Oneghin

Cu Ralph Fiennes şi Liv Tyler. Pe R.F. l-aţi mai văzut în The Reader şi în English Patient. Iar pe Liv Tyler, în Armaghedon.

Povestea lui Evgheni Oneghin este excelent spusă, atâta doar că trebuie să te obişnuieşti cu dialogul în limba engleză, purtat într-o atmosferă rusească. Tanya sună ciudat, Evgheni, la fel – pronunţate ca la Washington. Altminteri, genial filmul. Primeşte dragostea atunci când îţi este oferită. Când o vei vrea, nu va mai fi – sau nu se va mai putea. Atunci, vei plânge, iar amintirea refuzului tău te va durea cu atât mai mult. Liv Tyler joacă superb, ea este superbă… R.F e charismatic, ca de obicei.

Şi acum, am să mă laud: am o ediţie ilustrată superbă „Evgheni Oneghin”…

Reclame

Prinţul. Demiurgul

Prinţul

Ghepardul, de Lampedusa. O carte pe care am sorbit-o ca pe un vin vechi, puţin câte puţin, 10-15 pagini pe seară. Moartea lui Fabrizio Corbera este memorabilă – la fel ca moartea lui Socrate, ca şi cea a lui Jean Valjean, ca şi cea a lui Hadrian. Poţi dori să mori aşa. Dar ca să trăieşti ca un prinţ, trebuie să fii, pur şi simplu, prinţ: „pentru că semnificaţia unui neam nobil e în întregime cuprinsă în tradiţii, în amintiri esenţiale.” („Noi am fost gheparzii, leii. Cei care ne vor lua locul vor fi şacalii, hienele. Şi toţi laolaltă, gheparzi, şacali şi oi vom continua să ne credem buricul pământului.”)

Aveam cartea în bibliotecă. Filmul – plictisitor – m-a îndepărtat mult timp de ea. Prietenul M.G. m-a convins s-o citesc reproducându-mi constatarea prinţului Fabrizio: „Am 73 de ani, totalul celor pe care i-am trăit cu-adevărat ar fi doi, trei cel mult. Şi durerile, plictiseala câţi însumaseră? Tot restul, şaptezeci de ani.” Poate că aşa se întâmplă în viaţa fiecărui om. Dar nu fiecare om acceptă. Câţi avem curajul să ştim câţi ani am trăit cu-adevărat?

După ce a curs încet, ca nisipul dintr-o clepsidră – „fărâme de timp care-i fugeau din suflet” – viaţa iese din Frabrizio, la final, ca un fluviu învolburat, cu zăgazurile ruupte. Ca un ocean vijelios „zburlit de spumă şi valuri înnebunite”.

Dragostea este pusă în oglindă cu bătrâneţea, acum decolteul frumoasei adolescente Angelica miroase a parfum şi întoarce capete, Tancredi este tânăr, frumos şi o iubeşte… Câteva pagini mai încolo o întâlnim pe Angelica uscată, bătrână, miroase şi ea a moarte, iar Tancredi mai este doar în amintiri. Sfârşitul cărţii îţi lasă în suflet un acut sentiment de zădărnicie, frumuseţea se îngroapă pentru totdeauna în riduri, sufletele entuziaste sfârşesc pustiite, ba până şi Bendico, câinele de vânătoare care schelălăia vesel printre tufele de bouganvillea, sfârşeşte împăiat, plin de molii şi de praf, azvârlit la gunoi.

Demiurgul

L-am iubit pe Hamsun în Foamea, Pan, Victoria, Benoni, Rosa, Visătorii şi Cer de toamnă înstelat. Acum îl iubesc în Rodul pământului. Este cartea pentru care a luat premiul Nobel.

Hamsun arată, mai mult decât în oricare altă carte, că omul este demiurgul. Dacă cineva este eroul civilizator al pământului, atunci acel cineva este omul, cu puterile lui, cu ambiţia lui – şi chiar cu slăbiciunile. Oamenii lui Hamsun sunt simpli. Muncesc cu braţele pentru a-şi oferi pâinea zilnică.  Vorbesc puţin, apăsat, nu le place flecăreala. Iubesc adânc, dar le lipseşte uşurinţa de a-şi exprima sentimentele. Se exprimă mai mult prin gesturi (fapte), mai puţin prin cuvinte. Se bucură în interior. Suferă – şi o iau de la capăt. Traiul lor pare searbăd, greu, n-ai vrea să-l trăieşti, dar măiestria lui Hamsun rezidă în sensurile adânci ale vieţii pe care ţi le arată, din însăşi evoluţia personajelor, pe măsură ce citeşti.

Hamsun nu emite judecăţi inteligente (sau intelectuale) şi nu are referinţe culturale în cărţile sale. Altfel spus, n-are nevoie s-o facă pe deşteptul. Are doar personaje care trăiesc firesc sub ochii tăi. Le construieşte atât de atent şi de veridic, încât poţi să juri că acei oameni au trăit, cândva, pe pământ – şi s-au numit Isak, sau Inger. Angoasă, gelozie, panică, dorinţă de înavuţire, superficialitate, profunzime, putere, slăbiciune, fericire, cumpătare, curaj, spaimă – măiestria lui Hamsun este de a le putea arăta pe toate, fără să le pronunţe.

Farah Pahlavi – „Iranul a fost puternic şi respectat”

Mi se întâmplă – ca într-un joc capricios al degustării textului – să-mi aleg cărţile citind prima frază. Dacă mă inspiră, voi citi (eventual) cartea întreagă. Prima frază trădează inteligenţa autorului, sinceritatea lui sau, dimpotrivă, prostia şi impostura.

Nu ardeam de nerăbdare să citesc, week-endul ăsta, „Memoriile” lui Farah Pahlavi. Tot ce mă interesează despre Iran e în cărţile de istorie. Dar am înţeles că am de-a face cu o mărturisitoare talentată. A şti să mărturiseşti despre viaţa ta  – şi a altora – este o înzestrare de care nu mulţi se bucură. A mărturisi înseamnă cel mai adesea a-ţi face publice vulnerabilităţile. (Ca să dau alt exemplu, am simţit la fel citind, mai demult, amintirile Sabinei Cantacuzino – o poveste la care îmi propun să revin.)

Acum, însă, este vorba de Farah Pahlavi… „Când îmi amintesc de mine, cea din dimineaţa aceea de ianuarie din 1979, tristeţea îmi sfâşie inima” – spune regina persană.

O femeie obiectivându-se într-atât încât îşi aminteşte de ea însăşi într-o ipostază care-i sfâşie inima mi-a trezit interesul. Regina Iranului, Farah Pahlavi, îşi începe mărturisirea cu un moment dureros în care, alături de soţul ei, şahul Mohammad Pahlavi, se pregăteşte să părăsească ţara. O ţară pe care o reformaseră şi o deschiseseră către lume, o ţară în care erau iubiţi de popor, o ţară care, însă, avea să se întoarcă la obscurantism. Iar obscurantismul – ştim cu toţii – a purtat un nume: Ruhollah Khomeini.

Farah Pahlavi a fost prima regină iraniană încoronată în cadrul unei ceremonii publice şi, prin asta, a restabilit demnitatea femeii: „Am îngenuncheat în la picioarele regelui şi, în clipa în care mi-a aşezat coroana pe cap, am simţit că a schimbat statutul tuturor femeilor iraniene… Coroana aceasta ştergea secole întregi de umilinţă şi, mai sigură decât toate legile, proclama cu solemnitate egalitatea dintre bărbat şi femeie.” Şi a fost şi un soldat al Revoluţiei Albe. O revoluţie economică şi a mentalităţilor, pusă în aplicare fără vărsare de sânge.

Pe când petrolul era naţionalizat, iar Iranul s-a zbătut într-o sărăcie cruntă, cuplul Pahlavi s-a luptat pentru exploatarea petrolului de către britanici şi astfel au început să intre bani în ţară. Pe când satele iraniene se zbăteau în analfabetism şi mizerie, cuplul Pahlavi trimetea absolvenţi de bacalaureat şi Divizii ale Igienei să-i alfabetizeze pe ţărani şi să-i înveţe… cele elementare. („Spiritele erau extrase de sub unica influenţă existentă până atunci, aceea a religiei.”) Nu exitau biblioteci, cuplul Pahlavi s-a apucat să construiască prima bibliotecă pentru copii din Teheran. Toate astea, în ciuda Partidului Comunist Tudeh şi al fundamentaliştilor islamici şiiţi, călăuziţi de Khomeini. „Preoţii găsiseră un sprijin în comuniştii Tudeh a căror ambiţie a rămas răsturnarea monarhiei. Alianţa blestemată dintre roşu şi negru” – spunea Regele. În fine, cuplul Pahlavi a modernizat sistemul bancar şi legislativ, cel hidroelectric şi rutier, reuşind creşteri economice spectaculoase.

Şi totul s-a terminat într-o dimineaţă de ianuarie 1979 care, peste ani, încă avea să sfâşie inima acelei femei părtaşe la Revoluţia Albă.

Nu trebuie să scriu e prea mult. Farah Pahlavi spune aşa: „Iranul a fost puternic şi respectat şi într-o zi totul s-a schimbat. Eforturile înfăptuite în toate domeniile au fost în mare parte distruse. Această regiune a Golfului Persic care a cunoscut pacea şi stabilitatea pe timpul monarhiei iraniene şi care a avut relaţii amicale cu toate ţările lumii s-a cufundat apoi în război şi haos, ajungând să devină matricea terorismului internaţional şi a fanatismului religios. După atentatul de la 11 septembrie 2001, lumea n-o mai priveşte decât cu groază şi dezgust. Revoluţia Islamică i-a înşelat pe cei care au crezut în ea… Eu încă mai sper că poporul iranian va şti să sfărâme lanţurile şi se va ridica pentru a construi o ţară modernă, liberă, respectată, tolerantă şi generoasă.”

Farah Pahlavi a scris: „În memoria tuturor celor care au fost ucişi de obscurantism. În memoria celor care şi-au dat viaţa pentru integritatea Iranului. Tuturor celor cărora le aparţine viitorul Iranului. Copiilor mei…” Şi ce mi-a plăcut – „…Pentru dragostea regelui meu.”

Adrian Marino loveşte din lumea de dincolo

Nu am apucat să citesc cartea lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Mâine o caut. Am citit, în schimb, cam tot ce s-a scris pe net despre ea, ba chiar am pierdut mult timp să citesc sute de comentarii pe forumuri.

În ce mă priveşte, ştiu că voi citi destul de îndoit această carte în care sunt coborâţi printre oameni cam toţi „zeii” şi „eroii” culturii româneşti. Şi asta fără să fiu un om căruia îi place să aibă „zei”. Sau „eroi”. Dar m-am maturizat atunci, după Revoluţie, citindu-i şi recitindu-i pe Noica-Eliade-Cioran, ca orice adolescent din anii ’90. Apoi, curiozitatea fiindu-mi trezită, am continuat cu Pleşu-Liiceanu-Patapievici etc. Probabil, generaţia mea a avut, în momentele alea, o oarecare înclinaţie spre idealizare, absolut explicabilă. Ieşisem copii dintr-un comunism a cărui propagandă începuse deja să ne irite creierele, iar cărţile autorilor despre care vorbesc au venit ca tăvălugul, împreună cu libertatea, hrănindu-ne întreaga adolescenţă, editate frumos la Humanitas. (Slavă Marelui Arhitect că n-am crescut cu beletristica de 2 lei care umple rafturile librăriilor de azi, la fel ca iaurturile galantarele din hypermarket.)

La 32 de ani sunt în etapa în care am „demistificat” foarte mult. Sigur că autorii adolescenţei nu mai sunt pentru noi ceea ce erau atunci. S-au schimbat unele lucruri, viaţa ne-a uzat pe toţi, unii am mai trecut prin câteva mii de cărţi, apoi au proliferat ziarele, apoi televiziunile, apoi a apărut internetul – iar informaţia s-a succedat în avalanşe. Contextul s-a lărgit mult, în sensul că mie unuia mi-a fost uşor, de exemplu, să fac o comparaţie între profesorii de la Facultatea de Filosofie (mulţi dintre ei foşti activişti comunişti notorii în ale căror „lucrări” erau deja demonizaţi Eliade-Noica-Cioran) şi textele care se scriau în Occident despre aceşti autori. Am găsit, ca să zic aşa, raportul optim între bine şi rău în ceea ce-i priveşte pe scriitorii „demascaţi” de Marino.

Având în vedere marginalizarea nedreaptă pe care a suferit-o, Marino s-ar putea să fi căzut victima propriilor frustrări scriind „Viaţa unui om singur”. Nu i-o fi fost nici lui simplu să fie lupul din afara „haitei”. Mărturisesc că, aşa cum au fost aceşti autori (Eliade, Noica, Cioran, Dinescu etc.), scrierile lor au fost capabile să hrănească spiritual o generaţie de tineri. Asta este tot ce contează, dacă vreţi. Astăzi mă interesează – exclusiv anecdotic – că „Eliade era avid de publicitate în mod maniacal” sau că Noica pleca la Paris să-i convingă pe Eliade să-l susţină pe Ceauşescu la decernarea Premiului Nobel. Pentru mine nu e suficient să relativizez o operă.

Dacă nu iertăm derapajele unor oameni, suntem demni de milă. Cioran o fi scris el „o singură carte”, aşa cum spune Marino, dar „intra” foarte bine la 16 ani, fie că acea carte se numea „Ispita de a exista” sau „Amurgul gândurilor”. Noica o fi avut el simpatii legionare, dar „Sentimentul românesc al fiinţei” rămâne o încercare absolut donquijotescă, deci admirabilă, de a restabili accesul la Absolut al atât de relativizantului popor român. Iar pe Mircea Dinescu îl văd şi eu ca pe un „golănaş suburban”, însă unele poezii ale sale sunt absolut geniale. „Sunt tânăr, doamnă, tânăr…” Mai toţi recitam chestia asta, împreună cu Pittiş, la concert.

Oricum, abia aştept să citesc cartea, paragrafele pe care le-am găsit pe net m-au stârnit, deşi multe lucruri le ştiam. Apreciez gestul lui Adrian Marino de a fi dorit să i se publice memoriile la 5 ani după moartea sa. Dacă le-ar fi tipărit în timpul vieţii, mulţi ar fi spus că are scopuri mercantile. Aş spune că a şi crezut în cele scrise. Iar credinţele omului trebuie respectate. N-ar fi, însă, corect ca scrierea lui Marino să devină o piatră în praştia vreunui prost. Ceea ce cred că o se se şi întâmple.

Vladimir Tismăneanu – Cortina de ceaţă

„Cortina de ceaţă” este un dialog plin de informaţii despre politica post-iliesciană, despre măşti şi ipocrizii, despre condamnarea comunismului şi despre lupta împotriva corupţiei endemice. Mircea Mihăieş şi Vladimir Tismăneanu discută – fie detaşat, fie pasional – despre evenimentele politice, sociale şi economice de după 2004, încearcă să delimiteze personaje cu contur evanescent (Ioan Talpeş, Virgil Măgureanu, Corneliu Ciontu, Vlad Hogea, Alex Mihai Stoenescu…), enunţă idealuri trădate, erori şi perversiuni politice dâmboviţene.

Cartea merită citită în ideea de a înţelege mai bine culisele politicii româneşti recente, dar părerea mea este că se impun unele rezerve. Traian Băsescu şi PD-L mai au încă foarte multe de dovedit şi orice idealizare este ridicolă: o Lege a Lustraţiei este departe de a se scrie, un Proces al Comunismului este departe de a se organiza. Deci efectele concrete ale asanării morale lipsesc.

Cartea este de mare ajutor jurnaliştilor şi politicienilor tineri. Citind-o, omul care consumă ocazional politică ar trebui să-şi înţeleagă mai bine condiţia de elector şi să înveţe reziste manipulărilor.

Volumul constituie partea a patra a dialogurilor purtate de cei doi analişti ai fenomenului politic şi social din România. Celelalte trei sunt: „Balul mascat”, „Încet, spre Europa” şi „Schelete în dulap”.

„Îmbunătăţirea condiţiei umane pe tot mapamondul”

David Rockefeller oferă în „Memoriile” sale spectacolul vieţii unei numeroase familii de stăpânitori, pilonul de la care a început totul fiind legendarul John D. şi al său „Standard Oil”.

Sunt uşor de identificat pasajele în care David încearcă să edulcoreze „păcatele” acestei familii. Dar ceea ce contează pentru omul de rând este contactul cu mentalitatea marelui capitalist autentic, a peştelui mare care are puterea de a privi banul ca pe mijlocul suprem ce garantează atingerea oricărui scop şi planeta – cu toate resursele ei umane, naturale şi economice – ca pe un teritoriu ce poate fi luat integral în stăpânire.

Scopul declarat al familiei R. – exprimat prin Fundaţia R. – este nici mai mult nici mai puţin decât „îmbunătăţirea condiţiei umane pe tot mapamondul„.

Măsura familiei este dată încă în primele 50 de pagini. Noi am pus prima piatră la temelia Universităţii din Chicago, noi am creat Institutul pentru Cercetare Medicală, noi am format Comitetul General Educativ, tot noi am creat prima fundaţie filantropică. Noi am creat Centrul Rockefeller în New York. Noi suntem acţionari în cele mai importante bănci.

Şi nu sunt doar banii, şi nu este doar uriaşa avere a familiei. Ci şi accesul la idei. David Rockefeller a studiat la Yale, la Harvard şi la London School of Economic and Political Science, iar în toate aceste centre de top a avut de-a face cu părinţii economiei contemporane. Găsim portrete excelent scrise (de două, trei, paragrafe) care ne apropie de titani: etatistul Maynard Keynes, neintervenţionistul Joseph Schumpeter, socialistul demagog Harold Laski, liberalul von Hayek, Kenneth Galbraith, Milton Friedman, dar şi alţii, mai puţin ştiuţi – Frank Knight, Oskar Lange, Jacob Viner.

Stângiştii apar ca cei care manifestă „mai degrabă invidie pentru cei care au succes decât milă pentru cei care s-au descurcat mai prost.” Cum era Harold Laski. Sau soţul Fridei Khalo, artistul Diego Rivera – despre care veţi citi o poveste interesantă. Capitaliştii vor să dezvolte lumea, iar cei care se opun intenţiilor lor suferă de „pasiuni naţionaliste” – cum sunt, de exemplu, berberii din Alger sau crescătorii de vite din Panama care au girat împrumuturile primite de la Chase National Bank cu…. propriile vite – ulterior marcate „Chase”. „Prin această acţiune – oferirea de credite – am permis fermierilor să se extindă, generând venituri mari pentru Chase şi câştigând reputaţia de bancă căreia îi pasă de bunăstarea oamenilor din Panama” – spune D. R.

Cartea merită citită dacă vreţi să intraţi în psihologia şi în viaţa unui om învăţat „să gândească mare”. A unui stăpânitor. Şi nu e rău scrisă.

Generaţia fără memorie

Acum câteva săptămâni, în drum spre Bucureşti, discutam cu un ziarist. Omul se plângea de aşa zisa ignoranţă cu privire la istorie a oamenilor tineri, a inocenţilor care au deschis ochii în abundenţa pseudo-capitalismului românesc şi care iau prezentul drept realitate definitivă. În opinia lui, aceşti tineri nu cunosc, în datele ei reale, istoria recentă a României. Sunt uşor de manipulat şi, în general, nu par să fie interesaţi de „teme serioase”.

Ziaristul avea, într-un fel, dreptate. O analiză pertinentă a trecutului politic, economic şi social – mai exact, o exorcizare reală a ultimilor 60 de ani – n-a existat. Cărţile definitorii s-au tipărit la edituri de buzunar, mărturisitorii trecutului sunt evitaţi, iar sistemul educaţional românesc s-a degradat progresiv. Asupra trecutului s-a impus un fel de omerta. Tinerii au fost îndepărtaţi de cunoaştere, iar pe vidul din mintea lor s-au aşezat confortabil spoiala lucioasă a pseudo-capitalismului consumerist, luminile sterpe ale televiziunilor şi un oarecare urban life-style destul de seducător, încât să le ocupe întreaga energie. Aşa cum spun oameni ca Vladimir Tismăneanu şi Dan Puric, „lipseşte memoria”. Iar această „memorie” lipseşte cu desăvârşire din mentalul colectiv al generaţiei tinere. E trist.

Imaginaţi-vă şcoli evreieşti în care nu s-ar vorbi niciodată despre Auschwitz şi nazism. Pare imposibil nu-i aşa? Ei bine, în şcoala românească nu se studiază abuzurile comunismului. Învăţământul românesc, din acest punct de vedere, suferă de autism. Aşa se face că am putut să văd bloggeri de 20 de ani care cred că Dan Voiculescu este un blogger bătrânel „simpatic” sau care îl consideră pe Ion Iliescu „mare politician” fiindcă „zâmbeşte”. Iar teme ca securitatea sau mineriadele – lucruri pe care noi şi părinţii noştri le-am văzut şi le-am trăit – lor li se par vagi, absconse, nedefinite. Şi apoi, urmează argumentul definitv al unei întregi generaţii: ce mă interesează ce a fost? Eu trăiesc acum, iar problemele prezentului sunt suficiente. Din punctul lor de vedere este un argument legitim. Însă superficial.

Pe măsură ce trece timpul, recuperarea memoriei va fi din ce în ce mai dificilă. Viaţa sub comunism a trei generaţii (bunicii noştri care au prins un pic de monarhie, părinţii noştri şi noi) va rămâne marea necunoscută care determină, din umbră, un prezent cel mai adesea aberant. Seniorii mărturisitori ai crimelor comunismului din România vor muri, cărţile scrise vor putrezi în biblioteci şi nicio editură nu le va retipări, învăţământul românesc se va zbate, mai departe, în faliment. Într-o ţară în care n-a avut loc un Proces al Comunismului şi al cărei Parlament a refuzat să scrie Legea Lustraţiei, avem de-a face – în continuare – cu un capitalism clientelar şi de partid.

„Poate nici n-ar fi bine să existe un Proces al Comunismului. Ar elibera multă ură şi ar provoca mutaţii sociale” – mi-a spus, îngrijorat, respectivul ziarist. „Atunci să nu ne plângem că trecutul se uită, iar prezentul este tulbure”, i-am răspuns. „Procesul de la Nurenberg a eliminat o sumă de incertitudini, iar foştii generali nazişti au fost căutaţi în întreaga lume.”

Sigur, nu fac o comparaţie imposibilă între Germania nazistă şi comunismul dintr-o ţară pe care Churchill a donat-o, în proporţie de 90% lui Stalin. Discut pur şi simplu despre răul istoric care nu se măsoară niciodată în numărul de victime – ci în victime pur şi simplu.

Nu sunt adeptul condamnărilor, ci al exorcizării. Trebuie să se ştie că, printre noi, mai trăiesc eroi, deşi nu se văd, iar atunci când se văd îmbracă aparenţele simplităţii. Trebuie să se ştie că cei care au făcut răul trăiesc mai departe, se bucură de privilegiile pe care le-au dobândit prin crimă şi genocid economic şi eludează permanent discuţiile despre trecut.

P.S. Am alcătuit o bibliografie aproximativă cu primele cărţi despre comunismul din România (şi nu numai) care mi-au venit în minte. Dacă mă străduiesc, poate îmi voi aminti şi altele. Aceste cărţi merită măcar răsfoite de către orice jurnalist care vrea să afle mai multe despre geneza oamenilor politic actuali şi de către orice tânăr care vrea să înţeleagă, pentru sine însuşi, trecutul recent al României.

* Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele (5 volume), Ed. Albatros 1991
* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – Explorări în comunismul românesc (3 volume), Polirom
* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – O lume dispărută, Polirom
* Ion Raţiu – Moscova sfidează lumea, Ed. „Românul Liber”, 1990
* Alina Mungiu – Românii după 1989, Humanitas
* Ruxandra Cesereanu – Gulagul în conştiinţa românească, Polirom
* Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii
* Constantin Ticu Dumitrescu – Mărturie şi document (2 părţi a câte 3 volume), Polirom
* Analiza dictaturii comuniste din România – Raportul final
* Ion Varlam – Pseudoromânia, Ed. Vog 2004
* Florin Constantin Pavlovici – Frica şi pânda, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române
* Florin Constantin Pavlovici – Tortura pe înţelesul tuturor, Ed.
* Hannah Arendt – Crizele republicii, Humanitas
* Hannah Arendt – Originile totalitarismului
* Alexandr Soljeniţân – Arhipelagul Gulag
* Cărţile lui Paul Goma
* Cărţile Monică Lovinescu

Dennis Deletant – Aliatul uitat al lui Hitler

Un studiu care ar putea fi edificator în privinţa Mareşalului Ion Antonescu. Dar pot românii să-şi depăşească prejudecăţile? Indiferent cum l-ar privi pe Mareşal, românii trebuie să înţeleagă că patriotismul nu-ţi şterge păcatele (crimele).

Apropos de patriotism, însuşi Hitler a simţit nevoia să-l descrie pe Antonescu drept „cel mai fanatic avocat al unui popor” – al poporului român, fireşte – din cauza faptului că Antonescu îl bătea şi câte două ore la cap în legătură cu Dictatul de la Viena sau în legătură cu Basarabia şi Bucovina. În zilele noastre, când „democraţia” nu mai înseamnă „iudeocraţie„, cum se exprima Antonescu, poate că cei 290.000 de evrei morţi în timpul regimului său dictatorial ar putea da de gândit generaţiilor mai tinere: nu suntem străini de Holocaust. Scriu asta, nu fiindcă nu s-ar şti, ci fiindcă unii tineri pot cădea în eroarea adoraţiei, fără să vadă adevărul întreg.

Cartea lui Deletant merită citită în special de către cei care, manipulaţi de mass-media, cred că ceea ce se întâmplă acum în politica românească este o premieră absolută, mai ales în privinţa mult clamatei corupţii, a mult blamatei oligarhii etc. Când, de fapt, şi în trecut…

…”Corupţia instituţionalizată era completată de o varietate locală. În trecut, stăpânirea exploatatoare a domnilor străini în Ţara Românească şi Moldova din secolul XVIII şi începutul secolului XIX cotribuise deja la crearea unei culturi în rândul elitei dominante în care rapacitatea era socotită o dovadă a dexterităţii şi isteţimii şi, de aceea, coruperea principiilor devenise atotstăpânitoare. Această cultură fusese asimilată de mica clasă medie a funcţionărimii care se bizuia pe remuneraţii neoficiale sub formă de bacşişuri ce-i suplimentau salariul insuficient. Nu exista o clasă mijlocie autohtonă care să acţioneze ca o frână în calea elitei…„

Ca şi acum. Poate v-am tentat să căutaţi şi să citiţi cartea…

„…în 1913, multe lucruri erau franţuzeşti…”

Îmi îngrop acest sfârşit de săptămână într-o carte savuroasă: „Troica aminitirilor. Sub patru regi”, de Gh. Jurgea Negrileşti.

Ce boier! Ce talent scriitoricesc remarcabil! Şi, mai ales, ce întâmplări din belle epoque – şi chiar din primii ani ai Primuluri Război Mondial, povestite mai cu, mai fără perdea, dar oricum, cu farmec de cozeur trăit în luxul elitei româneşti! Apoi, interbelicul… O carte care nu vreau să se mai termine…

„Pe urmă, era bastonul ţinut de mâna înmănuşată. Mănuşile, de culoarea untului proaspăt, se schimbau de două ori pe zi. De la bunicul meu, am moştenit 114 perechi. Bastonul era ceva foarte important… Cu bastonul chemai birja, conduceai trăsura sau maşina, înfigând vârful în coastele vizitiului sau ale şoferului. Lui Manzanos, băcanul din Strada Domnească, ce saluta cu pălăria până la genunchi, i se răspundea cu bastonul dus la borul gambetei, gest însoţit de un zâmbet protector. Pentru alţii – o privire severă. Erau gesturi pe care, dacă nu le cunoşteai, erai imediat simţit de prostime.

Băcanul din Dogărei, Climis, când s-a văzut milionar, şi-a cumpărat baston şi gambetă. A ieşit la biserica grecească, acolo unde erau muscalii cu trăpaşi Orlov şi a făcut semn celui mai de lux birjar:

-Mai aşteaptă, i-a răspuns Fedia, arătându-i biciul.

Atunci, Climis şi-a cumpărat un automobil care rivaliza cu cel al lui Auschnit, bogătaşul.”

Orgoliul de aristocrat al lui Negrileşti opreşte memoriile la 23 august 1944. Aveau să vină comuniştii, avea să vină „domnia mitocanilor şi a mediocrilor”.

Vintilă Horia, un scriitor uitat de şcoala românească

Zilele astea citesc cartea pe care într-un fel o aşteptam.

Sătul de rateurile literare contemporane, n-am mai savurat de mult timp un roman. Ori mi se părea că văd filme proaste, agresive, de acţiune şi suspans, ori personajele erau aşa de prost (neveridic) construite, încât nu le puteam lua în serios.

„Dumnezeu s-a născut în exil” se numeşte cartea – şi este scrisă de Vintilă Horia. Cartea adună memoriile imaginare ale poetului roman Ovidiu, exilat la Tomis pe motiv că a scris versuri care au pervertit tineretul: Ars amandi, Arta de a iubi. Celor care s-au desfătat cu „Memoriile lui Hadrian„, de Margueritte Yourcenar, le spun că Vintilă Horia şi-a scris romanul într-un stil asemănător.

Pentru acest roman, lui Vintilă Horia – a trăit în exil, dacă nu ştiaţi, ca mai toţi românii de valoare – i s-a decernat premiul Goncourt, în 1960. Numai că, refuzând să fie reprezentantul scriitorilor români promovaţi de regimul comunist în Franţa, Vintilă Horia devine ţinta unei campanii orchestrate din ţara sa natală, care îi fabrică un dosar de apropiat al miscarii legionare, ba chiar de ideolog al fascismului. Rezultatul? Sub presiunea imaginii negative pe care o preia presa franceză, scriitorul refuză premiul, iar în istoria Goncourt-ului, în dreptul anului 1960, figurează menţiunea „premiu acordat, dar nedecernat.”

Romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” a fost tradus în 20 de limbi, e cunoscut în mai toată lumea, mai puţin în România. Vintilă Horia nu se studiază în şcoli, nu este amintit decât de cunoscători. De fapt, întreaga literatură a exilului rămâne pentru mulţi români o mare necunoscută.

Romanul abundă în observaţii profunde, şlefuite până la maxima limpezime:

Despre zei…
„Cruzimea zeilor e însăşi dovada inexistenţei lor. Ei sunt ecoul spaimelor noastre şi a tot ceea ce nu îndrăznim să facem decât la umbra remuşcărilor.”

Despre viaţă…
„Viaţa e posibilă oriunde poţi face focul şi unde gândul se comunică prin cuvinte. Roma nu e decât un capriciu, un punct minuscul, prea strălucitor, poate, în mijlocul nopţii umane.”

„Viaţa trece prin oameni ca vântul acesta, făcând să tremure trupurile şi sufletele…”

Despre bătrâneţe…
„Orice om care îmbătrâneşte trebuie să aibă aceste vedenii oribile, care-l despart de iluziile zilnice şi-l fac să vadă inutilitatea tuturor faptelor făcute şi a tuturor celor trăite. Dar imensul mecanism al minciunii cotidiene, familia, bogăţia, casa, prietenii, pământul pe care s-a născut – sunt lângă el ca să-l readucă la începutul unei noi iluzii. Suntem astfel făcuţi din minuscule eternităţi care ne poartă spre moarte…”

Despre dictator…
„… noi am pierdut libertatea în clipa în care i-am dat lui Cezar dreptul să gândească cu voce tare.”

Despre pace şi război…
„Am putea trăi în pace dacă nu ne-ar fi frică unora de alţii. Frica ne face să vorbim în limbi deosebite. Şi viaţa ajunge să fie un război fără sfârşit. Viaţa e război, în fiecare zi, mai mult. Şi făurim arme, în loc să căutăm cuvintele înţelegerii. Dumneavoastră care munciţi cuvintele, ca mine pământul, de ce nu descoperiţi undeva cuvântul păcii? Vom căuta acest cuvânt încă mult timp de acum înainte. Căci nu poate fi găsit cu una, cu două. Oamenii îl vor culege într-o zi, ca pe o floare ciudată, la marginea unui drum lung. Dar timpul nu s-a copt încă pentru o astfel de bucurie.”

Despre libertate…
„Libertatea se plăteşte scump, dar îşi merită totdeauna preţul. E atât de greu de înţeles! E de ajuns să ştii să alegi: o viaţă nouă, oriunde, dincolo de marginile imperiului, un zeu nou, cel adevărat, ca să renaşti chiar pe acest pământ şi nu după moarte, cum promite religia lui Isis. Totul e cu putiinţă. Trebuie să ai, la timpul potrivit, curajul să dezertezi, să rupi brusc cu trecutul.”