Posts Tagged ‘artă’

Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!

Septembrie 23, 2010

Week-endul trecut am fost la „Faust”-ul pus în scenă de Silviu Pucărete, la hala Libra din Sibiu.

Se ştie din 2008 care este reuşita indiscutabilă a lui Purcărete: ieşirea din eternul tipar în care spectatorii stau pe scaune şi se uită, în timp ce actorii sunt pe scenă şi joacă. După ce Faust semnează cu Mefisto, Oamenii-Porc ne invită în hală, unde începe noaptea walpurgică. Efortul de a crea focurile iadului şi de a ilustra panorama viciilor şi decăderii umane a fost peste aşteptări. Vreo 80 de actori şi actriţe, dirijaţi de un Domn Diavol cu costum alb şi mănuşi negre reconstituie, la 2 metri de public, un fragment de infern. Când am intrat, mi-a sunat în minte terţina unui alt ilustrator al infernului, Dante: „Etern trăiesc şi câte sunt substanţă ‘naintea mea etern au fost create. Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă.” Mi-au plăcut homunculii aşezaţi în bănci, ca la şcoală, uitându-se la un ecran luminos şi, la răstimpuri, izbucnind în urlete delirante – excelentă metaforă pentru omul contemporan prizonier al tubului catodic. Şi mi-a plăcut dansul frânt, robotizat al morţilor cu pământ pe faţă, imagine a rutinei cotidiene care ne condamnă mereu la aceleaşi şi aceleaşi gesturi până la aneantizarea spiritului.

O altă reuşită a lui Purcărete a fost transmiterea în mod extrem de limpede a unei idei profunde, aceea că civilizaţia contractului este o civilizaţie demonică, mefistofelică. „Pedantule – spune Faust – chiar vrei zapis adevărat? Nu ştii ce-i omul, ce-i cuvântul dat?” Iar Mefisto răspunde cinic: „Ajunge-un petic de hârtie-ngust; Ai să te iscăleşti c-un strop de sânge!” Deci, Cuvântul, care „a fost la început„, logosul divin din care au crescut toate şi care a ordonat gândirea omenească, devenind temelie a raţiunii şi a toate câte se ordonează sub formă de cosmos îşi pierde puterea. Clauzele sunt semnate cu sânge: „Mă leg să-ţi fiu aici în slujbă ţie, la semnul tău să sar grăbit, fidel. Iar când ajungem dincolo, tu mie va trebui să-mi fii atunci la fel.” Este o pedeapsă, dacă vreţi, pentru Faust cel care, în alt moment, s-a îndoit de versetul biblic „La început a fost Cuvântul.” Jucându-se cu gândurile, Faust pune la început Ideea, Puterea, apoi Fapta. Fapt este, apoi, că a semnat cu sânge. Acesta este Contractul.

Mi-a mai plăcut că Purcărete nu a abandonat ideea de cor. În textele clasice, corul cântă versuri scurte incantatorii, care induc o anumită stare, fie de panică, fie de delir etc. Probabil, în hala Libra, au cântat fete de la şcoala germană, nu ştiu, dar vocile lor au fost senzaţionale. Încă ceva – au cântat în germană, oferind momente superbe!!!

Ofelia Popii l-a jucat – evident – pe Mefisto. Cred că Ofelia îl are pe Mefisto în ea şi nu face decât să-l lase să se manifeste în cele două ore cât decurge piesa. Trece extrem de uşor prin toate imaginile diavolului: mic paj al răului, domn şi stăpân al altor demoni care se contorsionează când îi aud râsul, figură satanică autosuficientă mai ales atunci când spune replica: „Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!”, histrion cinic în noaptea walpurgică, demon ridicol, umil, mândru şi demon decăzut (cu o cizmă într-un picior şi o espadrilă în celălalt) la final, când Faust se salvează, iar el rămâne doar cu acel petec de hârtie – Contractul semnat, devenit inutil. Cine a citit „Doctor Faustus” de Thomas Mann ştie că, şi acolo, demonul care se insinuează pe canapeaua filosofului Serenus Zeitblom trece, versatil, de la imaginea unui proxenet, la cea a unui intelectual, apoi la cea a unui funcţionar îmbrăcat în costum caroiat, schimbându-şi conturul ca un nor bătut de vânt.

Faust nu este vedeta în această punere în scenă, pare mai mult un personaj secundar. Pe Ilie Gheorge l-a prins mai mult imaginea bătrânului lubric decât cea a savantului dezabuzat. Excelent Mefisto când îi numără rahaţii din oala de noapte… „Unu, doi, trei, trei n-ar fi posibil dacă n-ar fi fost doi şi doi, dacă n-ar fi fost unu” – metaforă (scatologică) pentru toate gratuităţile, locurile comune şi platitudinile pe care le spune, de obicei, un intelectual îngropat între cărţi, ca Faust.

Mi-ar fi plăcut, totuşi, să fie ilustrată şi scena de început a textului lui Goethe în care Mefisto pariază cu Dumnezeu că reuşeşte să-l aducă pe Faust pe drumul lui.

Dacă vreţi să demistificaţi textul lui Goethe, vă recomand textul lui Giovanni Papini. Acolo unde un german se ia în serios, nu poate fi înfrânt decât de un meridional – să zic doar atât – relaxat.

Ce să mai zic, mergeţi la Sibiu, să vedeţi „Faust” în regia lui Purcărete. Biletul este foarte ieftin, numai 30 de lei. Acolo se duc oameni liberi, însetaţi de astfel de evenimente culturale autentice, acea parte a României care nu este coruptă, mizerabilizată şi asasinată spiritual. Şi care are nevoie ca de aer de sensuri, de înţelesuri, de normalitate.

Noi am luat-o pe Transfăgărăşan…

Şi când cuvintele nu-ţi mai vin…

Iulie 22, 2009

Am văzut aici o fotografie cu Salvador Dali, pictor pe care l-am iubit enorm în adolescenţă, şi mi-am amintit un de un clip, pe care mi-aş dori să-l pot difuza, pe repeat, în Parlament.

Pictori români

Noiembrie 18, 2008

Sunt bucuros! Astăzi, între două alergături politice, am făcut popas la un anticariat şi mi-am cumpărat un album consistent cu toţi pictorii români, plus pictura murală bisericească. Un adevărat chilipir – 10 Euro.

picture-001picture-002picture-003picture-004

Legiuitorii, mai tembeli decât arta tembelă

Septembrie 18, 2008

Este cât se poate de clar: în România arta nu este percepută ca atare. Faptul că un timişorean, Benedek Levente, a prezentat un artefact artistic provocator nu ar trebui să îndreptăţească pe nimeni să-i facă plângere penală. Chiar şi dacă acest artefact prezintă o hartă a României pe care este desenat un organ genital feminin. Motivul plângerii penale? Nici mai mult nici mai puţin decât defăimarea simbolurilor naţionale. Haida-de, defăimare! Am să demontez cât ai zice peşte tâmpenia asta.

În numele cărei pudibonderii un organ omenesc funcţionează ca o supapă prin care circulă defăimarea? Un ficat vi se pare defăimător? Nu. Mă bucur. Un plămân vi se pare defăimător? Nu. Şi de data asta mă bucur. Atunci de ce o vulvă vi se pare defăimătoare? La fel cum nu se poate trăi fără organe interne, tot astfel nu se poate trăi fără organe genitale. Ideea micţiunii, ca şi ideea sexului, pare dintr-o dată extraordinar de impură în raport cu harta unei ţări, în ciuda faptului că, în respectiva ţară, oameni ca toţi oamenii fac sex şi merg la toaletă.

Sigur, nimănui nu i se pare la fel de impură ideea că râurile acestei ţări sunt pline de mizerii, că lacurile sunt infecte, că pădurile au fost defrişate fără milă, că cetăţenii nu sunt respectaţi de funcţionarii publici şi că resursele naţionale au fost vândute pe nimic. E defăimător că un artist, mai mult sau mai puţin inspirat, a pus o pizdă pe o hartă. Poate şi pentru că artistul poartă un nume unguresc asistăm la „acest formidabil bordel”.

Să zicem că ar fi avut tot dreptul din lume să se simtă defăimaţi, ca reprezentanţi ai unei naţiuni, vizitatorii acelei expoziţii. Or, eu unul am văzut altceva. O cucoană a declarat că respectiva fotografie – cea cu vulva pe harta ţării – simbolizează deschiderea noastră spre Europa. Amuzant, nu? La fel m-am gândit şi eu. O altă interpretare a fost aceea că fetele noastre, adică târfele noastre, ne-au făcut de râs la Istambul şi în Cipru. Mă rog, e o meserie ca oricare alta, iar dacă pe aceste meleaguri sunt mai multe reprezentante ale sexului frumos care vor să o practice, eu unul nu mă simt făcut de râs din cauza asta. Dimpotrivă, sunt convins că, dacă li s-ar fi dat o cât de mică altă şansă în România, şansa de a munci şi de a putea trăi decent din asta, nu s-ar fi prostituat pe alte meleaguri.

Ei bine, ipocriţii cu legea în mână nu gândesc aşa: a fost defăimat, numaidecât, un simbol naţional. Oare nu ar trebui să spunem noi, consumatorii de artă, aşa ceva?
Atenţie, eu nu comentez aici calitatea sau valoarea artefactului artistic în cauză. Asta e treaba celor care se pricep mai bine ca mine. Mă întristează, însă, îngustimea minţii celor care nu văd adevăratele probleme şi se împiedică de astfel de nimicuri. Ar fi putut să spună că respectiva fotografie este lipsită de valoare, dar nu să întocmească o plângere penală. Este ridicol! Cea care ne defăimează cu adevărat este chiar plângerea penală în cauză, la fel ca şi reacţia anumitor politicieni faţă de expoziţia ICR de la New York.

Ce pot să mai spun, decât că unii români sunt proşti, înguşti la minte şi intoleranţi. Eu unul nu mă simt defăimat în faţa nimănui din cauza acelei fotografii. Revoltându-se, probabil, în faţa a ceea ce este, asta-i România. Ar trebui să ne gândim cu toţii dacă nu cumva corupţia este cea care defăimează cu adevărat simbolurile naţionale în lume. Corupţia şi putreziciunea morală vizibile la tot pasul.

Atenţiune, intru în răzbel

Septembrie 11, 2008

…de idei cu Luminiţa, suflet de artistă şi simţitoare foarte. Parizianco, răzbel ai vrut, răzbel îţi dau! Va fi unul crud şi sângeros. Până atunci, îţi promisesem reviste româneşti din anii 60-70. Uite ce reviste se făceau o dată, când era bunica fată.

Promisiunea a fost onorată.

Acum începe războiul.

Deci dacă pun o duzină de melci mânjiţi pe talpă cu brânză dulce şi le dau drumul pe o Quiche Loraine, se cheamă că am avut viziuni revoluţionare despre plăcinte, nu? Păi mergând pe ideea asta, pot transforma un jder paraplegic în mesagerul meu artistic şi îi dau drumul într-un coafor de fiţe, după ce l-am dresat să-şi bage coada în pudră autobronzantă cu parfum de eucalipt. Îţi dai seama ce aranjamente sauvage-jder (sună a brand) ar ieşi în părul cucoanelor?

E adevărat ce spui, anume că nu ştiu mare brânză desre artă. Eu sunt consumator, nu artist. Deci împart arta pe din patru: îmi place, nu-mi place, înţeleg, nu-nţeleg. Ce nu pricep vreau să învăţ. Te bagi? (Mă interesează, de exemplu, simbolistica ornamentelor în piatră din catedralele Notre Dame şi fiindcă tot eşti prin zonă, poate-mi faci nişte poze – detalii – şi apoi îmi explici, pe înţelesul meu, ce văd.)

În altă ordine de idei, ai adus vorba, pe undeva, de Salvador Dali. Am depăşit momentul Dali, încă de când am încercat să-mi las (în adolescenţă) o mustaţă jumate nietscheeană, jumate daliniană, pretinzând că astfel voi reuşi să-i impac pentru totdeauna, spititual, pe cei doi. Doar că eu nu am fost niciodată colpeşit de muzica lui Wagner, iar sindicatele spaniole, cu vârfurile orientate spre cer m-au lăsat întotdeauna rece. Pe deasupra, mi-am pus pe toată lumea-n cap, aşa că am migrat spre maeştii lui Dali, adică Rafael şi Vermeer. Eram sătul de coarne de rinocer & curbe logaritmice perfecte. Voiam madone şi dantelărese. (Probabil de atunci am rămas un pic dantelăreasă la cap, supărat pe suprarealisme şi postmodernisme care, scuze, „mă depăşesc”.) Metoda paranoic critică o folosesc în situaţii rare, când mă enervez (de exemplu ideea cu jderul paraplegic într-un coafor.)

În răzbelul viitor, o să-ţi spun – mai mult ca să mă dau mare, nu de altceva – că, iniţial, arta a fost subsumată sacrului, inclusiv arta rupestră, cu penisuri de taur. Fiindcă tot spui tu că n-a fost Dumnezeu la început… Mă tem că „animiştilor” nu le crescuse încă organul estetic, cum are omul contemporan. Ei credeau că e câte un zeu în orice, chiar şi în tauri, chiar şi în pietre, aşa că îţi dai seama ce talmeş balmeş era în capul lor – şi de aia se exprimau „artistic”, venerându-şi zeii. Aşa stând lucrurile, sunt departe de a pricepe cum se face că arta este un continuu experiment. Să fie doar atât?

Pun şi comentariul tău, ca să priceapă lumea ce vorbim…

am tot zis ca ma abtin mishu, sa nu intram in razbel!dar cand vad ce scrii despre arta…aiaiai!nu numai ca esti pe dinafara dar esti si impotriva!si ai tot dreptul sa fii impotriva insa macar sa fie ceva care cunosti!eu ca artista cu pedigree n-am sa vorbesc despre politica fiindca nu e domeniul meu-(faculte de beaux arts, master, doctoratul care e pe vine) imi permit insa sa te apostrofez din nou intr-un domeniu pe care-l cunosc!da si melcii care picteaza , in cazul in care nu sunt pusi in pericol de toxinele culorii, pot fii mesagerii unui artist!la fel ca sanii cu care se picta pe pereti in expresionismul de inceput!toata arta, mishu, e un mare experiment!ca n-a fost dumnezeul de la inceput sa spuna: asta e arta, pe panza si hartie, facuta de mana omeneasca, asta facuta de corpuri de femeie pe pereti, nu!gandeste-te numai la picturile neolitice, ce de taztze si penisuri de taur vezi pe peretzii pesterilor!totul e sa reusesti sa-ti impingi limitele!si sunt sigura ca ai sa reusesti!totul e arta azi, daca e un concept la baza!capisci?totul!si o ecuatie matematica mazgalita pe hartie cu pixul sau o fotografie “ratata” pe calculator poate fii arta, daca o pui intr-un anumit context!nemtii sunt foare avangardishti si coreenii in arta contemporana!la ei ai sa vezi in expozitii deja exoirate, aspiratoare pe mocheta ca art object!si femei ca pensula!sau melci!si pesti in acvarii in loc de bibelouri pe mobila!tot ca arta!fara nici un misto!bafta la a-ti deschide porii!u can do it!

Adresă fixă: sufletul omenesc

Septembrie 8, 2008

Polemizăm despre artă, nu şi despre artişti & produse artistice. Împreună suntem, carevasăzică, abstracţi. Conceptuali. Refuzăm cazuistica, fiindcă nu ne lasă să ne jucăm cu mărgelele de sticlă. E destul să apară „porcii pictaţi”, un produs artistic atipic (sau poate perfect tipic pentru postmodernism şi frondă), ca să fim unii pro, iar alţii contra, cu argumente – ce-i drept – inteligente. Democraţie, la dracu! 🙂 Puţină dictatură n-ar strica…

Şi, serios vorbind, ceea ce mă miră pe mine este că toţi părem să uităm, la un moment dat, un lucru clar. Ăla că produsele artistice au, toate, o adresă fixă: sufletul omenesc. Prea simplist? OK. Ideea de suflet s-a banalizat, a devenit patetică, s-a uscat şi a căzut. Adresa s-a schimbat: de azi ne adresăm, prin artă, celui mai putred snobism dintre toate snobismele – cel intelectual. În timp ce zbieri, pe dinăuntru, pentru o picătură de „supliment sufletesc” real, rigoarea intelectualistă şi trend-ul sunt cele care te aduc, supus, la chestiunea noii direcţii din artă. E o nouă dimensiune a sensibilităţii tale. Supune-te! Nu te supui? Păi, atunci eşti anacronic. O ştampilă incomodă, anacronismul, în secolul în care care moda (o formă incontestabilă de artă) ucide prin anorexie. Eu recunosc, fără teamă de anacronism: artefactele postmoderniste mie nu-mi ajung la suflet. Aşa că le consider decoraţiuni interioare, dacă vreţi. Nu m-ar deranja să-mi decorez baia cu un porc tatuat 🙂 I like, I buy. Dar asta nu înseamnă că sufletul meu vibrează. It’s just amusing!

Luminiţa spune că mă interesează mai mult arta care „mă înalţă”, nu cea care mă pune „pe gânduri”. Şi aminteşte de Schindler’s List. Revin la suflet. Sufletul nu este un ascensor care merge „în sus” şi „în jos”. Înainte de a argumenta logic, prin „gânduri”, că exterminarea nu e bună, cel care îţi vibrează dureros la vederea mormanelor de evrei morţi, împinşi cu excavatorul – şi la vederea fetiţei în rochie roşie, singura pată de culoare din tot acest film alb-negru – este, hai s-o recunoaştem patetic & anacronic, tot sufletul.

Ioana îmi scrie că, dacă nu scriam eu despre porcii pictaţi, ea nici nu mai comenta despre ei. Nu porcii sunt importanţi aici. Ei sunt pretextul naiv pentru discuţie. Sunt, dacă vrei, un foc simbolic care arde, iar noi ne adunăm în jurul focului şi vorbim una, alta. (Cum făceau strămoşii noştri, în civilizaţiile lor totemice, când arta era la început, adică religioasă, şi se adresa sufletului, nu intelectului.)

-X- îmi spune printre altele că e un blog cu un umor trist. O iau ca pe un compliment, fiindcă – deşi mi se întâmplă destul de des să râd mult şi ca prostul – optimismul debordant mă cam irită. (Mă maturizez sau încep să îmbătrânesc, din două una.)

Emma, păi ăsta e talentul: să ajungi, ca artist, la suflet. Nu simţi că, în furor-ul tehnicist contemporan, am rămas analfabeţi sufleteşte? Lumea este „dezvrăjită”. Şi, în loc să fie promovaţi adevăraţii „vrăjitori” – adevăraţii artişti – comandamentele comerciale îţi impun să consumi artă de gang. Un fel de… „I trust I make myself obscure” contrafăcut şi expirat. Măcar dacă ar fi toţi ca Banksy.

Mai departe, mă întreb aşa, ca chestie: mai este posibilă, azi, o Annă Karenină? Mai e? Nu mai e? (Sub aspectul poziţiei pe care femeia a dobândit-o în societate.)

Tembelism, artă şi natură. Porci şi piramide

Septembrie 6, 2008

Faptul că, peste 35 – 40 de ani, adică la vreo 70, o să crăp ajunge să mă bucure. Lumea se tembelizează ireversibil, iar eu într-o lume total tembelă aş fi profund nefericit. Şi nervos. Acum, daţi-mi voie să-mi justific lipsa de respect faţă de „lume”, enunţată supreficial şi frust. (Există mimoze care au nevoie de astfel de justificări.)

Încep aşa, pe ocolite…

Ca orice om decent, sunt ateu. Popimea mă exasperează cu ipocrizia ei unsuroasă, iar biserica ar face bine să devină o instituţie privată, fiindcă tot se comportă, cel mai adesea, ca un SRL. Iar Dumnezeul cărţilor sfinte e un tip cât se poate de imperfect, răzbunător, şantajist şi – chiar aşa – îngust în deplina sa atotputernicie. Ei bine, atunci care este dumnezeul meu? Pun întrebarea asta în ideea că există şi oameni convinşi că nu se poate trăi cu cerul gol deasupra capului, iar „toate astea” trebuie să aibă, vai, „un sens”. (Nu trebuie neapărat, dar dacă oamenii insistă, mă supun.) OK, eu am doi dumnezei, nu unul. În primul rând, arta. Şi în al doilea rând natura.

N-am nimic împotrivă să mă înrudesc, pe cale naturală, cu parameciul verde şi cu drosofila melanogaster, apoi cu cimpanzeii, apoi cu hominizii. De ce? Fiindcă eu, ca homo sapiens, am ajuns să-mi exprim sensibilitatea la un anumit nivel de excelenţă artistică, fie că arta e doar techne, fie că e ceva mai mult, adică inspiraţie. Asta ca să nu mai spun că natura – mediul, ca să vorbim ca ecologiştii – este singura întâmplare favorabilă de care au beneficiat oamenii… Arta şi natura reprezintă, pe pământ, grandiosul, iar cerul poate rămâne complet gol – de zei şi de Dumnezeu.

Or, oamenii ce fac? Distrug, probabil din plictiseală, atât arta, cât şi natura – fiindcă pe Dumnezeu, să fim serioşi, l-au înecat demult în ipocrizie şi interese. Arta a devenit o „ocupaţie” sofisticată şi urbană la-ndemâna orşicui. Iar despre natură nici nu cred că trebuie să mai scriu ceva: e măcelărită.

Citesc, aşadar, pe Realitatea două chestii care m-au lăsat buşbec. Un tip a pictat nişte porci şi vrea să facă o expoziţie artistică. Iar în Dubai a fost proiectat un oraş al viitorului, pentru un milion de oameni, în formă de piramidă.

Deci, dacă peste 150 de ani, lumea o să trăiască în piramide de sticlă şi o să meargă la expoziţii artistice cu porci pictaţi, eu unul ajung să mă bucur de rapida finitudine a condiţiei umane. Ca să vă amuz, discutând o dată cu prietenul Cocea despre chestii din astea, iată ce-mi spune omul: „Bă, Mişule, planeta asta va atinge gradul maxim de civilizaţie când va fi acoperită integral cu tablă.” Şi când, probabil, oamenii se vor îmbrăca în latex…

Negând arta şi natura, omul îl ucide, definitiv, pe Dumnezeu din el. Ori noi ce avem, pe pământ să preîntâmpine toate astea? Academicieni şi ecologişti? Ha, ha, ha 🙂 E prea puţin.