Posts Tagged ‘bucătărie’

Un Brâncuşi al bucătăriei

Iulie 21, 2010

Uneori accept că, într-o viaţă prea mică, vârâm idei prea mari. Cum ar fi ideea de fericire, acest jalnic absolut scris deasupra oricărei fiinţe omeneşti, determinând tumultul social, cu lupte şi conflicte, cu sacrificii şi angoase. Şi totuşi, pe potriva vieţii sunt fericirile care vin de peste tot, necum Fericirea care nu vine de nicăieri.

Am înţeles încă o dată acest lucru citind până târziu, în noapte, ultima reeditare a „Povestirilor bucătăriei româneşti”, de Radu Anton Roman.

Sunt oameni pe care regreţi că nu i-ai cunoscut îndeaproape. Ei îţi arată că alchimia există, iar athanorul poate fi un ceaun de lut, un pic crăpat – sau o tingire de aramă. Aurul este mai fierbinte în crusta plăcintei ialomiţene cu dovleac şi are, totuşi, calitatea rară de fi împărţit cu prietenii. M-au „regalat” în cartea d-lui Roman, nu doar reţetele româneşti culese din Dobrogea şi Câmpia Română, ci şi stilul său de a le povesti. Un stil în parte sprinţar-ironic („noi nu stricăm vinul cu metabi-să-l-fut”), în parte duios-nostalgic („Omer făcea într-un sfert de oră, într-o tingire de aramă, cinci-şase chile de halva, povestindu-şi viaţa în limba părului ei lung şi negru, desenând zeci de semilune cu sânii grei şi tulburi, de turcoaică mangaliotă – de aceea nu mai merg la mare, ca să nu-i caut degeaba umbra pe străduţele dintre blocuri şi port”).

Radu Anton Roman este un fel de Brâncuşi al bucătăriei. Dacă ar fi trăit la Paris, s-ar fi umplut de glorie şi de bani – spun asta fiindcă mi-a fost dat să văd francezi mâncând ciorbă de burtă şi apoi cântând „Mă dusei să trec la Olt”. Şi este, totodată, un un „nea Mărin” al scrisului frust şi fără pârţaguri calofile – „de la Cluj încolo orice spui, tot şuncă se-nţelege”.

N-am să mă întreb acum de ce românii nu-şi respectă la timp valorile şi de ce, abia după moarte, le cântă osanale. Poate şi fiindcă – vorba tot a lui R.A.R. – „se înscriu într-un partid politic şi pleacă cu treburi la Bucureşti”.

Şi fiindcă amiroase a concediu, eu zic să încheiem tot cu vorbele maestrului: „Mă întorc uneori la vinul de buturugă, la roşuleţul nostru cel de toate cănile, care o zbugheşte spumegând din butoaie încă din noiembrie, de zici în mai că nici n-a fost vreodată! Mă liniştesc atunci şi mă las de gânduri negre, ca la o casă bătrânească, veselă şi primitoare. Las de-o parte toate ţâfnele, uit că n-am bani şi vize, nici ambiţii, că nu iau premii, dar mă-njură mulţi, că vine iarna şi e frig, că vine vara şi e cald şi mă las în voia bucuriei mici de a trăi, de a mă bucura prosteşte de ce e şi nu de ce-aş vrea să fie, cum fac de obcei, încât mă chinui şi mă zvârcolesc şi nu merită, zău.”

Le-aş recomanda cartea lui Radu Anton Roman tuturor tinerilor din ziua de azi care se duc să lingă fast-food-uri sărăcăcioase, ca să-şi stingă prea omeneasca foame şi care îşi umflă burţile cu „cole” proaste, spre a-şi ostoi prea omeneasca sete.

Nu eşti om dacă nu mănânci „cu burta” o Tuslama Regală şi nu bei, setos, o Băşicată de Dealu Mare.

Anunțuri