Tuaregii existenţiali: Peer Gynt şi Nastratin Hogea

Ianuarie 22, 2012

Termin de citit Peer Gynt, de Ibsen. Piesa m-a lăsat cu sufletul frăgezit…

Peer Gynt este marele vagabod tenebros, omul care îşi caută, cu disperare şi pasiune, propria viaţă, în timp ce o trăieşte.

Este omul care, deşi convins că este el înşuşi, nu renunţă la a se căuta, mai departe, îndârjit, pe sine. În America, în Maroc, în Egipt, în propriul delir, în nebunie, în braţele unei femei reale sau iluzorii, nu contează, alergând după tot ceea ce nu este încă, dar poate fi vreodată, Peer Gynt este omul total. Este fiecare dintre noi, aşa cum ne autodescoperim într-un nou context, aşa cum, de multe ori, nu suntem în stare să ne auto-cunoaştem, aşa cum ne autodispreţuim sau aşa cum ne iubim până la narcisim. În Peer este totul… vis şi platitudine, idealism şi cinism, lirism şi escrocherie, laşitate şi risc. Obsesia realizării de sine: un Faust scandinav buf.

Citesc şi recitesc piesa lui Ibsen şi nu mă mai satur de monologurile eroului care îşi negociază sfârşitul cu un personaj plin de mister – Turnătorul de Nasturi.

Pariul este acela că Peer a fost „el însuşi” întreaga sa viaţă, un om adevărat, un „nasture lucios şi scump pe haina lumii”, iară nu unul fals, care trebuie topit şi pus din nou în formă. Însă trebuie s-o dovedească. Provocările Turnătorului de Nasturi sunt dure, nemiloase:

Fuseseşi hărăzit să fii un bumb

Pe haina lumii, lucitor şi scump

Dar vezi, n-ai borte şi-ai s-ajungi în ladă

Să fii topit cu cei stricaţi, grămadă.

Peer câştigă negocierea datorită lui Solveig, femeia pe care a părăsit-o pentru a putea fi acel vântură-lume… Solveig este femeia care l-a aşteptat toată viaţa şi care l-a iubit cu-adevărat.

Bătrân, cu Turnătorul de Naturi gata să-l răstoarne în polonic ca pe o materie care trebuie pusă în formă încă o dată, Peer se întâlneşte cu Solveig, bătrână şi ea, în coliba în care o lăsase în tinereţe:

Peer: Unde am fost eu însumi, cât am lipsit de-aici? Eu cel întreg, deplinul, pecetluit pe frunte de Dumnezeu, eu însumi unde-am fost, răspunde-mi?

Solveig: În dragostea, nădejdea şi credinţa mea!

Peer: Ce spui îmi face inima mai grea…

Turnătorul de Nasturi: La ultima răscruce tot ne-ntâlnim noi, Peer. Acum te las, nimica nu-ţi mai cer…

Solveig: Dormi, visează, dragul meu, eu te-o vegea mereu,mereu…

Da, când suntem cu iubiţi cu-adevărat de femeia de lângă noi, suntem salvaţi. Este femeia-soţie, femeia-amantă, femeia-soră, femeia-mamă, femeia întreagă, absolută, totală… Dacă am fost autentici, materia din care suntem făcuţi nu trebuie topită în linguroi şi turnată încă o dată, ca s-o luăm de la început, Turnătorul de Nasturi ne poate lăsa în pace.

Mă gândesc că fiecare bărbat ar trebui să-şi pună o singură întrebare, întrebarea care contează: am fost iubit?

Un singur tuareg existenţial mai este, în literatură, la fel de apropiat sufletului meu, în sensul în care îmi este apropiat Peer Gynt, ba poate chiar mai apropiat, fiindcă nu este tenebros precum eroul nordic, ci… solar – adică mult mai asemănător cu mine.

Ei bine, acel personaj este Nastratin Hogea. Varianta lui Nastratin Hogea cea mai plăcută mie am întâlnit-o demult, în copilărie, în cartea de poveşti a unui rus, Soloviev… De câte ori nu mi l-am imaginat pe Nastratin Hogea cântând pe străzile pline de praf ale Buharei…

Eu Hogea cel vestit rămân

Căci liber sunt şi-mi sunt stăpân –

Şi nu vă mint deloc spunând

Că eu nu voi muri nicicând…

Emiri şi hani, califi, sultani

Mă urmăresc de-atâţia ani,

La mândrul Şah persienesc

Spânzurătoare-mi pregătesc,

Secure-al Turciei Sultan

Şi rug al Hivei mare Han,

Iar eu tot viu am să rămân

Căci liber sunt şi-mi spunt stăpân

Şi nu vă mint deloc spunând

Că eu nu voi muri nicicând.

Cerşind, desculţ şi gol, mereu

Cântând îmi mân măgarul meu

De la Bagdad la Trapezunt

Hoinarul pururi vesel sunt,

De la Stambul pân’la Kabul

De soare pururi nesătul…

Vă las cu un monolog din Peer Gynt, recitat de Florin Piersic.

 

http://www.youtube.com/watch?v=o7qEu9DYfw4

Războiul româno-român, faza cu bâte şi cărămizi

Ianuarie 15, 2012

Scriu acest text privind mişcările de stradă din noaptea de 15 spre 16 ianuarie şi încerc să înţeleg care sunt cauzele şi mizele reale.

Legea sănătăţii? A fost retrasă, înainte de a începe orice protest.

Demisia lui Arafat? Demisia este un act unilateral, o expresie a voinţei personale şi nu cred că dl. Arafat a fost atât de important pentru fiecare român în parte, încât au ieşit cu toţii în stradă ca să-l aducă înapoi, pe poziţia de subsecretar de stat. În fond, nici când au fost reduse pensiile şi salariile n-au fost organizate proteste de o asemenea anvergură, deci îmi vine foarte greu să cred că Arafat, prin demisia sa, i-a unit pe români întru revoltă.

Viaţa grea? Totuşi, au existat timpuri mult mai grele. Şi, dacă te uiţi pe stradă, se vede o oarecare bunăstare în maşinile care depăşesc binişor 25.000 de euro, se vede în numărul însemnat de români din hypermarket-uri şi mall-uri, se vede în staţiunile din străinătate pe perioada vacanţelor, se vede în cartierele rezidenţiale ocupate în totalitate de români, se vede în rata foarte mare a proprietăţii private, se vede în raportările magazinelor privind vânzările. Poate că, până la urmă, nu suntem o ţară chiar atât de săracă.

Mă gânesc că protestatarii normali, neviolenţi – absolut respectabili, români şi ei, fraţi de-ai noştri – sunt oameni înfrânţi în mod regretabil de sistem. Adică sunt aceia care nu pot duce o viaţă normală dacă statul nu-i ajută, dacă nu li se dă, dacă nu sunt asistaţi. Asta înseamnă un singur lucru: românii nu sunt pregătiţi pentru o viaţă liberă. Nu sunt pregătiţi pentru liberalizarea sistemului. Pentru ei, statul – această abstracţiune – trebuie să fie garantul suprem al unei vieţi concrete, sigure.

Românii strigă astăzi că vor libertate, la fel cum au strigat şi acum 22 de ani, dar nu ştiu cât de grea este această libertate. Câte riscuri şi câte responsabilităţi trebuie să-ţi asumi ca s-o ai. Şi cât este de dificil capitalismul – lumea liberă după care am tânjit cu toţii atât de mult – nu pentru angajaţii lui, ci pentru patronii lui. Numai un om care n-a trăit cu presiunea salariilor, impozitelor şi a pieţei din care trebuie să nu iasă, ci să rămână mai departe, înregistrând performanţe şi luptându-se cu concurenţa, nu ştie cât de dificil este să mergi pe propriile picioare. Iată de ce statul paternalist pare mai comod, mai blând, mai protector, mai tovărăşesc. Statul îţi dă puţin, mizerabil şi meschin – dar îţi dă. Revenind la sănătate, este adevărat că spitalele sunt pline de gândaci, că nu sunt medicamente, că mizeria, şapaga şi delăsarea stăpânesc sistemul – dar, cel puţin, fiecare are dreptul să se interneze, nu? Este adevărat că în şcoli nu se mai face carte, că profesorii nu mai sunt bine pregătiţi şi se culcă cu elevele, dar cel puţin fiecare poate face gratuit o şcoală, nu? Pentru menţinerea acestei stări de fapt mi se pare că luptă – la începutul acestui an – românii.

Românii îşi strigă libertatea pe care n-o vor. Şi luptă împotriva unei dictaturi care nu există. Sunt, din nou, paradoxali.

Iată cum arată, totuşi, „dictatura” românească… În România anului 2012, Opoziţia politică este consolidată şi puternică, iar principiul liberei asocieri a fost respectat – nimic nu i-a împiedicat pe liberali şi pe pesedişti să se unească pentru a câştiga, prin alegeri, puterea. În România anului 2012, există televiziuni şi ziare care spun ce vor, când vor. Nu există arestări politice, nimeni nu intră la inchisoare pentru că face parte dintr-un partid politic neagreat de putere. Apar forţe politice emergente şi nimeni nu are nimic de spus. Funcţionează ONG-uri şi nu le desfiinţează nimeni. Există libertatea înfiinţării publicaţiilor şi libera exprimare este garantată. Poţi să-ţi faci societate comercială şi te poţi aventura pe piaţa liberă, punându-ţi la bătaie priceperea, talentul şi puterea. Poţi pleca să munceşti oriunde în lume, dacă România nu-ţi mai place. Te poţi întoarce dacă-ţi place. Şi cel mai important: ai chiar libertatea de a nu munci şi de a nu face bani, dacă aşa vrei (spun asta în contextul în care, pe vremea lui Ceauşescu, nu puteai umbla liber pe străzi fără să munceşti, cu forţa, undeva).

Oricât mă gândesc, încă nu înţeleg care este cauza şi care este miza protestelor. Ce speră românii că vor obţine ieşind în stradă? OK, vor schimba puterea. Vor veni Crin Antinescu şi Victor Ponta, se vor întoarce Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc şi cine mai vreţi voi. Va fi mai bine? Se vor mări salariile? Nu se va mai privatiza niciodată nimic, deci nici sănătatea? O să crească pensiile? O să renunţe băncile la ratele pe care le au de încasat? Va creşte nivelul de trai? Dacă cineva îmi dă asigurarea că se întâmplă toate astea, mă duc şi votez USL!

Apoi, m-au terifiat pancartele pe care scria „Moarte Băsescu!” Moarte? Întreb din nou: moarte? Înţeleg că nimeni nu mai este de acord cu Băsescu. Este o opţiune. Dar în numele unei opţiuni este firesc să facem apel la soluţia finală, precum naziştii, adică să cerem moartea?

Mă uit lung la ultraşii care ies în stradă să se bată Dumnezeu ştie cu cine şi de ce. La grupurile organizate de huligani care îşi fac un punct de mîndrie din a se lupta cu jandarmii… Şi nu pot trage decât o singură concluzie: spaţiul social şi-a pierdut orice eşafodaj valoric şi identitar. Pare că nimeni nu ştie nici ce vrea, nici cine este, nici ce iubeşte, nici ce speră, nici ce ideal are… Chipul omului se afundă în masă, se şterge, o ură nejustificată pare să plutească peste tot şi peste toate… Aşa cum spune un personaj din filmul „Underground”: „Nu este război până când fraţii nu se luptă cu fraţii…”

Războiul româno-român se poartă azi cu bâte şi cărămizi. Ai evoluat, naţiune! Halal!

Gânduri…

Ianuarie 12, 2012

* Credincioşii mă vor socoti vulgar, dar eu mă întâlnesc cu ideea de Dumnezeu când mă gândesc la Big Bang. Singularitatea cu dimensiune zero şi masă infinită, aflată, înainte de explozie, la limita dintre materie şi idee este cea care ar putea spune o poveste decentă şi acceptabilă despre absolut, despre principiu. Asta înseamnă, cel puţin pentru mine, că marile Cărţi Sfinte sunt politică şi manipulare, fiindcă pun prea acut problema a ceea ce trebuie să facă sau nu trebuie să facă omul. Comandamentele sociale şi morale dizolvă întreagul filon metafizic al Coranului şi al Bibliei… Existenţa în lume a credincioşilor naivi – şi plini de certitudini despre ceva ce nu poţi avea nicio certitudine – arată marile neajunsuri existenţiale: cât de greu se trăieşte cu cerul gol deasupra capului şi, mai ales, cu fatalitatea că totul este aici şi acum. Dumnezeu însuşi ar putea deveni o iluzie dispensabilă. Dar nu se poate renunţa la promisiunea lumii de dincolo şi a nemuririi sufletului, concepte metafizice care nu subîntind nimic, dar foarte accesibile proştilor. Şi totuşi, nicio astfel de promisiune nu justifică atentatele teroriste… Big Bang-ul, oricât ar părea de ateu şi de vulgar, este paşnic. Este neutru. El nu generează fundamentalism – şi nici crimă. Vă puteţi imagina un Big Bang iniţiator de Inchiziţie? Nicidecum. Galileo şi Giordano ar surâde trist… Pe de altă parte, credincioşii îmi vor spune că n-ai cum să te rogi Big Bang-ului. Semn că şi rugăciunile sunt tot politică, iar Dumnezeul clasei clericale, etern stăpân în căutare de supuşi care să creadă şi să nu cerceteze, este într-o perpetuă campanie electorală. Cu cine votaţi? Cu Allah, cu Budda, cu Iisus? 

* Morala s-a născut din compătimire. Dar cum să recuperezi acea morală primară? Îngropat în legi, ţi-ar fi imposibil să mai crezi în compătimirea instituţionalizată şi devenită sistem. Ministerele Justiţiei din lumea întreagă există pentru că nişte Ministere ale Compătimirii n-ar fi fost credibile. Iar la adăpostul justiţiei orice negociere cu morala a devenit posibilă, sigurul ferm şi nenegociabil rămânând factorul legal. Papuaşii, de exemplu, se ajută unii pe alţii, aşa încât, în tribul lor, nu moare nimeni de foame. De ce oare? Pentru că n-au scris legi. Cei pe care în mod nedrept îi numim sălbatici – şi care încă mai trăiesc potrivit tradiţiilor lor pe acest pământ – sunt, de fapt, ultimii umanişti.  

Mostră de idealism, pe tema societăţii civile

Ianuarie 9, 2012

Dacă este să încep anul cu o glumă, aş spune că, într-o lume globalizată, ar trebui să existe o societate civilă globală.

Când rostesc conceptul, izbucnesc în râs pentru că, în marşul economic şi politic al lumii, actorii societăţii civile au comportament cameleonic: încearcă să treacă nevăzuţi, să se adapteze şi să reziste. În umbră se văd mai greu compromisurile, în întuneric nu se vede renunţarea.

Mă mai gândesc că, dacă tot există o Comisie Trilaterală sau un Grup de la Bilderberg, probabil că ar trebui să existe şi un ONG Trilateral sau un Grup Global de Apărare a Intereselor Cetăţeneşti – trilateral sau nu. Şi văd aceste entităţi ca acţionând complementar, nicidecum antagonic, în sensul că responsabilitatea se împarte tuturor în mod egal, ca lumina soarelui. O minimă relaţie de reciprocitate ar trebui să existe, măcar aşa, în spiritul ideii că un membru al unui guvern, fie el român, francez sau german, nu poate ieşi să anunţe scumpiri, criză, tăieri de salarii, prăbuşirea unei monede etc. fără a aduce argumente acceptabile în faţa cuiva, fără a-şi asuma incompetenţe şi fără a fi silit să-şi dea demisia de onoare, în cazul în care se dovedeşte înfrânt de realitate sau excedat de un sistem economic pe care nu-l poate nici înţelege, nici controla. Fiindcă, sper că toată lumea este de acord, criza financiară globală nu este cauzată de sociatatea civilă. Ci – vă rog să-mi scuzaţi expresia – de „strategii lumii”.

Încercând acum să vedem lumea în mic – adică româneşte – nu pot să spun decât că mă uit lung la cadavrul de sfântă al societăţii civile româneşti. Miroase a mir, e plin de bune intenţii, inspiră curăţenie morală şi intelectuală – dar nu mişcă. Stă şi lăcrimează împietrit, doar-doar va spune lumea că e o minune.

Mă gândeam, în visele mele cele mai naive, că aş putea transforma revista „Opinii Libere” – aici, pe plan local – într-o tribună a societăţii civile, că nu degeaba am botezat-o aşa cum am botezat-o. Şi visam cu ochii deschişi că ar scrie în ea medici, profesori, scriitori sau pur şi simplu oameni comuni, însă plini de bun simţ, animaţi de viziuni personale, însă am renunţat la vis îndată ce l-am conturat, pentru că aceste categorii sociale pe care le-am menţionat sunt atât de sărace, încât mi-ar cere bani pentru dezvăluirea într-o revistă a propriilor viziuni, iar revista noastră este, deocamdată, una săracă. În concluzie, până şi crearea unei atmosfere în care ideile să circule liber pare o imposibilitate.

Oamenii uită de una dintre libertăţile lor esenţiale: libertatea liberei asocieri, dacă interesele comune dictează asta. Solidaritatea ar fi mai puternică, în atingerea acestor interese, decât cel mai feroce individualism. „We can win as a team or we can die as individuals”, spunea Al Pacino într-un film. Putem învinge ca echipă sau putem muri ca indivizi.

La final, zâmbesc din nou: încă un text idealist aruncat într-o lume sclavă a cardului de credit. Şi totuşi, cândva, cumva trebuie să se termine şi epoca prostiei. Măcar aşa, în virturea faptului că planeta numără 7 miliarde şi suntem mai mulţi. Sau măcar aşa pentru că, într-o zi, locuitorii marilor oraşe nu vor mai accepta crize contrafăcute fiindcă banii lor au intrat în cheltuieli inutile, stupide şi cu parfum de corupţie.

Eseu despre tăcere

Ianuarie 5, 2012

Sunt tare mirat de faptul că aproape toată lumea are ceva – adesea important –  de spus.  

A tăcea pare un gest de sfidare. Sau – cum cred snobii inteligenţi (sau inteligenţii pur şi simplu) – a tăcea este o dovadă de prostie. Dacă eşti la o masă cu prieteni şi taci nu vei fi iertat. (Nu, nu e vorba de mine. Eu mă aprind repede, nu tac, n-am ajuns încă la această înţelepciune, dar pomit…) Privirea vorbăreţului către cel tăcut este întotdeauna arogantă… Se presupune critic că nu-i place compania, fals-îngrijorat că are o problemă gravă, ipocrit-protector că e timid, dispreţuitor că e bleg. La asta duce dieta comunicării. Dacă ar apărea un înţelept tăcut pe lume, ar avea o soartă foarte dificilă. Cu atât mai mult cu cât înţelepciunea rosteşte întotdeauna gânduri simple, cu statut de îngeri ridicoli în vacarmul declanşat de originali complecşi şi genii vocale.  

Totuşi, de ce nu ne putem simţi bine împreună şi tăcând uneori?

Cred că maturitatea unei relaţii – şi între prieteni, şi între un bărbat şi o femeie – este atinsă atunci când se tace în mod spontan, ca să zic aşa  🙂  şi nimeni nu vede nimic anormal în asta.  Ba dimpotrivă, un surâs, o sprânceană ridicată, o expresie a chipului îşi recapătă puterea de a transmite ceea ce ştim cu toţii că nu transmite niciodată cuvântul.  

Nemaivorbind de scris… Vedem un film, scriem pe blog. Citim o carte – cu ea pe blog. Mergem la munte, la mare, în Grecia, în Patagonia sau la Răscăieţi – zdup pe bolg, cu poză, cu dovezi! Să afle toată lumea, nu? Să nu cumva să creadă ceilalţi că noi nu trăim intens sau că nouă nu ni se întâmplă lucruri. 

Îmi urlu experienţele personale, deci exist – acesta pare a fi noul dicton cartezian.

Uite, nici eu nu rezist şi vin aici, şi scriu toate astea. Atât de rău îmi pare, uneori, că n-am talent la muzică sau la pictat. Cuvântul n-a surprins niciodată marile adevăruri. Acestea sunt văzute sau auzite, niciodată aşezate în fraze. Şi dacă mă sictireşte ceva în mod total, acel ceva este un discurs. Şi cu câtă stupidă dezinvoltură numim intersectarea discursurilor personale fie dialog, fie comunicare – în realitate, tăcerile noastre ar spune mai mult…   

Recunosc că începe, pe undeva, să-mi placă să tac.

Dar îmi place să tac arogant. Cale lungă până la a învăţa să tac înţelept, nu?

Flabbergasting Attitude: George Edward Stanhope Molyneux Herbert

Decembrie 7, 2011

Back!

Noiembrie 14, 2011

N-am mai scris demult aici, mi-am părăsit cu nesimţire cititorii şi fanii, dar asta nu înseamnă cu nu mi-au trecut gânduri prin cap. Aşa cum am mai zis, lumea am citit-o, dar n-am mai transcris-o. Nici acum n-am să transcriu mare lucru, doar câteva idei care m-au însoţit în timp ce conduceam, mâncam sau stăteam de vorbă cu inşi plictisitori…

* Dacă trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, înseamnă că orice intervenţie de natură demiurgică este inutilă. Nu există argumente pentru a modifica maximum de bine posibil. Cu toate astea, omul intervine furios şi încăpăţânat asupra lumii, ca şi cum aceasta ar fi cea mai proastă dintre lumile posibile.

* Luxul este o terapie psihologică. Împotriva a ce? Împotriva limitelor fiinţiale. Luxul este nivelul ultim de excelenţă (în sensul foloaselor materiale) pe care-l poţi atinge într-o viaţă limitată şi te face să-ţi uiţi, momentan, limitele. E singurul care-ţi anesteziază fragilitatea, de multe ori alături de heroină. Luxul îţi oferă totul, dar nu-ţi oferă un sens, un rost. Poţi trăi fără rost într-un lux orbitor. Conştientizarea acută a lipsei sensului le împinge, probabil, pe vedete la sinucidere, cel mai adesea printr-o supra-doză. Supradoza de lux şi supradoza de drog se autoadministrează atunci când dozele obişnuite nu mai au efect anestezic. Discuţia despre sens, poate altă dată.

* Spaima poate fi fundamentul nu numai al existenţei în sensul activării instinctului de conservare, ci şi al moralităţii. Individul care nu se teme îşi permite să fie cât de imoral doreşte. Pariul meu este că, în timpul în care stau pe tron, dictatorii nu se tem. Lipsa spaimei că pot suporta consecinţele i-a făcut posibili pe Nero, pe Hitler şi pe atâţia alţii. Aş da orice să pot fi în mintea unui tiran, în ultimele momente ale vieţii sale. Gaddafi a căutat mâncare în gunoaie în ultimele zile de viaţă. Oare cum gestionează ei şocul prăbuşirii de la exercitarea controlului total până la pierderea oricărui control? Exercitarea puterii discreţionare fracturează, probabil, contactul cu realitatea, iar reîntâlnirea e dură. Se vede în privirea puţin nedumerită a oricărui tiran… De meditat şi la obiceiul omenirii de a-şi ucide dictatorii. Execuţiile rituale în contemporaneitate… Totuşi, a nu se confunda lipsa spaimei cu ceea ce numim curaj de tip eroic. Probabil, a avea curaj nu înseamnă a nu te teme. Ci a face fapte eroice cu toată teama omenească în suflet. Le-a lipsit spaima umană de a suporta consecinţele, dar asta nu înseamnă că tiranii au fost curajoşi.

* Cele mai multe dintre conceptele politice mi se par depăşite. Pare inadecvat să mai spui că eşti „de stânga” sau „de dreapta”, lumea nu mai funcţionează în cele două viteze. Probabil că umanismul rămâne soluţia ideală, asta dacă acceptăm idealul şi faptul că că orice politică ar trebui să aibă drept scop îmbunătăţirea condiţiei umane, iară nu prosperitatea grupurilor de interese, aşa cum se întâmplă de fapt. Umanismul, în sens camusian. Mi s-a spus deseori că umanismul poate fi luat drept socialism. Diferenţele sunt uriaşe: socialismul presupune înecarea individului în masă, ştergerea chipului persoanei (nu-mi plac deloc termenii popor, populaţie etc. fiindcă în ele se îneacă omul), în timp ce umanismul garantează saltul către individuaţie, iar omul redevine persoană. Repunerea omului în centrul chestiunii nu este socialism sau stângism şi, probabil, nu va fi niciodată politică. Transformarea umanismului în politică ar însemna compromiterea lui. Şi totuşi, omul evadează permanent din borcanul ideologiilor, refuză să respire concepte şi atunci când visează, nu visează sisteme economice. De fapt ar fi bine ca în familia lexicală a cuvânului „uman” să nu existe termenul „umanism”. „La ce bun să construiesc un castel în care n-aş putea să trăiesc”, spunea Kierkegaard, referindu-se la sistemul filosofic al lui Hegel. La ce bune toate ideologiile care nu satisfac, cu adevărat, pe nimeni? O încăpere caldă în care stau oameni care se iubesc este mai valoroasă decât orice ideologie.

* Fiinţa umană de astăzi este mult prea împovărată de istorie. Mă refer la fiinţa umană esenţială. Cea cu dureri, fericiri, vise şi angoase, cuantificabile în lacrimi şi zâmbete. Rătăcită în labirintul crizei financiare globale, al strategiilor de rezistenţă, al conflictelor politice, al FMI, al G20, al Comisiei Trilaterale, fiinţa umană esenţială ştie foarte bine că poate trăi fără toate astea şi că toate astea sunt fake-uri ale istoriei. „Viaţa este posibilă oriunde poţi face focul şi privi stelele”, spunea Ovidiu, exilat la Tomis. Fiinţa umană esenţială mai ştie foarte bine că a curs sânge, încă de pe timpul lui Carol cel Mare, pentru formarea statelor naţionale, iar acum curge sânge pentru desfiinţarea statelor şi globalizare. Statul global desfiinţează fiinţa esenţială şi propune fiinţa globală. O fiinţă fără identitate. Iată o altă modalitate de a şterge chipul omului. Omul global va fi omul periferic par excellence, adică va fi întotdeauna incapabil să intre în Castelul lui Kafka pe care-l va vedea, dar nu-l va putea accesa. Într-o lume globalizată nu va mai exista Centru. Fiinţei umane globalizate periferice îi va lipsi, probabil, centralitatea, absolutul la care să se raporteze. Optimism: cerul înstelat va fi mereu deasupra. Pesimism: legea morală nu va mai fi în suflete.

* Mă uit la oameni şi deja observ că vorbesc tot mai rar în public despre bucuriile şi tristeţile lor. E ca şi cum aceste cuvinte ar fi interzise. În public trebuie să ne jucăm rolul şi să abandonăm ideea de a mai fi oameni. Rolul nu permite tuşa umană. Dar când din om lipsesc tristeţea şi bucuria, se insinuează depresia şi delirul. Tristeţea poate să treacă cu o carte sau cu o excursie, depresia trece doar cu Xanax. Bucuriile se mărturisesc prin zâmbet, delirul se trădează prin rictus. Fiinţa globală pendulează între depresie şi delir, între Xanax şi rictus. Optimism: cerul înstelat va fi mereu deasupra, chiar dacă luminile marilor oraşe îl eclipsează. Pesimism: legea morală nu va mai fi în suflete. De fapt ce este legea morală din suflete? (Nu cea scrisă în Codul Penal, evident…) Eu cred că începe de la milă, compasiune, compătimire, simţ al responsabilităţii. Primele cărămizi ale oricărei etici. Amoralitatea lipsei legii morale din suflete şi întunericul cerului eclipsat de neoane, astea să fie vertebrele noului om?

Discreţia gândului

August 13, 2011

Nu am mai scris de 5 săptămâni pe blog. Într-o lume impudică, fiecare îşi exhibă conţinutul gândirii, aşa cum consideră. Este un soi de pornografie mentală, orice incoerenţă, orice efemerindă devine explicită. În perioada asta mă încearcă o anumită pudoare. O anumită discreţie. Gândesc – şi nu scriu nimic din ce gândesc, nu împărtăşesc cu nimeni nimic. Îmi păstrez gândurile doar pentru mine. A tăcea mai mult înseamnă a privi mai mult. A citi lumea atent, rând cu rând. La jumătatea vieţii, eşti suspendat de acel punct nemişcat de care atârnă şi pendulul lui Foucault, trasându-şi rozeta şi demonstrând că pământul se învârteşte în jurul propriei axe. Cum să fii pro-ceva sau anti-ceva când înţelegi că lucrurile sunt demult aşezate conform unor legi nenegociabile? Îţi trasezi, mai departe, liniştit, drumul pe care mergi, în timp ce mergi. Observi senin (plictisit?) micii sau marii demiurgi care bat cuie în scânduri  – şi creează găuri. E relaxant să te situezi, tăcut, în zona gri de unde poţi vedea războiul dintre negru şi alb sau pseudo-consolatorul recurs la culoare şi nuanţă. În jurul tău, hoinăresc tineri care caută dragostea şi bătrâni care aşteaptă moartea, tu te afli undeva la jumătatea distanţei dintre cele două absoluturi care întunecă mintea, adică te afli în plină luciditate. La ce bun să aşezi lumea în text? Aceeaşi lume scapă zilnic din marile biblioteci ale lumii şi din micile bloguri bâlbâite, moare şi renaşte, frumoasă şi urâtă, bună şi rea, proaspătă şi sufocantă. Iar eu o citesc atent, rând cu rând, fără s-o transcriu.

„Necesarul” de intelectuali a fost atins

Iulie 4, 2011

Procentul de promovabilitate la Bac – cel mai scăzut din istorie – nu mi se pare deloc îngrijorător. Ba chiar l-aş încadra în limitele firescului.

Pare stupid ceea ce spun? Pare. Dar nu este.

Trec peste considerentul că nu toţi tinerii care se pregătesc să meargă pe picioarele lor trebuie să fie intelectuali sau bacalaureaţi.

Din cei 44,47% (care au promovat bacul în 2011) jumătate sunt suficienţi pentru a merge la o facultate, la un master, la un doctorat. Poate şi aceştia vor fi prea mulţi pentru a fi absorbiţi (în deplină compatibilitate cu pregătirea lor) pe piaţa muncii. Realitatea dură îmi dă dreptate: hypermarket-urile gem de scanatori cu diplomă în Politologie. Iar cârciumile sunt pline de ospătăriţe bacalaureate, cu nota 10 la limba română.

Sigur, mi se poate răspunde că s-a prăbuşit nivelul intelectual al României. Că am ajuns o ţară de tâmpiţi. N-aş zice. S-au separat puţin tâmpiţii de deştepţi, atâta tot.

În ultimii 20 de ani, ambiţia naţională de a fi toţi elevii absolut sclipitori ne-a azvârlit în ridicolul de a vedea tineri care ştiu pe dinafară denumirile în latină ale tuturor plantelor, dar nu sunt în stare să câştige un slariu. Sau, dimpotrivă, analfabeţi spontani care simt banul şi fac, în câţiva ani, mici averi, exploatând piaţa liberă.

Puţine şcoli îi învaţă pe tineri că scopul nu este să fii sclipitor, ci să-ţi asiguri, în condiţii decente, existenţa, în deplin consens cu ceea ce eşti. Nu este o ruşine să pici bacalaureatul şi să-ţi câştigi ziua de mâine, ca femeie de serviciu sau ca tinichigiu. Cu adevărat inadecvat – şi tragic pentru o naţiune – este să fii ospătar degizat în fizician. Sau mecanic auto cu master în traductologie.

Trec şi peste faptul că întreaga şcoală românească este complet depăşită de modul cum a evoluat societatea. Modelele intelectuale pe care le propune şcoala românească nu se mai regăsesc pe nicăieri în spaţiul real. Hackerul din Vâlcea, care va fi plătit cu zeci de mii de euro în SUA, nu se poate regăsi în Letopiseţe, iar vânzătorul talentat care-şi cumpără locuinţă din comision, în primii ani de muncă, nu poate sta 6 ore pe zi să rezolve integrale la matematică. Dinamismul şi efervescenţa lumii actuale i-a absorbit pe tinerii români, iar şcoala românească, blocată în stilul anilor 90, arată prăfuit, trist, ca un bordei în părăsire, chiar şi după atâtea „reforme” succesive.

Profesorii sunt, şi ei, nişte oameni lăsaţi la marginea societăţii, abandonaţi între paginile cursurilor pe care le-au învăţat în anii 70, trăind din salarii-fantomă – nici ei nu le văd când intră pe card!

Nu pot să nu dau aici, în cel mai trist mod cu putinţă, exemplul personal. După terminarea Facultăţii de Filosofie, n-am ieşit din şcoală orientat, aşa cum s-ar fi cuvenit, către lumea reală. Ci complet îndobitocit de miile de ore petrecute printre cărţi şi de zecile de examene în care deşiram puloverul teoretic împletit la cursuri, dar numai bun să mă angajez la singura catedră disponibilă, undeva la ţară, la Cepari, pe un salariu care nu mi-ar fi asigurat nici măcar pantofii. La fel ca mine, zeci de mii de tineri au refuzat astfel de „perspective” sumbre, croindu-şi drum pe piaţa liberă.

Pentru o ţară ca România, în care numărul necesar de intelectuali este extrem de redus, bacalaureaţii de anul acesta sunt suficienţi. Măcar să-şi croiască fiecare dintre ei destinul în deplină concordanţă cu idealurile personale şi cu pregătirea pe care şi-au asigurat-o!

Oricât de mult le-ar fi plăcut unora statisticile de pe vremuri care arătau o promovabilitate de 100%, toţi trebuie să priceapă că erau nişte statistici complet aberante. Bacalaureaţii de atunci pendulează astăzi între berea la pet şi creditul pentru plasma din sufragerie, în cazul (mult mai fericit) în care nu sunt soldăţei de corporaţie, aliniaţi şi băgaţi în rând.

Iar diplomele lor putrezesc, liniştite, într-un sertar.

Şahul la rege a declanşat ipocrizia generalizată

Iulie 4, 2011

Şahul băsescian la rege a slobozit, parcă, întreaga ipocrizie politico-jurnalistică – şi nu numai.

În primul rând, Traian Băsescu. Prost să fii să nu pricepi că Băsescu l-a acuzat pe Rege de trădare – în anul 2011 – numai aşa, să dea de lucru presei, opiniei publice şi opoziţiei. În felul ăsta, cu toţii au uitat de „regionalizare” şi de restul problemelor româneşti. Mă îndoiesc că de-aia nu mai putea Traian să doarmă noaptea – Traian şi restul lumii – din cauza abdicării din 45. Toţi ştim că Europa a fost tranşată, la un nivel mai înalt, între Stalin şi Churchill, iar în contextul de atunci, Mihai de România – monarh al unei ţări mici, promise URSS – n-avea prea multe opţiuni. Sau, mă rog, avea opţiunea de a se lăsa împuşcat, ceea ce n-ar fi schimbat cu nimic rezultatul rusificării. Deci, trădarea e cu semnul întrebării. Cu pistolul la tâmplă, ori mori, ori faci ce ţi se spune. Simplu.

În al doilea rând, comuniştii. Adică PSD. Ăştia n-ar fi trebuit nici măcar să deschidă pliscul în apărarea Regelui, chiar dacă Regele a dat-o la pace, înmuiat de vârstă, până şi cu Ion Iliescu. Nu amintesc aici – din silă – episodul fugăririi Monarhului, imediat după Revoluţie, de către Ilici şi feseniştii lui. Să vină acum pesediştii ăştia mici şi să apere monarhia mi se pare o ipocrizie comparabilă cu cea a unei târfe de centură care se crede Fecioara Maria. Mai tăceţi naibii din gură, că nu vă crede nimeni!

În al treilea rând, liberalii. Aceşti domni ar fi trebuit să se abţină. După ce-ţi abandonezi tradiţia, călcându-ţi în picioare crezul politic şi sistemul valoric, pupându-te cu comuniştii, ai terminat cu orice drept de a vorbi despre Monarhie, despre respectul datorat Regelui etc. Mai repede îţi pui în birou fotografia Anei Pauker, alături de cea a lui Ionel Brătianu şi eşti în schema simbolică pe care ai propus-o naţiunii. Niciun calcul electoral pragmatic nu-ţi iartă eroarea de a te pupa cu Iliescu şi nu-ţi justifică ipocriziile „monarhiste”. 

În al patrulea rând, presa. Ziariştii au scris şi ei cum le-a dictat sursa financiară. Care au avut de ţinut cu Băsescu, au ţint cu Băsescu. Care au ţinut cu Regele – adicătelea cu opoziţia comunisto-liberală care a găsit încă un motiv să-l înjure pe Băsescu – s-au întrecut în a fi super-monarhiştii lui Peşte Fiert. După părerea mea, un ziarist până în 60 de ani este la fel de monarhist ca un adolescent de 18 ani, crescut la şcoala lui Bill Gates, fiindcă a trăit în Monarhie tot aşa cum pisicile trăiesc în mediul acvatic. Dar, mă rog, prostiile alea spuse la TV sau scrise prin ziare sunt, şi ele, tot „demersuri jurnalistice”. Asta ca să nu mai spun că orice ziarist care n-a trăit în Monarhie nici măcar o zi, n-are niciun argument pentru a se autodeclara pe dos, adică anti-monarhist convins. Vorba lui Moromete, pe ce se bazează? Pe imaginaţia sa bogată?

În al cincelea rând, Regele. Când ştii bine că gestul tău din 45 încă nu este cunoscut încă în toate detaliile, pur şi simplu nu poţi băga capul în pământ. Şi nu poţi „refuza orice fel de declaraţie”. Eşti acuzat, în mod direct, de trădare, de către primul preşedinte român care a condamnat comunismul în Parlamentul României. Ăsta este un semn că sunt detalii istorice încă necunoscute şi nici măcar Regele nu doreşte să le facă publice. Oricum nu prea mai interesează pe nimeni, nici măcar pe istorici, dar aşa, din respect pentru poporul român, acuzaţia trădării ar fi trebuit comentată de către însuşi Regele. Nu e un moment să zici, suveran, „no comment”.

În al şaselea rând, istoricii. Fiecare a povestit momentul abdicării din 45 aşa cum a fost educat, respectiv re-educat s-o facă. Istoricii vechii nomenclaturi comuniste au marşat pe ideea trădării. Iar istoricii de bună credinţă s-au întrecut în a-i plânge de milă bietului Rege până la a declara că a fost atât de sărac atunci când a plecat din ţară, încât a trebuit să muncească azi, ca să aibă ce mânca mâine, la fel ca un bugetar banal, ceea ce este complet ridicol.  

În al şaselea rând, americanii. Fără nicio inhibiţie, ca răspuns la declaraţia lui Traian Băsescu, americanii scot scrioarea lui Harry Truman, în care scrie că „într-o inspirată proclamaţie către ţară adresată la radio, el (Regele Mihai) a declarat ţării decizia lui de a scoate România de sub jugul nazist şi a chemat Armata să se întoarcă împotriva trupelor germane şi să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge din ţară. Puşi în faţa acestui frontal şi puternic act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român şi al armatei române a fost imediat şi din toată inima, cu rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, şi linia principală a rezistenţei germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri spre Nord-Vest.” Adică – pe scurt – n-am mai fost cu fasciştii, am trecut de partea bolşevicilor, lucru care a fost minunat – pentru toţi românii.    

Una peste alta, societatea românescă s-a făcut din nou de cacao. Iar americanii au pus, ca de obicei, moţul.