Posts Tagged ‘editorial’

Bătrânul continent îşi face lifting facial

Martie 12, 2012

Bătrânul continent se reconfigurează pentru a putea intra în concurenţă cu marile economii emergente: China, India, Brazilia etc. Pentru a eticheta noua reconfigurare, se vorbeşte tot mai apăsat de Statele Unite ale Europei (SUE).

În toate aceste state (care nu sunt încă „unite”, fiindcă importante tradiţii culturale le despart), oamenii de rând (italieni, spanioli, greci, francezi) protestează împotriva tăierilor de salarii, a şomajului ridicat, a preţurilor care cresc vertiginos şi a modificărilor aduse legislaţiei muncii sau sistemului sănătăţii.

Sub privirea popoarelor, un întreg sistem social-protecţionist se prăbuşeşte.

Iar oamenii rămân ai nimănui, în numele unei ideologii globaliste neo-liberale uşor aberante, sau chiar în numele unor abstracţiuni economice de tip „papper-management” care au în vedere exclusiv prosperitatea marilor holding-uri – păienjenişuri de companii şi organizaţii care sunt una proprietara celeilalte, care se creditează una pe cealaltă, care se finanţează reciproc sau se reconfigurează în funcţie de interese, alcătuind un monstru instituţional cu limbaj, cultură şi paradigme proprii.

Oamenii vor avea salarii mici. Vor putea fi concediaţi cu multă uşurinţă. Accesul la servicii medicale le va fi tot mai limitat. Şi, având în vedere gradul ridicat de analfabetism, putem spune că nici şcoala nu mai este – nu va mai fi – o prioritate pentru guverne. Culturile organizaţionale ale holding-urilor private vor înlocui cultura pur şi simplu.

SUE se vor naşte din sacrificiul celor mulţi şi dispensabili. La fel ca în romanele SF, mă gândesc că vom vedea – vedem deja? – o populaţie de some îndobitocite, bolnave, sclave, datoare pe câteva generaţii, osificate conceptual/mental de către marile corporaţii angajatoare, dar locuitoare ale unui continent cu monedă unică, vorbitor de limbă unică (în viitor) şi apt să concureze din punct de vedere economic cu restul lumii.

România trebuie să intre în această horă. Este şi ea un teritoriu care are resurse naturale (inclusiv umane) exploatabile.

În discursul pe care l-a ţinut la data de 7 martie, preşedintele Traian Băsescu a tras toate semnalele.

A vorbit despre „statul care nu poate face faţă singur procesului de globalizare”, despre „limitele politice în consolidarea monedei Euro”, despre „evoluţia viitoare a României care va exista doar în interiorul UE şi ca partener al SUA”, despre „unificarea europeană a sistemului de taxe şi a legislaţiilor” şi aşa mai departe.

Asistăm la un proces istoric de adâncire a prăpastiei sociale între conducători şi conduşi căruia nu ne putem sustrage şi căruia nu ne putem opune decât prin metode clasice şi ineficiente, cum sunt protestele de stradă, grevele, negocierile între patronate şi sindicate. Prost, limitat şi umilit de lipsuri, omul de rând se luptă cu un sistem globalizant pe care nu-l înţelege, pe care nu-l mai poate numi „de dreapta” sau „de stânga” şi căruia nu-i poate aduce nicio corecţie. Indiferent de gradul de violenţă cu care şi-ar urla opiniile, asupra lui se acţionează represiv şi armat.

În lumina acestor detalii, protestatarii români – aşa cum s-au adunat ei în luna ianuarie 2012 în centrul Bucureştiului – par nişte luptători preistorici care aruncă cu pietre într-o navă din Star Wars.

E clar că politica pare, la rândul ei, sora mai mică şi mai tâmpită a economiei.

Opoziţia românească, în speranţa că va smulge capital de simpatie de la amărâţii din drum, s-a grăbit să le promită acestora măriri de salarii, doar pentru ca, două luni mai târziu, să recunoască spăşită că nu va fi posibil aşa ceva.

Îmi cer scuze pentru acest text absolut plictisitor, dar nu văd cum aş fi putut pune în cuvinte, preţ de o pagină şi ceva, inutilitatea oricărui protest social.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că reacţia oamenilor de oriunde din lume mă bucură. Au şi eu un cuvânt de spus, în ciuda faptului că lumea s-a reconfigurat permanent, sub diverse forme, din timpul marilor imperii antice până în prezent. Viziunile organizaţionale, ca să le numesc aşa, nu omul de pe stradă le-a avut, ci aceia care şi-au dorit o depăşire a condiţiei umane. Cum va arăta viaţa protestatarilor de astăzi peste 25 de ani? Este o întrebare care deschide noi şi noi subiecte şi teorii. Suntem tineri, vom vedea cu ochii noştri.

Anunțuri

PDL, USL… aceeaşi mizerie!

Ianuarie 25, 2012

O batranica protestatara: Maica, am venit pentru Raed Calafat, aurul tarii!

Mă gândesc că orice român decent ar trebui să fie, în aceste zile „tulburi şi violente”, complet apolitic.

Declaraţiile de tipul „sunt de dreapta, ţin cu Băsescu” sau „sunt de stânga, ţin cu Ponta-Antonescu”, par a fi naivităţi sau lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii.

Naivităţi, pentru că viaţa personală nu depinde de politicieni.

Lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii, în măsura în care a mai opta, din nou, pentru răul cel mai mic echivalează cu o autocondamnare inconştientă la mediocritatea celui lipsit de mândrie şi pretenţii, însă apt, prin lege, să voteze.

Iată motivul pentru care consider că lozinca „PDL-USL, aceeaşi mizerie” este cea mai inspirată, în istoria postdecembristă a României, de la „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!” .

Într-adevăr, românii au înţeles corect: USL este departe, extrem de departe de a fi o alternativă.

Nu-ţi trebuie doctorat nici în politologie, nici în economie, nici în ştiinţe sociale ca să înţelegi că USL nu are de unde să scoată bani pentru pensii, salarii, sănătate, educaţie, autostrăzi, dezvoltare.

Când o lume întreagă se alfă la marginea prăpastiei, ameţită de criză şi în incapacitate de a se redefini, ultimul care ar putea „rezolva” lucrurile este un „discurs populist”, născut din specularea „frustrărilor poporului”.

Piaţa Universităţii a anului 2012 a dovedit, totuşi, că nu, nu există niciun român atât de prost, încât să creadă că, îndată ce va veni USL la putere, se va scrie o lege potrivit căreia salariul minim brut va fi de 2000 de RON, ziua de lucru va fi de 4 ore, iar patronii vor bate personal la uşile viitorilor angajaţi, oferind „locuri de muncă”. Românii din Piaţa Universităţii au reuşit această performanţă uluitoare: s-au ridicat deasupra „pedelismului” şi „uselismului”, evaluându-şi, cât de cât lucid, propria viaţă.

Care a fost reacţia politicienilor români în faţa unui asemenea moment pe care aş îndrăzni să-l numesc grandios? O reacţie de golani.

Nu – USL n-ar fi trebuit să organizeze un miting paralel, cărând „aplaudaci” cu autobuzele în capitală, fiindcă în felul acesta a parazitat (şi compromis) o mişcare socială veridică şi spontană.

Nu – PDL nu trebuia să-i ignore pe români, iar unii membri ai acestui partid n-ar fi trebuit să-i numească pe protestatari „viermi” sau „ciumpalaci”. E cocălăreşte. E de maxim prost gust, chiar dacă unii dintre ei sunt inadaptaţii capitalismului.

Românii – protestatarii adevăraţi! – au ieşit în Piaţa Universităţii pentru a fi singuri în faţa unei clase politice rudimentare şi, uneori, decerebrate.

Acceptarea „politizării” protestelor este o eroare. O înfrângere a spiritului liber.

În Bucureşti, Ponta şi Antonescu n-aveau ce căuta în Piaţă.

Iar în Piteşti, Constantin Nicolescu a avut un tupeu ieşit din comun să ţină un discurs în faţa primăriei în condiţiile în care este cercetat penal.

Ştiu că este riscant pentru un ziarist să scrie toate astea. Fiindcă cineva – oricine – îl poate întreba care e soluţia.

Nu ştiu care este soluţia. Nici nu sunt obligat să ştiu. Dar pot presupune că soluţia este cea individuală, în sensul că fiecare om ar putea să-şi îmbunătătească calitatea propriei vieţi, conservând ceea ce are şi fiind solidar cu familia şi cu prietenii. Nu, nu am o soluţie nici pentru îmbogăţirea rapidă, nici pentru frustrările gen „Logan vs. Merţan” şi nici măcar pentru ceea ce unii numesc decenţă a vieţii de zi cu zi.

Ceea ce ştiu cu siguranţă este că lipsa de alternativă politică poate duce la criză politică. Or, o criză politică suprapusă pe cea morală şi pe cea financiară e clar că nu poate aduce nimic bun. Vă rog să-mi scuzaţi aceste truisme de tipul „apa ia forma vasului în care este pusă”, dar unele lucruri trebuie spuse plat, aşa cum sunt.

Tehnic, poate că un guvern de uniune naţională ar fi soluţia – iar asta ar semăna tot cu o înfrângere, e ca şi cum am spune, împăcaţi cu soarta, precum ciobanul mioritic, dacă asta e să se întâmple, atunci să se întâmple!

În acest punct nu pot să nu am un gând amuzat faţă de „jurnaliştii” care se situează ferm de partea unei forţe politice, înjurând-o pe cealaltă. Nu-i probelmă că sunt plătiţi s-o facă, orice jurnalism este propagandă, mai bună sau mai proastă, iar aşa numita echidistanţă profesională este demult o poveste de adormit copiii, cine vă spune contrariul minte. Dar jenează puţin că nici nu se mai obosesc să caute argumente, îţi dau impresia că au suferit revelaţia ultimă, aceea că argumente nu există! Trompeţii televiziunilor par însăşi personificarea ridicolului, mediocrităţii şi prostiei, unii au „convingeri”, îi vedeţi zbierând ca apucaţii, cel mai adesea pe la Antene. Vehemenţa lor contrafăcută nu convinge pe nimeni. Jenant este că, dacă tot vrei să manipulezi şi să o faci pe marele revoltat, nu eşti capabil s-o faci cu stil. Înjurători de profesie şi revoltaţi de studio TV ne jignesc zilnic inteligenţa…

Sau poate – oh, da! – acolo, în studio, se prăpădesc de grija celor mulţi…

Ar mai fi câte ceva de comentat şi despre cei care afirmă că Monarhia este soluţia finală, dacă vine Regele, ştiţi povestea, creşte nivelul de trai, se măresc salariile, amărâta cu 300 de RON pensie o va duce excelent, bătrânul care n-are bani de medicamente va zburda pe câmpii, iar tinerii vor avea nişte perspective minunate, ieşite din comun etc, pentru că însuşi Monarhul va pune palma sa caldă şi părintească pe creştetul fiecărui dezmoştenit al sorţii. Subiectul îmi pare imposibil de comentat în mod serios, fiindcă românii zilelor noastre au conştiinţă monarhică mai puţină decât au papuaşii. De unde vehemenţa pe acest subiect, nu ştiu. Din naivitate? Din snobism? Aşa „sună bine”?

În concluzie, nici ieşitul în stradă – zile în şir – nu prea ne iese. La un moment dat, nu mai ştim care ne este mesajul, care ne sunt revendicările şi, dacă au chef, politicienii pot veni şi ei printre noi, eterni fanfaroni cu inteligenţă peste medie şi şiretenie absolută, contaminându-ne orice impuls omenesc cu mizerabile conţinuturi electorale.

Şi totuşi, românii dau semne că pricep. „PDL, USL… aceeaşi mizerie!” O constatare lucidă, tristă, dezabuzată, deziluzionată, seacă, scurtă, aproape înţeleaptă.

Războiul româno-român, faza cu bâte şi cărămizi

Ianuarie 15, 2012

Scriu acest text privind mişcările de stradă din noaptea de 15 spre 16 ianuarie şi încerc să înţeleg care sunt cauzele şi mizele reale.

Legea sănătăţii? A fost retrasă, înainte de a începe orice protest.

Demisia lui Arafat? Demisia este un act unilateral, o expresie a voinţei personale şi nu cred că dl. Arafat a fost atât de important pentru fiecare român în parte, încât au ieşit cu toţii în stradă ca să-l aducă înapoi, pe poziţia de subsecretar de stat. În fond, nici când au fost reduse pensiile şi salariile n-au fost organizate proteste de o asemenea anvergură, deci îmi vine foarte greu să cred că Arafat, prin demisia sa, i-a unit pe români întru revoltă.

Viaţa grea? Totuşi, au existat timpuri mult mai grele. Şi, dacă te uiţi pe stradă, se vede o oarecare bunăstare în maşinile care depăşesc binişor 25.000 de euro, se vede în numărul însemnat de români din hypermarket-uri şi mall-uri, se vede în staţiunile din străinătate pe perioada vacanţelor, se vede în cartierele rezidenţiale ocupate în totalitate de români, se vede în rata foarte mare a proprietăţii private, se vede în raportările magazinelor privind vânzările. Poate că, până la urmă, nu suntem o ţară chiar atât de săracă.

Mă gânesc că protestatarii normali, neviolenţi – absolut respectabili, români şi ei, fraţi de-ai noştri – sunt oameni înfrânţi în mod regretabil de sistem. Adică sunt aceia care nu pot duce o viaţă normală dacă statul nu-i ajută, dacă nu li se dă, dacă nu sunt asistaţi. Asta înseamnă un singur lucru: românii nu sunt pregătiţi pentru o viaţă liberă. Nu sunt pregătiţi pentru liberalizarea sistemului. Pentru ei, statul – această abstracţiune – trebuie să fie garantul suprem al unei vieţi concrete, sigure.

Românii strigă astăzi că vor libertate, la fel cum au strigat şi acum 22 de ani, dar nu ştiu cât de grea este această libertate. Câte riscuri şi câte responsabilităţi trebuie să-ţi asumi ca s-o ai. Şi cât este de dificil capitalismul – lumea liberă după care am tânjit cu toţii atât de mult – nu pentru angajaţii lui, ci pentru patronii lui. Numai un om care n-a trăit cu presiunea salariilor, impozitelor şi a pieţei din care trebuie să nu iasă, ci să rămână mai departe, înregistrând performanţe şi luptându-se cu concurenţa, nu ştie cât de dificil este să mergi pe propriile picioare. Iată de ce statul paternalist pare mai comod, mai blând, mai protector, mai tovărăşesc. Statul îţi dă puţin, mizerabil şi meschin – dar îţi dă. Revenind la sănătate, este adevărat că spitalele sunt pline de gândaci, că nu sunt medicamente, că mizeria, şapaga şi delăsarea stăpânesc sistemul – dar, cel puţin, fiecare are dreptul să se interneze, nu? Este adevărat că în şcoli nu se mai face carte, că profesorii nu mai sunt bine pregătiţi şi se culcă cu elevele, dar cel puţin fiecare poate face gratuit o şcoală, nu? Pentru menţinerea acestei stări de fapt mi se pare că luptă – la începutul acestui an – românii.

Românii îşi strigă libertatea pe care n-o vor. Şi luptă împotriva unei dictaturi care nu există. Sunt, din nou, paradoxali.

Iată cum arată, totuşi, „dictatura” românească… În România anului 2012, Opoziţia politică este consolidată şi puternică, iar principiul liberei asocieri a fost respectat – nimic nu i-a împiedicat pe liberali şi pe pesedişti să se unească pentru a câştiga, prin alegeri, puterea. În România anului 2012, există televiziuni şi ziare care spun ce vor, când vor. Nu există arestări politice, nimeni nu intră la inchisoare pentru că face parte dintr-un partid politic neagreat de putere. Apar forţe politice emergente şi nimeni nu are nimic de spus. Funcţionează ONG-uri şi nu le desfiinţează nimeni. Există libertatea înfiinţării publicaţiilor şi libera exprimare este garantată. Poţi să-ţi faci societate comercială şi te poţi aventura pe piaţa liberă, punându-ţi la bătaie priceperea, talentul şi puterea. Poţi pleca să munceşti oriunde în lume, dacă România nu-ţi mai place. Te poţi întoarce dacă-ţi place. Şi cel mai important: ai chiar libertatea de a nu munci şi de a nu face bani, dacă aşa vrei (spun asta în contextul în care, pe vremea lui Ceauşescu, nu puteai umbla liber pe străzi fără să munceşti, cu forţa, undeva).

Oricât mă gândesc, încă nu înţeleg care este cauza şi care este miza protestelor. Ce speră românii că vor obţine ieşind în stradă? OK, vor schimba puterea. Vor veni Crin Antinescu şi Victor Ponta, se vor întoarce Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc şi cine mai vreţi voi. Va fi mai bine? Se vor mări salariile? Nu se va mai privatiza niciodată nimic, deci nici sănătatea? O să crească pensiile? O să renunţe băncile la ratele pe care le au de încasat? Va creşte nivelul de trai? Dacă cineva îmi dă asigurarea că se întâmplă toate astea, mă duc şi votez USL!

Apoi, m-au terifiat pancartele pe care scria „Moarte Băsescu!” Moarte? Întreb din nou: moarte? Înţeleg că nimeni nu mai este de acord cu Băsescu. Este o opţiune. Dar în numele unei opţiuni este firesc să facem apel la soluţia finală, precum naziştii, adică să cerem moartea?

Mă uit lung la ultraşii care ies în stradă să se bată Dumnezeu ştie cu cine şi de ce. La grupurile organizate de huligani care îşi fac un punct de mîndrie din a se lupta cu jandarmii… Şi nu pot trage decât o singură concluzie: spaţiul social şi-a pierdut orice eşafodaj valoric şi identitar. Pare că nimeni nu ştie nici ce vrea, nici cine este, nici ce iubeşte, nici ce speră, nici ce ideal are… Chipul omului se afundă în masă, se şterge, o ură nejustificată pare să plutească peste tot şi peste toate… Aşa cum spune un personaj din filmul „Underground”: „Nu este război până când fraţii nu se luptă cu fraţii…”

Războiul româno-român se poartă azi cu bâte şi cărămizi. Ai evoluat, naţiune! Halal!

Mostră de idealism, pe tema societăţii civile

Ianuarie 9, 2012

Dacă este să încep anul cu o glumă, aş spune că, într-o lume globalizată, ar trebui să existe o societate civilă globală.

Când rostesc conceptul, izbucnesc în râs pentru că, în marşul economic şi politic al lumii, actorii societăţii civile au comportament cameleonic: încearcă să treacă nevăzuţi, să se adapteze şi să reziste. În umbră se văd mai greu compromisurile, în întuneric nu se vede renunţarea.

Mă mai gândesc că, dacă tot există o Comisie Trilaterală sau un Grup de la Bilderberg, probabil că ar trebui să existe şi un ONG Trilateral sau un Grup Global de Apărare a Intereselor Cetăţeneşti – trilateral sau nu. Şi văd aceste entităţi ca acţionând complementar, nicidecum antagonic, în sensul că responsabilitatea se împarte tuturor în mod egal, ca lumina soarelui. O minimă relaţie de reciprocitate ar trebui să existe, măcar aşa, în spiritul ideii că un membru al unui guvern, fie el român, francez sau german, nu poate ieşi să anunţe scumpiri, criză, tăieri de salarii, prăbuşirea unei monede etc. fără a aduce argumente acceptabile în faţa cuiva, fără a-şi asuma incompetenţe şi fără a fi silit să-şi dea demisia de onoare, în cazul în care se dovedeşte înfrânt de realitate sau excedat de un sistem economic pe care nu-l poate nici înţelege, nici controla. Fiindcă, sper că toată lumea este de acord, criza financiară globală nu este cauzată de sociatatea civilă. Ci – vă rog să-mi scuzaţi expresia – de „strategii lumii”.

Încercând acum să vedem lumea în mic – adică româneşte – nu pot să spun decât că mă uit lung la cadavrul de sfântă al societăţii civile româneşti. Miroase a mir, e plin de bune intenţii, inspiră curăţenie morală şi intelectuală – dar nu mişcă. Stă şi lăcrimează împietrit, doar-doar va spune lumea că e o minune.

Mă gândeam, în visele mele cele mai naive, că aş putea transforma revista „Opinii Libere” – aici, pe plan local – într-o tribună a societăţii civile, că nu degeaba am botezat-o aşa cum am botezat-o. Şi visam cu ochii deschişi că ar scrie în ea medici, profesori, scriitori sau pur şi simplu oameni comuni, însă plini de bun simţ, animaţi de viziuni personale, însă am renunţat la vis îndată ce l-am conturat, pentru că aceste categorii sociale pe care le-am menţionat sunt atât de sărace, încât mi-ar cere bani pentru dezvăluirea într-o revistă a propriilor viziuni, iar revista noastră este, deocamdată, una săracă. În concluzie, până şi crearea unei atmosfere în care ideile să circule liber pare o imposibilitate.

Oamenii uită de una dintre libertăţile lor esenţiale: libertatea liberei asocieri, dacă interesele comune dictează asta. Solidaritatea ar fi mai puternică, în atingerea acestor interese, decât cel mai feroce individualism. „We can win as a team or we can die as individuals”, spunea Al Pacino într-un film. Putem învinge ca echipă sau putem muri ca indivizi.

La final, zâmbesc din nou: încă un text idealist aruncat într-o lume sclavă a cardului de credit. Şi totuşi, cândva, cumva trebuie să se termine şi epoca prostiei. Măcar aşa, în virturea faptului că planeta numără 7 miliarde şi suntem mai mulţi. Sau măcar aşa pentru că, într-o zi, locuitorii marilor oraşe nu vor mai accepta crize contrafăcute fiindcă banii lor au intrat în cheltuieli inutile, stupide şi cu parfum de corupţie.

„Necesarul” de intelectuali a fost atins

Iulie 4, 2011

Procentul de promovabilitate la Bac – cel mai scăzut din istorie – nu mi se pare deloc îngrijorător. Ba chiar l-aş încadra în limitele firescului.

Pare stupid ceea ce spun? Pare. Dar nu este.

Trec peste considerentul că nu toţi tinerii care se pregătesc să meargă pe picioarele lor trebuie să fie intelectuali sau bacalaureaţi.

Din cei 44,47% (care au promovat bacul în 2011) jumătate sunt suficienţi pentru a merge la o facultate, la un master, la un doctorat. Poate şi aceştia vor fi prea mulţi pentru a fi absorbiţi (în deplină compatibilitate cu pregătirea lor) pe piaţa muncii. Realitatea dură îmi dă dreptate: hypermarket-urile gem de scanatori cu diplomă în Politologie. Iar cârciumile sunt pline de ospătăriţe bacalaureate, cu nota 10 la limba română.

Sigur, mi se poate răspunde că s-a prăbuşit nivelul intelectual al României. Că am ajuns o ţară de tâmpiţi. N-aş zice. S-au separat puţin tâmpiţii de deştepţi, atâta tot.

În ultimii 20 de ani, ambiţia naţională de a fi toţi elevii absolut sclipitori ne-a azvârlit în ridicolul de a vedea tineri care ştiu pe dinafară denumirile în latină ale tuturor plantelor, dar nu sunt în stare să câştige un slariu. Sau, dimpotrivă, analfabeţi spontani care simt banul şi fac, în câţiva ani, mici averi, exploatând piaţa liberă.

Puţine şcoli îi învaţă pe tineri că scopul nu este să fii sclipitor, ci să-ţi asiguri, în condiţii decente, existenţa, în deplin consens cu ceea ce eşti. Nu este o ruşine să pici bacalaureatul şi să-ţi câştigi ziua de mâine, ca femeie de serviciu sau ca tinichigiu. Cu adevărat inadecvat – şi tragic pentru o naţiune – este să fii ospătar degizat în fizician. Sau mecanic auto cu master în traductologie.

Trec şi peste faptul că întreaga şcoală românească este complet depăşită de modul cum a evoluat societatea. Modelele intelectuale pe care le propune şcoala românească nu se mai regăsesc pe nicăieri în spaţiul real. Hackerul din Vâlcea, care va fi plătit cu zeci de mii de euro în SUA, nu se poate regăsi în Letopiseţe, iar vânzătorul talentat care-şi cumpără locuinţă din comision, în primii ani de muncă, nu poate sta 6 ore pe zi să rezolve integrale la matematică. Dinamismul şi efervescenţa lumii actuale i-a absorbit pe tinerii români, iar şcoala românească, blocată în stilul anilor 90, arată prăfuit, trist, ca un bordei în părăsire, chiar şi după atâtea „reforme” succesive.

Profesorii sunt, şi ei, nişte oameni lăsaţi la marginea societăţii, abandonaţi între paginile cursurilor pe care le-au învăţat în anii 70, trăind din salarii-fantomă – nici ei nu le văd când intră pe card!

Nu pot să nu dau aici, în cel mai trist mod cu putinţă, exemplul personal. După terminarea Facultăţii de Filosofie, n-am ieşit din şcoală orientat, aşa cum s-ar fi cuvenit, către lumea reală. Ci complet îndobitocit de miile de ore petrecute printre cărţi şi de zecile de examene în care deşiram puloverul teoretic împletit la cursuri, dar numai bun să mă angajez la singura catedră disponibilă, undeva la ţară, la Cepari, pe un salariu care nu mi-ar fi asigurat nici măcar pantofii. La fel ca mine, zeci de mii de tineri au refuzat astfel de „perspective” sumbre, croindu-şi drum pe piaţa liberă.

Pentru o ţară ca România, în care numărul necesar de intelectuali este extrem de redus, bacalaureaţii de anul acesta sunt suficienţi. Măcar să-şi croiască fiecare dintre ei destinul în deplină concordanţă cu idealurile personale şi cu pregătirea pe care şi-au asigurat-o!

Oricât de mult le-ar fi plăcut unora statisticile de pe vremuri care arătau o promovabilitate de 100%, toţi trebuie să priceapă că erau nişte statistici complet aberante. Bacalaureaţii de atunci pendulează astăzi între berea la pet şi creditul pentru plasma din sufragerie, în cazul (mult mai fericit) în care nu sunt soldăţei de corporaţie, aliniaţi şi băgaţi în rând.

Iar diplomele lor putrezesc, liniştite, într-un sertar.

Şahul la rege a declanşat ipocrizia generalizată

Iulie 4, 2011

Şahul băsescian la rege a slobozit, parcă, întreaga ipocrizie politico-jurnalistică – şi nu numai.

În primul rând, Traian Băsescu. Prost să fii să nu pricepi că Băsescu l-a acuzat pe Rege de trădare – în anul 2011 – numai aşa, să dea de lucru presei, opiniei publice şi opoziţiei. În felul ăsta, cu toţii au uitat de „regionalizare” şi de restul problemelor româneşti. Mă îndoiesc că de-aia nu mai putea Traian să doarmă noaptea – Traian şi restul lumii – din cauza abdicării din 45. Toţi ştim că Europa a fost tranşată, la un nivel mai înalt, între Stalin şi Churchill, iar în contextul de atunci, Mihai de România – monarh al unei ţări mici, promise URSS – n-avea prea multe opţiuni. Sau, mă rog, avea opţiunea de a se lăsa împuşcat, ceea ce n-ar fi schimbat cu nimic rezultatul rusificării. Deci, trădarea e cu semnul întrebării. Cu pistolul la tâmplă, ori mori, ori faci ce ţi se spune. Simplu.

În al doilea rând, comuniştii. Adică PSD. Ăştia n-ar fi trebuit nici măcar să deschidă pliscul în apărarea Regelui, chiar dacă Regele a dat-o la pace, înmuiat de vârstă, până şi cu Ion Iliescu. Nu amintesc aici – din silă – episodul fugăririi Monarhului, imediat după Revoluţie, de către Ilici şi feseniştii lui. Să vină acum pesediştii ăştia mici şi să apere monarhia mi se pare o ipocrizie comparabilă cu cea a unei târfe de centură care se crede Fecioara Maria. Mai tăceţi naibii din gură, că nu vă crede nimeni!

În al treilea rând, liberalii. Aceşti domni ar fi trebuit să se abţină. După ce-ţi abandonezi tradiţia, călcându-ţi în picioare crezul politic şi sistemul valoric, pupându-te cu comuniştii, ai terminat cu orice drept de a vorbi despre Monarhie, despre respectul datorat Regelui etc. Mai repede îţi pui în birou fotografia Anei Pauker, alături de cea a lui Ionel Brătianu şi eşti în schema simbolică pe care ai propus-o naţiunii. Niciun calcul electoral pragmatic nu-ţi iartă eroarea de a te pupa cu Iliescu şi nu-ţi justifică ipocriziile „monarhiste”. 

În al patrulea rând, presa. Ziariştii au scris şi ei cum le-a dictat sursa financiară. Care au avut de ţinut cu Băsescu, au ţint cu Băsescu. Care au ţinut cu Regele – adicătelea cu opoziţia comunisto-liberală care a găsit încă un motiv să-l înjure pe Băsescu – s-au întrecut în a fi super-monarhiştii lui Peşte Fiert. După părerea mea, un ziarist până în 60 de ani este la fel de monarhist ca un adolescent de 18 ani, crescut la şcoala lui Bill Gates, fiindcă a trăit în Monarhie tot aşa cum pisicile trăiesc în mediul acvatic. Dar, mă rog, prostiile alea spuse la TV sau scrise prin ziare sunt, şi ele, tot „demersuri jurnalistice”. Asta ca să nu mai spun că orice ziarist care n-a trăit în Monarhie nici măcar o zi, n-are niciun argument pentru a se autodeclara pe dos, adică anti-monarhist convins. Vorba lui Moromete, pe ce se bazează? Pe imaginaţia sa bogată?

În al cincelea rând, Regele. Când ştii bine că gestul tău din 45 încă nu este cunoscut încă în toate detaliile, pur şi simplu nu poţi băga capul în pământ. Şi nu poţi „refuza orice fel de declaraţie”. Eşti acuzat, în mod direct, de trădare, de către primul preşedinte român care a condamnat comunismul în Parlamentul României. Ăsta este un semn că sunt detalii istorice încă necunoscute şi nici măcar Regele nu doreşte să le facă publice. Oricum nu prea mai interesează pe nimeni, nici măcar pe istorici, dar aşa, din respect pentru poporul român, acuzaţia trădării ar fi trebuit comentată de către însuşi Regele. Nu e un moment să zici, suveran, „no comment”.

În al şaselea rând, istoricii. Fiecare a povestit momentul abdicării din 45 aşa cum a fost educat, respectiv re-educat s-o facă. Istoricii vechii nomenclaturi comuniste au marşat pe ideea trădării. Iar istoricii de bună credinţă s-au întrecut în a-i plânge de milă bietului Rege până la a declara că a fost atât de sărac atunci când a plecat din ţară, încât a trebuit să muncească azi, ca să aibă ce mânca mâine, la fel ca un bugetar banal, ceea ce este complet ridicol.  

În al şaselea rând, americanii. Fără nicio inhibiţie, ca răspuns la declaraţia lui Traian Băsescu, americanii scot scrioarea lui Harry Truman, în care scrie că „într-o inspirată proclamaţie către ţară adresată la radio, el (Regele Mihai) a declarat ţării decizia lui de a scoate România de sub jugul nazist şi a chemat Armata să se întoarcă împotriva trupelor germane şi să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge din ţară. Puşi în faţa acestui frontal şi puternic act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român şi al armatei române a fost imediat şi din toată inima, cu rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, şi linia principală a rezistenţei germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri spre Nord-Vest.” Adică – pe scurt – n-am mai fost cu fasciştii, am trecut de partea bolşevicilor, lucru care a fost minunat – pentru toţi românii.    

Una peste alta, societatea românescă s-a făcut din nou de cacao. Iar americanii au pus, ca de obicei, moţul.     

 

Mircea Andrei se desfiinţează

Iunie 22, 2011

M-am tot gândit… Să comentez declaraţia cu pricina a lui Mircea Andrei? S-o ignor? Să râd singur? Să râd împreună cu prietenii?

Este vorba de declaraţia aceea celebră… ”O veste proastă se dă repede. Judeţul Argeş se desfiinţează… Ori câştigăm toţi, ori muriţi toţi.”

Iată o declaraţie politică demnă de „almanahele” viitoarei regiuni Sud Muntenia. Având un pronunţat aer caţavencian, pare rostită la un şvarţ, într-o doară.

Susţin regionalizarea României. Am afirmat printre primii că vreau „voievodate”. Şi că actualele judeţe comunistoide trebuie să dispară. Dar nu pot să nu scriu, foarte amuzat, în prelungirea declaraţiei senatorului că, dacă Argeşul se desfiinţează, Mircea Andrei se desfiinţează.

 E o chestiune de logică. Mircea Andrei candidează la Argeş. Argeşul se desfiinţează. Deci Mircea Andrei se desfiinţează.  Două premise şi o concluzie, forma cea mai simplă a silogismului aristotelic.

Acest domn a reuşit să devină rapid un brend în judeţul Argeş, printre cei 600.000 de argeşeni. Numele său a fost legat, încă de la început, de arestarea unuia dintre simbolurile Ageşului, adică de numele lui Constantin Nicolescu. Mi-a făcut plăcere să apar împreună cu Andrei la Argeş TV chiar în seara arestării.

Eu am comentat jurnalistic evenimentul.

Senatorul l-a comentat politic.

Mi s-a părut atunci că, în Argeş, a descălecat un tip matur şi apt să concureze un PSD care ameninţa să se eternizeze.    

Cum naiba o fi făcut o declaraţie atât de… neinspirată (ca să zic doar atât) nu-mi dau seama!

Autodesfiinţându-se o dată cu judeţul în al cărui mental colectiv a reuşit să se impună, Andrei se găseşte acum în situaţia de a recupera la capitolul imagine. Din trei vorbe şi-a făcut sepuku.  

Degeaba a încercat el s-o dreagă, pe urmă, cu „înfiinţarea” regiunii Argeş… Era prea târziu! Omul „desfiinţase” Argeşul în faţa a zeci de primari şi directori de deconcentrate, în faţa presei şi, evident, în faţa cetăţenilor. Adică „desfiinţase” fix judeţul în al cărui mental colectiv reuşise, în sfârşit, să-şi „stabilizeze” imaginea.

N-a făcut-o cu argumente. N-a făcut-o cu explicaţii economico-socio-politice. A făcut-o – mi s-a părut mie – la mişto. Or, fără supărare, regionalizarea României este o etapă istorică necesară, mult prea serioasă pentru a o trata la mişto.  

Sigur, vorbim de o „desfiinţare” teoretică. Metaforică. Eu, dacă scriu acest editorial, o fac în ideea de a vă arăta care pot fi consecinţele unei declaraţii politice neinspirate

Mircea Andrei n-o să se desfiinţeze. Aşa cum a precizat, „o să se descurce el”.

Dar ne putem întreba cu toţii de ce nu a făcut declaraţii pertinente despre regionalizare, de ce nu face în continuare astfel de declaraţii lămuritoare, de ce a dat duda cu pricina…, iar acum, de ce tace?

În încheiere vreau să spun că intelectualii generaţiei mele nu sunt impresionaţi nici de cinisme ieftine, nici de mişto-uri de doi lei. Ne dorim prea mult o ţară în care să ne simţim respectaţi. Încercaţi să fiţi un pic mai responsabili, dragi politicieni!

Iar dvs., domnule Andrei, mai lăsaţi mişto-urile! Nu ţin. Zona aceasta n-a fost nenorocită de 65 de ani de comunism de cea mai joasă speţă, ca s-o ia cineva acum în vârful bocancului. Un pic de seriozitate n-ar strica.    

Momente şi schiţe cu Crin Antonescu

Mai 31, 2011

Cine se îndoieşte de ceea ce putem realiza pentru România ar putea să compare rezultatele guvernării noastre cu rezultatele guvernării de acum” – a spus Crin Antonescu la Piteşti.

O frază care arată că peneliştii de azi se revendică, nejustificat, din performanţele guvernului Tăriceanu. Ca şi cum performanţele acelui guvern ar fi repetabile oricând, de către oricine.

Or, Tăriceanu – omul pe care liberalii îl invocă ori de câte ori vine vorba de performanţă – are prea puţine ieşiri publice în care susţine USL. Se arată prea puţin entuziasmat de pactul cu Voiculescu şi cu PSD. Şi nu a venit împreună cu dl. Antonescu nici la Vila Florica, nici la Goleşti, cu ocazia împlinirii a 136 de ani de liberalism. A rămas în trecut, cu performanţele sale.

Cum evoluează actualul PNL? Iată-i pe liberali renunţând la cota unică de impozitare, iată-i fluturând  „responsabilitatea socială”, iată-i pledând sindicalist pentru pensii &salarii – şi iată-i in conferinţe de presă alături de oamenii pe care, în urmă cu numai 3, 4 ani îi acuzau de înaltă corupţie, de josnicie şi chiar de falimentul României. Astăzi le întind mâna ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o lume perfect coerentă şi rotundă n-ar avea ce să caute la aceeaşi masă: Iani Popa, Tudor Pendiuc, Gheorghe Lazăr şi Florin Tecău (avatarul lui Constantin Nicolescu).

Într-o lume coerentă liberalii ar fi liberali, iar comuniştii ar fi comunişti.

Purtăm povara înaintaşilor noştri, Brătienii. Oamenii ne spun mereu că trebuie să ne ridicăm la înălţimea lor„, a mai spus Crin Atonescu, pe terasa Vilei Florica.

La nivel de discurs, termenul „povară” folosit de Crin Antonescu a fost ales greşit. Omul se referea la modelul intangibil.

Psihologic, Crin a folosit corect termenul „povară”. A înţeles, în sinea lui, că orice referire la Brătieni este o penalizare pentru evoluţia de azi a partidului. O penalizare incomodă, greu de dus. O povară. Modelul intangibil reprezentat de creatorii României moderne a devenit inadecvat pentru continuatorii contemporani ai liberalismului.

Motivul? Alianţa liberalo-comunistă ne azvârle pe toţi într-o lume fără repere ferme, fără tradiţie şi fără credinţe consolidate. Această alianţă ar trebui să reprezinte pentru români lecţia istorică cea mai importantă după momentul Piaţa Universităţii – şi după mineriade. Lecţia că totul este permis pentru a accede la putere. Lecţia că oricând suntem gata de dezbinare. Lecţia că politica seamănă cu o cursă a înarmărilor şi, în final, cu un război.

Veţi fi preşedintele tuturor românilor dacă veţi câştiga preşedinţia României, domnule Crin Antonescu?” Aşa l-am întrebat pe preşedintele PNL. O întrebare foarte simplă care l-a descumpănit nepermis de mult. M-a întrebat ce vreau să spun, ca şi cum n-aş fi fost destul de limpede. „Dacă cereţi limitarea dreptului de vot al românilor din diaspora, nu cred că veţi mai fi preşedintele tuturor românilor” – am continuat. (M-am gândit că, în diaspora, poate există fie şi un singur român al cărui copil a murit la Revoluţie şi care, din motive care nu depind de el, nu plăteşte taxe în ţară. Unui astfel de român nu-i poţi interzice să voteze.)

Cred şi acum că a limita dreptul de vot pentru cetăţenii românii din diaspora – fie că plătesc taxe, fie că nu le plătesc – înseamnă a împărţi din nou România. Aşa cum a fost împărţită, în urmă cu 21 de ani, în Piaţa Universităţii. Aşa cum a fost împărţită la mineriade. Înseamnă a alimenta războiul româno-român care ne-a făcut, în cele din urmă, să ne urâm între noi.

Ce ar trebui să fac ca să sting acest război româno-român?” Asta m-a întrebat viitorul preşedinte al României, după ce mi-a explicat că numai cei ce plătesc taxe trebuie să voteze. I-am răspuns că eu nu candidez.
N-aş vrea să pun concluzii la cele scrise. Cel mai bine este ca totul să rămână sub titlul „momente şi schiţe, cu Crin Antonescu”.

PS
Un oarecare domn Voicu a insinuat, chiar de la prezidiu, că cineva m-a mandatat să adresez aceste întrebări lui Crin Antonescu. Şi a adăugat că nu am câştigat punctele pe care vroiam să le câştig. Domnul Voicu a fost nepoliticos, ca să nu zic mai mult. În felul acesta, el a vrut să insinueze că o anumită putere politică m-a trimis special să-l pun pe Crin Antonescu într-o situaţie dificilă. Opinia mea este că un om care gândeşte în felul acesta şi-a piedut seninătatea şi vede peste tot un complot şi o teorie a conspiraţiei. Un om care se exprimă în felul acesta, de faţă cu colegii săi de partid şi de faţă cu toţi ziariştii, are probleme de înţelegere a unei realităţi simple. Aceea că există oameni care gândesc pur şi simplu – şi pun întrebări. Nu totul este un război, domnule Voicu. Şi nu toţi sunt mercenari. Poate va mai trece timp până când vă veţi da seama că reacţia dvs. a fost imatură, negândită şi definitorie pentru „nivelul” politic la care aţi ajuns.

Să schimbăm puterea, că poate nu vin minerii

Mai 24, 2011

Cu riscul de a părea partinic, voi scrie că este nevoie de schimbarea culorii puterii politice în Argeş.

Ţin cu PDL? Eh, ţin.

Sunt prea inteligent – şi suficient de deziluzionat – ca să mai „ţin” de-adevăratelea cu vreo formaţiune politică. Dar în mod sigur îmi doresc altceva în locul PSD. De ce? Pentru că, după 21 de ani de încremenire ideologică, Argeşul are nevoie de o altă viziune politică, economică şi socială. De alţi oameni. De alt aer.

Pur şi simplu nu-mi doresc să-i văd la butoane o eternitate pe Pendiuc şi pe Nicolescu, aşa cum generaţii întregi de cubanezi l-au văzut pe Fidel Castro. M-am săturat de aceşti pesedişti inocenţi, dintre care unii au şi dosar politic. Exerciţiul democratic al schimbării trebuie să-l înveţe – să-mi fie cu iertare – până şi argeşenii.

Şi când spun că Argeşul are nevoie de „alţi oameni” deja mi se rupe coerenţa gândirii. Traseismul viciază alternativa, fiindcă ni-i aduce în ochi, sub diverse sigle politice, pe „aceiaşi”, pe „eternii” şi pe „fascinanţii” – de care ne-am săturat.

Aici s-ar putea ca Mircea Andrei să aibă o problemă. Vă daţi seama? Dacă-i vine într-o zi ideea să-şi lase mustaţă? Deschizând porţile pentru primari pesedişti sau pentru „oameni de afaceri” foşti simpatizanţi PSD, formaţiunea portocalie riscă să nu mai aibă ce oferi. Se pierde elementul de noutate şi tinereţe care ar putea genera acel „alt aer” despre care vorbeam.

Ca să nu mai spun că există posibilitatea să-şi lase şi Frătică mustaţă – şi atunci ne restartăm toţi, ca Windows-ul.

Un PDL în care Ion Dumitru de Albota cântă „verde-nrourat” şi se pupă cu Mircea Andrei nu mai are niciun „şic” politic. Un Mircea Andrei devenit sultanul şeptelului de primari roşii n-o să mai reprezinte alternativa politică, ci doar un alt şef al aceleiaşi echipe de zgomote.

E drept, primarii – aşa neciopliţi cum sunt – stăpânesc masele şi aduc voturi. Dar acesta n-ar trebui să fie un argument pentru a-i vedea plimbându-se din ideologie în ideologie şi din partid în partid.

Sigur, mulţi se vor grăbi, totuşi, să-mi spună că „ţin” cu Mircea Andrei şi că, scriind acest editorial, îmi fac publică o opţiune. Ar fi o eroare. În urmă cu nişte ani eu am scris că nu votez niciodată, neconsiderându-mă reprezentat de nimeni. Pe cale de consecinţă, nu creditez cu votul meu niciun exponent al clasei politice.

Tot ceea ce afirm, scriind acest editorial, este că judeţul Argeş are nevoie de o altă viziune. De o schimbare. Şi sigur, îmi exprim, pe această cale speranţa să nu vină minerii, să-mi bage minţile-n cap.

Personal nu pot răspunde întrebării dacă Mircea Andrei este mai bun decât Constantin Nicolescu. Şi asta fiindcă oamenii se situează dincolo de bine şi de rău.

Zorba, eroul lui Nokos Katatsakis, spunea: „În război, împărţeam oamenii în greci şi turci, apoi i-am împărţit în buni şi răi. Acum nu-i mai împart. Sunt doar oameni – şi atât.” Cam aşa ar trebui să fie privită politica de către orice om matur. Nu există politicieni buni sau răi. Există politicieni – şi atât.

O viziune nouă nu înseamnă neapărat o viziune mai bună. Dar dacă există cea mai mică şansă, atunci încercarea trebuie făcută. Şi nu vorbesc aici de chesti mari, cum ar fi autostrăzi cu 6 benzi sau zgârienori. Vorbesc de lucruri absolut realizabile cum ar fi şcoli dotate decent pentru profesori şi elevi, spitale curate şi confortabile pentru bolnavi, drumuri bune, un mediu de afaceri cât mai puţin clientelar, încurajarea pătrunderii investitorilor străini, locuri de muncă, absorbţia fondurilor europene etc.

P.S. 1
Vă întrebaţi poate de ce nu socotesc că o nouă viziune ar putea veni din partea PNL Argeş. Nici eu nu ştiu. Poate pentru că, pur şi simplu, acest partid nu a prezentat niciodată o viziune coerentă despre dezvoltarea acestui judeţ. Acum Iani Popa vorbeşte, de exemplu, despre un sondaj de opinie care-l va autoriza să candideze la Primărie, respectiv CJ, pe omul care întruneşte procentul cel mai mare. Or, după părerea mea, aşa ceva nu înseamnă o viziune personală integral asumată. Este simplă statistică. O statistică lipsită de orice tuşă umană.

P.S.2
Iar dacă tot este să vorbim aici de viziuni…. Cea mai frumoasă viziune a avut-o, de curând, Simona Bucura Oprescu, atunci când l-a numit pe Constantin Nicolescu „Excelenţa Sa”. Îl făcuşi ambasador, Simona. Tu să fii sănătoasă! Că lumea oricum e proastă şi nu ştie protocolul de adresare.

Hlamida roşie, zdrenţuită pe zidurile Casei Albe

Mai 3, 2011

PSD Argeş a intrat în zodia declinului. Părea, la un moment dat, că aceşti oameni, formaţi pe timpul comunismului şi vopsiţi în culorile capitalismului nepotisto-cumetrist, chiar sunt uniţi de un „crez” comun, al cărui „pisc” era Constantin Nicolescu.

Aiurea, primul care s-a dus de suflet a fost „crezul”. Ar fi amuzant, dacă n-ar fi dramatic.

Cei care se autodenumeau întâi-mergătorii Argeşului fug unul de altul încotro văd cu ochii, atunci când nu se ceartă ca la mat şi – vai! – îşi ridică poalele în presă, toată „viziunea” lor despre comunitate devenind un circ incoerent şi toxic.
Când folosesc termenii „viziune” şi „crez” în contextul dat, aproape că-mi reduc binevoitor sarcasmul la ironie.

Constantin Tămagă, cel mai civilizat, şi-a trimis „ficiorul” în PDL. E la modă să acoperi, prin intermediul familiei, întreaga scenă politică. Că a fost frustrat, că partidul nu l-a respectat, că nu i-a recunoscut meritele… Hai să fim serioşi, partidul e o entitate abstractă, realitatea este că şi-au tras-o unii altora, cine a avut cohones s-a scos, cine nu a rămas de căruţă. Uite-i acum cum schimbă gaşca!

Ion Dumitru a făcut un circ tipic educaţiei sale de gentleman desăvârşit, cântând lângă nişte acordonişti cu burţi mari refrenul „Verde-nrourat” (sau cam aşa ceva) şi pozând apoi în victimă tragică – a cui? – a propriilor colegi. Duce, Duce, cum ne duci tu ca la Ploieşti… Păi, dacă ai fost tratat în partid aşa nasol, de ce ai aştaptat să se facă PD-L mare şi abia acum să montezi toată scena asta de prost gust? De ce n-ai spus mai devreme că ai fost „măcelărit, ca om şi ca persoană”? De ce n-ai dat în presă, mai devreme, chestiunea cu fondul de vânătoare? De ce n-ai spus povestea cu Istrătescu? Ah, da, erai virgina care se confrunta cu năbădăile iubirii, puritatea poartă numele tău, fidelitatea ţi-a fost întipărită în conştiinţă…

Filip Georgescu, din punctul meu de vedere, ar trebui să renunţe la politică. Personal, îl consider un personaj balzacian, ca şi pe Ion Burnei, implicarea acestor domni în comunitate îmi rămâne necunoscută, ideile lor politice sunt vagi, dacă nu chiar inexistente, seamănă cu nişte fantome, atât sunt de lipsiţi de contur. Mai ales Felipe, cu aerele sale de superioritate, dacă-l cauţi bine, e la fel de „rafinat” ca Ducele, dacă nu chiar mai rafinat… Vă asemănaţi atât de mult, stimaţi domni, încât orice polemică dintre voi este superfluă.

Despre Tudor Pendiuc se spune că se va duce-n… PD-L. Ceea ce trebuie să priceapă toată lumea este că nu contează absolut deloc unde se duce Pendiuc. Apartenenţa lui la o formaţiune politică este la fel de relevantă ca apartenenţa valorii intrinseci la brand – adică nulă. Ambalajul comercial numit Pendiuc poate conţine pavele chinezeşti, câini maidanezi, pieţe jegoase şi iepuri electronici, indiferent în ce partid l-ai expune. Pendiuc poate fi pesedist, la fel cum poate fi si pedelist, orice arteziană de cartier ştie să-i şoptească numele în urechea prostimii.

Cu Boţârcă, scuzaţi-mi paradoxul, lucrurile stau diferit, dar la fel.

Vasilică şi Drăghici îşi trăiesc tinereţea în vremi interesante, unul vrea, dar nu poate, altul poate, dar povestea de iubire cu DNA îi limitează avântul, toată speranţa a rămas în Simona Oprescu, jună care duce mai departe limbajul de lemn, declaraţia stearpă şi fidelitatea faţă de trecut. O, tu Simona, politica este suculentă, limbajul tău este uscat!

Împăratul a rămas, aşadar, singur. Acum se vrea bun şi împăciuitor, încearcă să se ridice deasupra tumultului istoric, însă istoria îl situează sub vremi, ca pe oricare altul. Încă un imperiu prăbuşit, încă o hlamidă roşie zdrenţuită pe zidurile Casei Albe, aceeaşi poveste, la scară mică, istoria nu se repetă, spun repetitorii de istorie…