii – şi aşa mai departe. Nu recunosc nici măcar notele pe portativ. Unele concerte îmi plac în mod spontan. Altele nu. Iar concertul pentru vioară al lui Tchaikovski (în interpretarea lui Jascha Heifets), deşi îl aveam în maşină de o grămadă de timp, nu m-a mişcat, fiindcă nu „ştiam” să-l ascult. (Acum îl compar cu interpretarea lui Oistrach, dar asta e altă vorbă.) Ei bine, povestea din „Le Concert” mi-a deschis acest… concert, ca pe o încăpere luminoasă în care intram neimpresionat, cu ochii tulburi. Şi m-a făcut să mă gândesc câte alte concerte îmi scapă, pentru simplul motiv că… nu ştiu să le ascult. (Nu că acum aş „şti” în sensul strict al termenului, dar măcar… rezonez.)

În comparaţie cu asta, „Avatar” nu mi-a adus nimic. L-am văzut imediat ce a apărut şi l-am uitat imediat ce s-a terminat: film de consum, deci, când vrei mănânci floricele. Concertul pentru vioară al lui Tchaikovski – coloana vertebrală a filmului lui Mihăileanu – îl ascult şi acum… Şi are câteva „fraze” muzicale care mă impresionează la sânge, fiindcă redau pasiunea geniului tumultos cuprins de cele mai intense trăiri.

Care sunt aceste „fraze”? Le găsiţi începând cu 5:19 până la 5:53, dar mai sunt şi altele… Pun mai jos interpretarea lui Heifets, despre care s-a spus că tehnic este perfectă, în vreme ce a lui Oistrach, sentimental, este inegalabilă.

Dacă v-am tentat, mă bucur. Oricum, la Mall, sala „Concertului” rămăsese aproape goală. Toţi se năpusteau la… „Avatar.”

2012 far away from Independence Day

Decembrie 11, 2009

Comedie ieftinioară. Scenariu de duzină. Temă clişeizată. Animaţie recurentă: avioane care zboară prin dezastru fără să se zgârie, maşini care fug şi autostrăzi care se năruie la doi centrimetri în urma lor. Ei doi, de fapt, se iubesc. Reclamă la IWC Schaffhausen. Efecte speciale gen cartoon: valul de un kilometru care aduce cu sine un batiscaf, special pentru a-l lovi pe preşedintele SUA. Şi obsesia americană: economia chineză… titanică & muncitorii ei mici-mulţi-vrednici care construiesc Arcele menite salvării speciilor. Magnatul rus. Avionul Antonov (ăsta se zgârie niţel).

Bun de văzut cu hamburger şi Cola, în timp ce pocneşti alveole cu aer de la foliile de împachetat.

P.S. De sărbătorile astea am chef să văd crap cinematografic: Zombieland, A Christmas Carol and so on… 🙂

Le Concert

Decembrie 6, 2009

Acum două seri m-am bucurat de un regal cinematografic. „Le Concert”, în regia lui Radu Mihălieanu, este o poveste atât de bine spusă, încât merită aplaudată la scenă deschisă.

Artistul genial umblă îmbrăcat în haine modeste, este un om sufletist şi ar putea fi rus. Ar putea fi chiar… o orchestră de ruşi. N-au haine elegante, poartă adidaşi la costum. N-au maniere, dar au farmec. Se tem de represiunea comunistă din ţara lor, dar o sfidează. Pretind că sunt de la Bolşoi, deşi sunt orchestră de strânsură. Şi ies incognito din Rusia, pentru a concerta la… Le Chatlet, păcălindu-i ca la carte pe managerii francezi. Îşi negociază cu toate fiţele de rigoare şederea în frumoasa capitală europeană. Contrariază personalul din hotelurile de lux franţuzeşti, irită chelnerii şi, chiar înainte de marele concert, cu Chatelet-ul plin de crema pariziană, se fac un pic de râs… (Evreul din orchestră ajunge cu vreo câteva minute mai târziu, cu o sacoşă plină cu bani, după ce vânduse, în Paris, caviar rusesc şi telefoane mobile chinezeşti.)

Apoi se lansează într-o interpretare incredibilă, genială, uriaşă a concertului pentru vioară şi orchestră de Tchaikovski. Iar în timpul concertului ţi se spune… povestea.  N-o voi dezvălui, pentru a nu vă răpi plăcerea de a vedea filmul.

Ca să vă conving, am recunoscut puţin Polanski în acest film. La fel cum Pianistul evreu se prefăcea că atinge clapele pianului, pentru a nu fi auzit de nazişti, violonista Lea mimează, sub viscolul siberian, că atinge cu degete îngheţate, griful unei viori imaginare, în concertul lui Tchaikovski.

Este comedie, este tragedie, este sentiment…

12 şi Urga

Noiembrie 8, 2009

S-o mai lăsăm naibii de politică, viaţa noastră este, de fapt, în altă parte. Din cauza politicii n-am mai apucat să postez aici despre filme, despre cărţi, despre lucrurile care îmi plac – şi care – helas! – nu fac audienţă 🙂 …

Zilele astea am văzut două filme în regia lui Nikita Mihalkov: 12 şi Urga.

12

12

N-am să vă povestesc filmul, este mai bine ca fiecare să-l vadă şi să tragă concluzii. Însă, după ce veţi citi o cronică scrisă de Vasile Gârneţ, vă veţi schimba părerea (bună) despre Mihalkov.

Marea miză a filmului este această ideologie „putinistă”, pe care Mihalkov încearcă s-o ilustreze, denaturând evenimente din istoria recentă a Rusiei. Din flashback-urile despre război insertate în film se înţelege că, de fapt, în Cecenia a fost un război civil, cecenii s-au omorât între ei, iar armata rusă a avut misiuni de pacificare, de salvare a băştinaşilor de ei înşişi. Cu alte cuvinte, militarii ruşi n-au bombardat oraşul Groznîi, făcându-l una cu pământul, ci au plantat flori pe bulevardul central…, iar ofiţerii ruşi, între care unii vorbesc perfect limba cecenă, au salvat copiii ceceni dintre ruine şi i-au înfiat… E libertatea lui Mihalkov să aibă opţiuni politice şi să pledeze pentru ele chiar şi în filmele pe care le face. E alegerea lui să fie alături de  preşedintele Putin – „cel trimis de Dumnezeu” –,  lucrând la un proiect imperial, un proiect mistic şi metafizic, care va salva Rusia, dar şi întreaga omenire… Istoria a mai cunoscut asemenea temerari. Iar istoria cinematografului a contabilizat şi destule filme de propagandă, unele făcute cu talent, ca acest 12. Eu îl prefer pe Mihalkov cel din filmele sale artistice, de odinioară („Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, „Câteva zile din viaţa lui Oblomov”, „Cinci seri”, „Urga”).

URGA

Urga1

Urga este o prăjină la capătul căreia atârnă un lasou. Mongolii o folosesc la prinderea cailor, oilor şi… nevestelor. Când îşi prind nevestele, înfig urga în pământ şi restul mongolilor ştiu că fac dragoste, aşa că nu-i deranjează. Dacă utilitatea „urgăi” nu v-a convins să vedeţi filmul, poate vreţi să vedeţi un copil mongol cântând un vals la acordeon de pe partitura tatuată pe spinarea unui rus ameţit – genial!

Poate ai geniu, dar talent în mod sigur n-ai!

Octombrie 22, 2009

Lars von Trier

Lars von Trier este un regizor care continuă să fie la modă. Aşa că am ajuns să văd şi eu câteva filme ale lui. Am rezistat cu greu până la jumătatea Manderlay şi tot aşa în cazul Breaking the Waves. Dar am reuşit să văd integral Antichrist, cel mai nou film al acestui domn, Trier.

Regizorul despre care vorbim mi-a amintit vorba pe care Paul Valery i-a spus-o unui june poet care venise la el, ca la marele maestru, cu nişte versuri: „Dragul meu – îi spune Valery – poate ai geniu, dar talent sigur nu ai!” La fel şi cu Trier. O fi geniu, o fi mare, dar mie mi se pare netalentat.

Părerea mea este că, dacă vrei să faci un film porno, n-ai decât să-i dai un telefon Alinei Plugaru şi să închei un contract cu ea. Dar nu să-mi arăţi sex quasi-explicit între o actriţă urâţică şi un domn şui într-o peliculă pe care n-ai dorit-o eminamente pornografică, fiindcă nu mă şochezi şi nici nu mi se poate servi argumentul adolescentin, complet gratuit într-un film „deştept”, că şi oamenii normali/banali fac sex şi traversează drame. Pariul pe charisma actorului nu se dă în domeniul sexului filmat explicit, în cazul în care despre charismă o fi vorba. Pe scurt scenele puteau lipsi, iar dramele puteau fi conturate mai atent, mai subtil. Dacă tot vrem să vedem un fund, să fie unul frumos. Şi dacă tot vrem dramă, să simţim că aparţine vieţii, nu artei, deşi inversul este, de fapt, mai aproape de adevăr. Dramele vieţii sunt receptate ca drame exclusiv în cheie culturală.

Apoi, dacă vrei, totuşi, să faci un film şocant, cu mult sânge, nu e neapărat nevoie să o filmezi pe o duduie ucisă de nevroză cum îşi taie clitorisul cu o foarfecă ruginită. Tarantino, care n-o face pe intelectualul obscur, a excelat în acest gen de film şi nu-l poţi bate. Între noi fie vorba, doar proştii nu-au înţeles mecanismul psihologic al lui Jigsaw sau luarea în derâdere, în Kill Bill, a filmelor sângeroase, chiar dacă este o luare în derâdere – şi un pamflet – cu personaje şi tensiuni construite, până la urmă, cât de poate de veridic. (Maestrul chinez al artelor marţiale, orb şi cu barbă albă, etern clişeu cinematografic în filmele de gen, e subiect de pamflet în flimul lui Tranatino, îmi pare rău că unii l-au luat în serios…)

Iar dacă vrei neapărat un triller psihologic trebuie să te gândeşti bine dacă îl poţi bate pe bătrânul Hitchcook. Fiindcă nu e o performanţă să faci un film de două ore despre o banală nevroză ireversibilă care, în lumea reală, s-ar fi terminat, în mod simplu, cu internarea pacientei. Pe lângă nevroza prost „redată”, condimentul violenţei în Antichrist este de toată jena. Iar simbolurile – the three beggars… Vai!  Încă o dată, sunt regizori care au excelat în chestia asta – violenţă, nevroză şi simbolism – Trier nu mai are nimic de adăugat… Sigur, poate doar scena în care el ejaculează sânge 🙂 Aceasta fie-i gloria!

Or, mixând dezinvolt toate genurile şi, totodată, dorind cu disperare să fii profund e ca şi cum ai vrea să ne convingi că o ai mare, în timp ce alţii o au pur şi simplu şi se comportă natural. Mă refeream la organul artistic, nu la altceva… Dar, hai că le putem pune pe toate în oală, putem face un shake cinematografic minunat şi…

… şi scriem mult despre Trier – şi discutăm mult despre Trier. Înseamnă că omul e „mare”, nu? 🙂