Posts Tagged ‘economie’

Bătrânul continent îşi face lifting facial

Martie 12, 2012

Bătrânul continent se reconfigurează pentru a putea intra în concurenţă cu marile economii emergente: China, India, Brazilia etc. Pentru a eticheta noua reconfigurare, se vorbeşte tot mai apăsat de Statele Unite ale Europei (SUE).

În toate aceste state (care nu sunt încă „unite”, fiindcă importante tradiţii culturale le despart), oamenii de rând (italieni, spanioli, greci, francezi) protestează împotriva tăierilor de salarii, a şomajului ridicat, a preţurilor care cresc vertiginos şi a modificărilor aduse legislaţiei muncii sau sistemului sănătăţii.

Sub privirea popoarelor, un întreg sistem social-protecţionist se prăbuşeşte.

Iar oamenii rămân ai nimănui, în numele unei ideologii globaliste neo-liberale uşor aberante, sau chiar în numele unor abstracţiuni economice de tip „papper-management” care au în vedere exclusiv prosperitatea marilor holding-uri – păienjenişuri de companii şi organizaţii care sunt una proprietara celeilalte, care se creditează una pe cealaltă, care se finanţează reciproc sau se reconfigurează în funcţie de interese, alcătuind un monstru instituţional cu limbaj, cultură şi paradigme proprii.

Oamenii vor avea salarii mici. Vor putea fi concediaţi cu multă uşurinţă. Accesul la servicii medicale le va fi tot mai limitat. Şi, având în vedere gradul ridicat de analfabetism, putem spune că nici şcoala nu mai este – nu va mai fi – o prioritate pentru guverne. Culturile organizaţionale ale holding-urilor private vor înlocui cultura pur şi simplu.

SUE se vor naşte din sacrificiul celor mulţi şi dispensabili. La fel ca în romanele SF, mă gândesc că vom vedea – vedem deja? – o populaţie de some îndobitocite, bolnave, sclave, datoare pe câteva generaţii, osificate conceptual/mental de către marile corporaţii angajatoare, dar locuitoare ale unui continent cu monedă unică, vorbitor de limbă unică (în viitor) şi apt să concureze din punct de vedere economic cu restul lumii.

România trebuie să intre în această horă. Este şi ea un teritoriu care are resurse naturale (inclusiv umane) exploatabile.

În discursul pe care l-a ţinut la data de 7 martie, preşedintele Traian Băsescu a tras toate semnalele.

A vorbit despre „statul care nu poate face faţă singur procesului de globalizare”, despre „limitele politice în consolidarea monedei Euro”, despre „evoluţia viitoare a României care va exista doar în interiorul UE şi ca partener al SUA”, despre „unificarea europeană a sistemului de taxe şi a legislaţiilor” şi aşa mai departe.

Asistăm la un proces istoric de adâncire a prăpastiei sociale între conducători şi conduşi căruia nu ne putem sustrage şi căruia nu ne putem opune decât prin metode clasice şi ineficiente, cum sunt protestele de stradă, grevele, negocierile între patronate şi sindicate. Prost, limitat şi umilit de lipsuri, omul de rând se luptă cu un sistem globalizant pe care nu-l înţelege, pe care nu-l mai poate numi „de dreapta” sau „de stânga” şi căruia nu-i poate aduce nicio corecţie. Indiferent de gradul de violenţă cu care şi-ar urla opiniile, asupra lui se acţionează represiv şi armat.

În lumina acestor detalii, protestatarii români – aşa cum s-au adunat ei în luna ianuarie 2012 în centrul Bucureştiului – par nişte luptători preistorici care aruncă cu pietre într-o navă din Star Wars.

E clar că politica pare, la rândul ei, sora mai mică şi mai tâmpită a economiei.

Opoziţia românească, în speranţa că va smulge capital de simpatie de la amărâţii din drum, s-a grăbit să le promită acestora măriri de salarii, doar pentru ca, două luni mai târziu, să recunoască spăşită că nu va fi posibil aşa ceva.

Îmi cer scuze pentru acest text absolut plictisitor, dar nu văd cum aş fi putut pune în cuvinte, preţ de o pagină şi ceva, inutilitatea oricărui protest social.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că reacţia oamenilor de oriunde din lume mă bucură. Au şi eu un cuvânt de spus, în ciuda faptului că lumea s-a reconfigurat permanent, sub diverse forme, din timpul marilor imperii antice până în prezent. Viziunile organizaţionale, ca să le numesc aşa, nu omul de pe stradă le-a avut, ci aceia care şi-au dorit o depăşire a condiţiei umane. Cum va arăta viaţa protestatarilor de astăzi peste 25 de ani? Este o întrebare care deschide noi şi noi subiecte şi teorii. Suntem tineri, vom vedea cu ochii noştri.

Anunțuri

„Îmbunătăţirea condiţiei umane pe tot mapamondul”

Februarie 7, 2010

David Rockefeller oferă în „Memoriile” sale spectacolul vieţii unei numeroase familii de stăpânitori, pilonul de la care a început totul fiind legendarul John D. şi al său „Standard Oil”.

Sunt uşor de identificat pasajele în care David încearcă să edulcoreze „păcatele” acestei familii. Dar ceea ce contează pentru omul de rând este contactul cu mentalitatea marelui capitalist autentic, a peştelui mare care are puterea de a privi banul ca pe mijlocul suprem ce garantează atingerea oricărui scop şi planeta – cu toate resursele ei umane, naturale şi economice – ca pe un teritoriu ce poate fi luat integral în stăpânire.

Scopul declarat al familiei R. – exprimat prin Fundaţia R. – este nici mai mult nici mai puţin decât „îmbunătăţirea condiţiei umane pe tot mapamondul„.

Măsura familiei este dată încă în primele 50 de pagini. Noi am pus prima piatră la temelia Universităţii din Chicago, noi am creat Institutul pentru Cercetare Medicală, noi am format Comitetul General Educativ, tot noi am creat prima fundaţie filantropică. Noi am creat Centrul Rockefeller în New York. Noi suntem acţionari în cele mai importante bănci.

Şi nu sunt doar banii, şi nu este doar uriaşa avere a familiei. Ci şi accesul la idei. David Rockefeller a studiat la Yale, la Harvard şi la London School of Economic and Political Science, iar în toate aceste centre de top a avut de-a face cu părinţii economiei contemporane. Găsim portrete excelent scrise (de două, trei, paragrafe) care ne apropie de titani: etatistul Maynard Keynes, neintervenţionistul Joseph Schumpeter, socialistul demagog Harold Laski, liberalul von Hayek, Kenneth Galbraith, Milton Friedman, dar şi alţii, mai puţin ştiuţi – Frank Knight, Oskar Lange, Jacob Viner.

Stângiştii apar ca cei care manifestă „mai degrabă invidie pentru cei care au succes decât milă pentru cei care s-au descurcat mai prost.” Cum era Harold Laski. Sau soţul Fridei Khalo, artistul Diego Rivera – despre care veţi citi o poveste interesantă. Capitaliştii vor să dezvolte lumea, iar cei care se opun intenţiilor lor suferă de „pasiuni naţionaliste” – cum sunt, de exemplu, berberii din Alger sau crescătorii de vite din Panama care au girat împrumuturile primite de la Chase National Bank cu…. propriile vite – ulterior marcate „Chase”. „Prin această acţiune – oferirea de credite – am permis fermierilor să se extindă, generând venituri mari pentru Chase şi câştigând reputaţia de bancă căreia îi pasă de bunăstarea oamenilor din Panama” – spune D. R.

Cartea merită citită dacă vreţi să intraţi în psihologia şi în viaţa unui om învăţat „să gândească mare”. A unui stăpânitor. Şi nu e rău scrisă.

Gâlceava lui Mişu cu bancherii. Ţoapa sales manager

Ianuarie 2, 2010

Gata, mi-am adus aminte că am blog – deci trebuie să scriu în el – cu toate că lenea e, în continuare, uriaşă. Momentele de vacanţă când stăm şi ne bronzăm, cu şampania în cupe, la căldura ultravioletă a caloriferului sunt parşive: amorţesc reacţiile şi compromit instinctele. Avem, deci, nevoie de un pic de acţiune.

Şi chiar am acţionat.

Împotriva cui? Împotriva unor cretini de cămătari, să le zicem – „corect politic” – bancheri. Eu sunt împotriva creditelor, nimic nu mi se pare mai înrobitor decât să faci credite. Dacă n-ai bani de acadele mai bine mănânci ciocolată decât să faci un credit. Ei bine nişte cretini – să le spunem, totuşi, bancheri – s-au prins că Mişu dispreţuieşte suveran toate „produsele” lor financiare şi au încercat să-i facă credit cu forţa. Cum? Simplu.

Vine Mişu acasă, dintr-o peregrinare şi găseşte în cutia poştală un… plic. Cum misive de amor nu mai primeşte demult, deschide plicul fără entuziasm şi vede acolo o hârtie înnegrită, conţinând un cod PIN. Deci, cod PIN în condiţiile în care eu despreţuiesc atât de mult băncile şi tot ce e legat de bănci, încât nici card de debit n-am, folosesc exclusiv lichidităţi, iar când nici lichidităţi nu mai am, apelez cu plăcere la cardul neveste-mii, mai permeabilă decât mine la „înlesnirile” contemporaneităţii. În fine, azvârl plicul cât colo – şi uit de el. A doua zi, găsesc în cutie un aviz poştal. Mă, zic, ce pizda mă-sii aviz poştal mai e şi ăsta, că doar eu n-am comandat nimic, pe nicăieri. Mă duc nervos la poştă, stau de vorbă cu cucoana, îi arăt avizul şi o rog să-mi arate ce-am primit. Şi cucoana îmi arată amabilă un plic cu sigla băncii, plic pe care-l pipăi şi simt în el un card.  Iar mirosul mă avertizează instantaneu: un card de credit.

Evident, las cardul acolo – şi ies cu gândul să mă duc la bancă să-i strâng p’ăia de gât.

Maaamă, ce m-am enervat!!! Adică şulfele dracului îmi trimit PIN-ul acasă, în cutia poştală, frumos, pe bune, iar cardul mi-l trimit la oficiul poştal, cu confirmare de primire! Ceva de genul, semnezi de primire, înseamnă că accepţi, iar dacă accepţi un card de credit înseamnă că nu-i neapărată nevoie să scoţi bani de pe el, important este că noi îţi vom gestiona contul, pe banii tăi. Fiindcă gestionarea de cont costă, v-aţi prins, nu? Auleuuu, ce draci am avut! Nici n-am mai ajuns la bancă. Am sunat imediat la nr. de pe plic, iar o ţoapă – „corect politic” – sales manager se apucă să-mi explice senină, aşa cum a învăţat ea la training:

– Acest card este unul de credit. A fost emis pe numele d-voastră, fiindcă apăreţi în evidenţele noastre încă de când v-aţi cumpărat nu ştiu ce laptop. Este un produs bancar pe care l-am personalizat special pentru d-voastră şi, dacă veţi dori, îl veţi folosi. Dacă nu, nu este o problemă, noi tot l-am emis.”

– Cucoană, zic, dacă nu voi folosi niciodată bălăria asta a d-voastră, aşa-i că o să-mi luaţi, la un moment dat, bani de aministrare de cont?

– Păi – începe cucoana – este, aşa cum vă spuneam, un produs personalizat, care…!

– Care vă oferă o singură posibilitate, răspund. Închideţi cardul ăla personalizat nenorocit în secunda asta. Sau vin pe capul vostru singur – fără Cenzura Transcendentă. Iar asta e nasol.

– Fără cine?

– Nu contează. Dacă Cenzura Transcendentă nu ştiţi cine este, poate Protecţia Consumatorului ştiţi cine este.

– Bine – se înduplecă ţoapa manager – mergeţi la poştă, luaţi cardul şi prezentaţi-vă cu el la sediul nostru să vi-l perforăm şi să-l anulăm.

Acesta este punctul în care nu mai redau discuţia, fiindcă nu mi-a mai ars de glume cu ţoapa manager. I-am spus că atâta timp cât n-am semnat de primire, cardul ăla e doar o bucată de plastic, iar cât timp păstrez reavizarea poştală, se pot şterge cu el la fund, singura problemă fiind aceea că e lucios.

Concluzia e că n-am cerut nimănui nimic, n-am apelat la servicii bancare, dar am primit acasă un cod PIN şi, la poştă, un card de credit, pe care nu eram dispus să-l ridic, dar pe care, ca să-l anulez, trebuia, totuşi, să-l ridic. O nenorocită de bancă mă punea pe drumuri, doar fiindcă mă aflam „în evidenţele” ei. I-am explicat ţoapei sales manager cu intelect dezvoltat la training că are o opţiune în sistem prin care închide cardul, iar dacă n-o face, ne supărăm urât de tot. Nu e normal să-l pună pe Mişu pe drumuri de la poştă la bancă şi de la bancă la poştă doar fiindcă Mişu şi-a cumpărat, la un moment dat, un laptop. Ceea ce ţoapa a făcut. A dat dracului „strategia de lucru cu clientul” şi s-a executat.

Şi nu vă mai spun… M-au sunat de la nu ştiu ce societate să-mi facă asigurare împotriva căderilor de meteoriţi, împotriva alunecărilor de teren, ba chiar şi împotriva inundaţiilor… Bine că nu cresc în Argeş peşti pirania, că şi împotriva muşcăturilor de peşte mi-ar fi propus asigurări.

Dar asta cu cardul trimis aşa, ca o placare la rugby, chiar mi s-a părut de prost gust.

Morala este simplă: fiţi atenţi cu banii voştri! Nu investiţi în curul unor babalâci care se află în vârful piramidei şi se bronzează fericiţi în Monte-Carlo!

Uatevăr marcheting. Spici Faiters.

Iulie 16, 2009

Astăzi am fost, în vizită,  la un simpozion economic cu tema „Cum te promovezi tăind din costuri, dar nerenunţând la obiective?”  „În vizită”, fiindcă doar am căscat gura vreo 20 de minute, iar când au început să-mi sune telefoanele, am plecat ca să nu fac show.

În primul rând, felicitări pentru organizare fostei mele colege de radio, Andreea Preda. Andreea este o tipă mişto – foarte tonică şi foarte şarmantă – care chiar a reuşit să creeze un eveniment cochet. Bravo!

În al doilea rând…, mi-a fost dat să aud acolo o grămadă de concepte uşor extraterestre, în sensul că n-am văzut legătura lor cu pământul… Care guerilla marketing, care ambush marketing, care nu-ştiu-cum-marketing – şi am ţinut minte, conştiincios, că toate se termină fatalmente în „marketing„.

Ideea centrală era cum naiba să faci să pui pe piaţă şi să vinzi kestii de care oamenii n-au nevoie. O adevărată provocare, quand meme, să recunoaştem… Chiar m-a amuzat că o tipă de acolo spunea, într-un interviu dintr-o gazetă, că ea nu concepe viaţa fără Jupiter City, de exemplu. Altcineva mai avea puţin şi mă convingea – sanchi – că brandurile sunt totul, iar brand managingul e şi ceva în plus.

Ei bine, dragi copii, puteţi să filosofaţi voi până mâine. N-am mai avut eu vreme să stau să vă explic nişte chestii… Dar brandurile s-au cam ofilit. Uitaţi-vă la zecile de magazine care se închid. La mall-urile care vând doar 40% din cât vindeau. La hypermarket-urile care te îndoapă cu testere de iaurt, doar, doar te înduri şi cumperi şi tu un borcănel. La telefoanele agresive pe care ţi le dau nişte cretini de la bancă să-ţi mai vândă un credit cât de mic, cât de amărât. La asiguratorii care ţi-ar asigura şi chiloţii din fund, doar să le mai dai şi lor, pentru Dumnezeu, nişte bani. La telefonia mobilă care nu ştie cum să mai scape de nişte cartele pentru câţiva bănuţi. La toţi sales managerii care vor să-ţi vândă, să-ţi vândă, să-ţi vândă, pentru un comision, săracii…

Consumerismul, aşadar, se prăbuşeşte şi e greu de spus cu ce va fi înlocuit. Iar marea putere economică pe care o doare-n fund de „nu-contează-ce-marketing” este China. Uitaţi-vă, vă rog, în jur! 80% din ce vedeţi e chinezesc. Până şi o bună parte din celebrele ceasuri elveţiene pe care suntem gata să dăm mii de euro, fiindcă lucesc frumos în vitrină şi au brand-ul legendar scris pe carcasă, sunt doar 50% „swiss made”, iar cadranul, cureaua, sticla etc. – sunt făcute în China. Jumătate din America e din plastic, iar jumătate e făcută-n China. Iar pe chinezi îi doare-n Marele Zid Chinezesc de concepte care se termină în „marketing„… Ei au înţeles un lucru clar: omului să-i dai ce-i trebuie şi de 10 ori mai ieftin decât concurenţa. Şi au umplut lumea de produse care se vând cât 10.000 de branduri… Veţi rămâne uluiţi să aflaţi că alte mii de branduri sunt produse cu mână de lucru ieftină din China. (Şi din România, dar asta e altă poveste…) Poate de asta Shanghai-ul arată ca un oraş SF, nu ca Bucureştiul, sau ca Piteştiul…

shanghai-1

Să luăm un alt exemplu… Cam toate societăţile producătoare de maşini au fost aduse pe jantă de criza economică. Ei bine, cine a rezistat şi a vândut la greu? Dacia. Ce a vândut? Logan şi Sandero. E singura societate producătoare de automobile pe care a durut-o la bască de criză, în condiţiile în care toate celelalte ştiţi bine prin ce au trecut – şi a vândut în toată lumea, prosperând.

Atenţie! Eu nu discut aici de calitatea îndoielnică a chinezăriilor şi nici de calitatea Loganelor. Eu discut de suceese planetare în vânzări.

Concluzia?

Trântiţi trelefonul oricui vrea să vă vândă un bullshit! Oamenii pur şi simplu nu mai vor să cumpere bullshit, fie că este vorba de haine, de maşini, de băuturi, etc. doar pentru pe toate astea stă o etichetă cu logo-ul unui brand.

Voiam să vă spun toate astea. Dar, nevastă-mea m-a solicitat la ce credeţi? La o partidă zdravănă de cumpărături 🙂     

Cu puţină inteligenţă, puteţi profita de criză!

Februarie 6, 2009

Valoarea bunurilor imobiliare începe să fie mai aproape de realitate. S-a spart băşica banilor speculativi în care pluteau fel de fel de „oameni de afaceri” obişnuiţi să „transforme” în „milioane de euro” terenuri şi „locaţii” pe care nu le cumpăra, de fapt, nimeni, cu atâţia bani. Din băşica spartă a curs zeama frustrării celor la care, până mai ieri, se închinau mass-media şi prostimea. Este posibil ca moda cocalarilor de tip „valoarea mea – valoarea mea” să se stingă.

Am observat cu plăcere, citind rubrica de vânzări-cumpărări din gazetă, că preţurile apartamentelor, garsonierelor, terenurilor, caselor etc. au scăzut cu până la 50.000 de Euro. Dacă nu chiar mai mult. Un apartament care costa, acum un an de zile, 120.000 de euro poate fi cumpărat azi cu 70.000 de Euro.

Sigur, nici la banii ăştia nu plouă cu clienţi: să ai 70.000 de euro cash la ceas de criză, ca simplu român, nu e o chestie frecventă. Dar sunt convins că foarte mulţi tineri vor face efortul şi vor reuşi să-şi achiziţioneze barem o garsonieră de 30.000 de Euro. E momentul lor de sfârâială. Fiindcă am văzut şi astfel de preţuri. Şi încă nu erau garsoniere underground, ci unele cocheţele, destul de aproape de centru, adică numai bune pentru un tânăr la început de drum.

La terenuri – aceeaşi situaţie. Cu 50.000 de euro mai puţin poţi achiziţiona, azi, un colţ de paradis. Iată un lucru la care se gândeşte deja un om de vârsta mea: 31 de ani.

Pentru cei care au făcut credit de 100.000 de Euro pentru un apartament în Rahova sau Ferentari îmi pare sincer rău. A fost neşansa vieţii lor. Cu dobândă, vor ajunge să plătească, în 25 de ani 250.000 de Euro. Sau – aici chiar e păcat – banca le va lua casa, dacă nu mai au bani pentru rate.

În cazul crizei de faţă, problemele pot fi altele: românii nu sunt deloc oameni organizaţi.

Am tot văzut – şi văd în continuare – oameni săraci care îşi cumpără telefon de fiţe, haine de fiţe, laptop de fiţe, bijuterii de fiţe, maşini de fiţe, ca şi cum spectacolul aparenţelor ar fi singurul care ar conta. Câte nu ar putea face aceşti bieţi complexaţi aflaţi în goana oarbă după confirmarea socială, cu acei bani, dacă n-ar plăti rate pe fel de fel de tâmpenii, ca proştii!

Tot ce încerc să spun este că pot veni şi momente favorabile. Dar se pare că, în România, până şi aceste rare momente favorabile se topesc sub tăvălugul prostiei: cum altfel să comentezi declaraţia unei vedete care a rămas fără bani, deşi i-a făcut cu grămada, până la criză? „I-am investit pe toţi în haine şi distracţii!” Sau a unui băiat de bani gata care a moştenit zeci de milioane de euro, dar nu mai are un sfanţ, fiindcă totul s-a dus pe cluburi şi pe curve?

Oau!

E ceva în neregulă cu ofertele…

Decembrie 9, 2008

Involuntar devenim cu toţii mari consumatori ale poveştilor despre criza economică. Mai ales industria auto suferă teribil. Stocurile sunt pline, muncitorii sunt daţi afară, nu se mai produce. Lacrimi, tragedii, suferinţă!

Ei bine, în iarna asta, eu vreau să-mi iau maşină cu banii jos. Şi ca mine sunt destui. Planific momentul încă din vară, gândindu-mă că voi prinde nişte super-reduceri de preţ de sărbători. Vreau să spun că, în ciuda crizei, singurele „reduceri” pe care le văd sunt ceva de genul…

Dobânzi promoţionale în leasing” – Da, dar pe mine nu mă interesează leasingul.

X rate leasing gratuite” – mulţam, dar pe mine nu mă interesează leasingul.

ABS gratuit” – atâta generozitate mă epustuflează. Asta-i ofertă în condiţii de criză?

Anvelope gratuite” – Mă, dar voi o ofertă serioasă (la o maşină) aveţi?

Plăteşti numai 5.000 de euro. Restul în 2010” – adică mă mai laşi un pic cu banii, dar tot pe toţi mi-i iei, nu?

Criza asta nu e serioasă…

Criza e bună!

Noiembrie 21, 2008

Panică! Ăsta e termenul.

Toată lumea vorbeşte, scrie şi filosofează despre criza economică mondială. De la babele din piaţă până la economişti şi politologi, everybody monologhează despre criză. Unii prevăd o relansare încă şi mai spectaculoasă a capitalismului sălbatic, în vreme ce alţii, cei mai tembeli dintre toţi, dau ca sigură reinstaurarea comunismului şi a muncii.

Eu zic că munca e pentru tractoare, nu pentru oameni, aşa că fac parte din prima categorie: a ălora care visează un guvern corporatist mondial, o singură limbă şi o singură cultură. (Îmi place să spun chestiile astea adepţilor talibani ai teoriei conspiraţiei, fiindcă nonşalanţa mea îi face să-şi piardă cumpătul şi să izbucnească în peroraţii acuzatoare 🙂 )

Ideea simplă este că noi, cei care nu ne-am născut în familii americane de industriaşi bogaţi, avem toate motivele să ne bucurăm şi să sărbătorim criza cu maxim entuziasm. Eu unul m-am lăsat de ţigări, aşa că peste două luni îmi cumpăr maşină. Iar cei pentru care un amărât de apartament părea un ideal de neatins pot acum să se bucure de reducerile de până la 30%.

Cred că această criză va crea un nou val de oameni semi-bogaţi: acum e minunat să cumperi fel de fel de chestii care peste 15 ani vor fi din nou… idealuri de neatins. Go for it, dacă sunteţi tineri şi aveţi nişte bani de-o parte! Chiar şi un teren la ţară e minunat – în câţiva ani îţi poţi face o căsuţă de grătare şi chefuri 🙂

Dulceţei de gutui i se fâlfâie de criză

Octombrie 27, 2008

Socialiştii simt cum Dumnezeu îi pupă pe gură şi le pune o mână pe cur. În sfârşit: puţină dragoste sinceră, egală, pogorâtă de sus, pentru ei. Bătrânul capitalism îşi priveşte nostalgic bursa fleoşcăită. Democratul Obama se pregăteşte să spele umilinţa unchiului Tom, strămoşul negru din colibă. O fi bine? O fi rău? Ceva mânie proletară se simte în aer. Dar ce contează? Oamenii simpli sunt cei mai fericiţi. „O să fac o dulceaţă de gutui în seara asta, mmm, mmm!” – zicea, în drum spre piaţă, o gospodină. Şi, dincolo de ea, era neantul. Fericirea cea simplă. Cum ar fi putut, vreodată, criza să-i afecteze dulceaţa? Afară era frig, simţeam aproape vremea romanelor ruseşti, citite la lampă. Mă, ce dracu! Voi nu vedeţi că Stalin râde prin portrete? Nooo! Gata! omenirii i s-a luat de iluzii şi de lumini. Mă întreb şi eu, filosoficeşte, la un Cabernet: mă, dar ce urmează?

Criza ca o petrecere. Sau ca nişte broscuţe

Octombrie 26, 2008

Nu mă pricep la economie. Aşa că nu înţeleg mulţumitor „cauzele şi efectele” crizei economice.

Ca să mă dau mare în faţa mea, în oglindă 🙂 , că înţeleg, totuşi, criza asta obsedantă, ce mi-am zis eu? Citesc 100 de articole pe internet şi mă dumiresc. Şi am luat-o cu articole simple, ca pentru umanişti visători, cum e ăsta, în care povestea este spusă de către ministrul german al familiei, Ursula von der Leyen Oarecum edificator. Iată articolul, ca să pricepeţi şi voi:

…ca o petrecere

Imaginati-va ca participati la o petrecere uriasa. Totul este permis, atat timp cat parintii nu remarca nimic. Deviza este şi mai mult, si mai tare, fara jena. Cel care risca cel mai mult este regele petrecerii. Toti participa si se distreaza enorm. Dar dintr-o data, sarbatoarea ia sfarsit. Fugiti si aveti o mahmureala teribila. Unii se prabusesc complet si aterizeaza direct la terapie intensiva, politia vine si pune intrebari neplacute. Parintii vostri sunt furiosi, pentru ca ati facut asta pe la spatele lor, dar in acelasi timp isi fac reprosuri pentru ca nu au fost suficient de atenti. Nimeni nu mai are incredere in nimeni, toata lumea ii acuza pe ceilalti. Iata cum s-au petrecut lucrurile si pe piata financiara mondiala: creditele, adica datoriile altora, au fost vandute in toate directiile. Cumparatorii si vanzatorii – adica bancile de investitii – au castigat multi bani in felul acesta. Iar pana in prezent, cel care construia cel mai frumos castel virtual si dezvolta produsele financiare cele mai exotice trona undeva la inaltime. Nu au fost aproape niciun fel de reguli, pentru ca totul functioneaza asa de bine in felul acesta. Autoritatile internationale de supraveghere a bancilor sunt ocupate cu altceva sau se lasa duse de nas. Pana cand balonul de sapun se sparge, totul isi pierde valoarea, iar cursul la bursa se prabuseste. Lectia pe care o avem de invatat: cel care este platit pentru a atrage atentia trebuie sa o faca! Avem nevoie de reguli pentru a pastra o privire de ansamblu. Cel care nu le respecta trebuie sa fie pedepsit in consecinta. Statul nu trebuie sa intervina tot timpul, ci doar sa fixeze cadrul. Daca nu, noi platim toate oalele sparte.

…ca nişte broscuţe

Nemulţumit, totuşi, cu explicaţiile acestea destinate copiilor, am găsit un blog, unde am citit următorul text:

Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşa întâlnită şi i-a spus proprietarului: Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro. După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro. Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus: Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit, însă, că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata. Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus: Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţă. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi? Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii. Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar.

Dar, dacă vreţi să citiţi un articol cu adevărat amuzant despre criză, accesaţi aici. Directorul acela de bancă, precum şi bâiguiala sa despre EURIBOR, RIBOR Şi ROBOR m-au umplut de lacrimi de râs.

Lasă, mă, banii în bancă!

Octombrie 8, 2008

Deci, copii! Repetăm cu toţii, frumos, în cor: băncile din România nu au probleme cu lichidităţile. Nu au. Nu vă retrageţi banii din bănci! Lăsaţi-i acolo! Criza nu a atins România şi nici n-o s-o atingă vreodată. Acum, printre dinţi, cu voce ameninţătoare… Lasă, mă, banii la bancă! Tu n-auzi că nu-s probleme??? Las-acolo banii!

Şi nu uitaţi the ultimate philosophy: orice credit adevărat e un credit în valută 🙂