Archive for Aprilie 2013

„…Şi m-au împins în întuneric”. O carte tristă despre moartea civilă a unui om

Aprilie 5, 2013

Comunismul a fost insuficient exorcizat în România. Acest sistem social care a forţat, de prea multe ori, până la moarte natura umană încă trăieşte în mentalităţi greu de schimbat, de care noile generaţii, născute în libertate, se ciocnesc la tot pasul. Iar foştii nomenklaturişti modelează, chiar şi astăzi, spoiala de capitalism pe care o vedem cu toţii, intoxicând, fără jenă, mediul politic.

Totuşi, există câţiva oameni lucizi care vor să pună întâmplările din trecut în adevărata lor lumină. Aceştia sunt supravieţuitorii închisorilor comuniste. Mulţi dintre ei au devenit mărturisitori. S-au apucat de scris. De ce? Pentru ca iadul prin care a trecut generaţia lor să nu fie uitat.

Din păcate, cărţile lor apar în tiraje mici, la edituri obscure. Despre cărţile lor nu se vorbeşte şi nu se scrie. Cărţile lor nu se studiază în şcoli. Şi nu devin subiect de dezbateri televizate. E ca şi cum această literatură a devenit victima unei ruşinoase conspiraţii a tăcerii. Marile edituri nu le tipăresc, iar intelectualitatea de pe Dâmboviţa le ignoră.

Ion Ioanid, Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea – iată doar cîţiva autori care, dacă ar fi traduşi şi studianţi în Occident, ar deveni rapid nume de referinţă pentru înţelegerea deplină a experimentului social din Est, ale cătui efecte încă le simţim.
„…Şi m-au împins în întuneric”. Aşa se numeşte cartea lui Alexandru Mihalcea, o carte care poveşteste despre un tânăr care deschisese ochii către lumină, în acea epocă în care urma să fie modelat caracterul omului nou, comunist.

Cine citeştea această carte va înţelege cât de absurde puteau fi motivele pentru care un simplu student la Facultatea de Ziaristică devenea, în ochii „autorităţilor”, un „element duşmănos” sau un „duşman de clasă”, după care era exmatriculat. Printre altele, era suficient să abordezi, la seminarii, teme apolitice, străine ideologiei marxist-leniniste sau să te duci la înviere, la Mitropolie, ca să intri în schema tehnică a „ecarisajului politic-social: arestare, anchetă, proces, condamnare, puşcărie.”

Românii trebuiau să înţeleagă că libertatea de dinainte de 45 se terminase şi că nu mai puteau fi nici măcar stăpânii propriei gândiri. Iar gândirea nouă era modelată încă din şcoală. Clasicii culturii române sunt fie interzişi, fie toleraţi. Se înstăpânesc proletcultismul şi propaganda comunistă. Intelectualii sunt închişi, duşi să muncească la Canal, în final exterminaţi. Constantin C. Giurescu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu – iată câteva exemple. Tinerii români cresc citindu-l obligatoriu pe Roller, învaţă că radioul n-a fost inventat de Marconi, ci de Alexandr Popov sau că becul n-a fost inventat de Edison, ci de Aleksadr Lodâghin! Bietul James Watt nici gând să inventeze motorul cu aburi, adevăratul inventator fiind Ivan Polzunov. Lumina venea, aşadar, de la răsărit, cum fără scupule avea să scrie Mihail Sadoveanu, pentru a-şi conserva privilegiile, în noua epocă! Sigur că au fost români care i-au trădat pe români. Iar acest război româno-român continuă, sub diverse forme, şi în ziua de azi.

Dacă românilor li se lua dreptul la conştiinţă, urma să li se ia şi unul dintre drepturile fundamentale: dreptul la proprietate privată! „Isploatatorii” şi „burghezii” nu sunt nimic altceva decât „năpârci” care trebuie strivite. Pământul lor nu va mai fi al lor, ci va deveni bun al întregului popor, se înfiinţează colhozurile şi cine nu cântă „despre fericirea de a munci la colectivă” are doar de suferit. „Ţăranul e obligat să dea cota de lână, chiar şi cei înscrişi la colectivă, aşa cum poruncea o haşceme din 1950… În toată ţara umblau complete volante de judecători şi procurori pe care regionalele de partid îi trimiteau să facă procese la faţa locului, să bage groaza în oameni… Lumea ştia că rusul ocupant cere, că trenuri şi vapoare cu cereale pleacă în Rusia – dar vedea că partidul îi ia totul, nu-i lasă nici cât să moară de foame. Era jaf” – scrie Alexandru Mihalcea.

Sistemul te lăsa, aşadar, fără repere valorice şi culturale. Te lăsa fără proprietăţi, fără ce este al părinţilor tăi şi al tău. Urma să te integreze. Să te recruteze, ca informator. Mai exact, ca turnător.

Mihalcea îşi povesteşte „clipa de laşitate”, arată cum a fost şantajat de locotenentul major Gheorghe Vântu să devină turnător. Erau folosite date despre tine care apăreau în „referinţele” scrise de colegii tăi din şcoală, nişte turnători avant-la-lettre, fiindcă toată lumea scria referinţe despre toată lumea. „Referinţa este rudă cu nota informativă”, scrie Mihalcea. Şi era destul să se afle că te-ai ciondănit cu un coleg cu origini sănătoase sau că femeia la care te duci a avut legături cu nu ştiu care „bandiţi din Făgăraş” ca să ţi se pună în faţă o foaie în care scria că „te angajezi să aduci la cunoştinţa organelor de stat orice acţiune întreprinsă împotriva securităţii RPR.”

Semnezi foaia cu pricina şi eşti al lor… Abia după ce înţelegi în ce grozăvie te-au băgat, pui mâna pe stilou şi semnezi contrariul, că nu poţi, de fapt, să accepţi misiunea de informator, că firea ta nu se împacă deloc cu misiunea de agent… Multă vreme vei regreta un acel moment de slăbiciune când ai cedat şantajului şi presiunilor, iar ei, slujbaşii regimului, nu vor uita niciodată că ai semnat…

Probabil ultima tuşă a ceea ce avea să devină regimul politic din România este dată de valul de arestări din 1957. Începuse să se audă de comportamentul inuman la care erau supuşi deţinuţii politici, de bătăi, de torturi. Oamenii vorbeau cu fereală. Le era frică. În mediul universitar, teroarea se abătea asupra studenţilor. „În facultăţi, şedinţele UTM se ţineau lanţ. Începeau spre seară şi se terminau în zori. Ordinea de zi se deschidea cu un referat cu titlu dinadins anodin, chiar minimizant, de exemplu: „Unele neajunsuri în munca de educaţie politică a tineretului”, urmat de discuţii, după care venea punctul care le dădea tuturor, cu excepţia şefilor de partid, fiori: probleme organizatorice. De la Lenin citire, de la şedinţele în care zeul bolşevicilor aplica deviza lui Lasalle: partidul se întăreşte, purificându-se…” – spune Alexandru Mihalcea.

Şi cum se purifica partidul? Erai exclus din UTC, ca „duşman al poporului”, erai acuzat că te întâlneşti cu alte „elemente duşmănoase” – aşa cum Alexandru Mihalcea se întâlnea, de exemplu, cu prietenul său, Florin Pavlovici, autorul memorabilei lucrări „Tortura pe înţelesul tuturor” – erai ameninţat, încetul cu încetul, spaima ţi se cuibărea în oase, ştiai că urmează să mori din punct de vedere civil, noua societate nu te mai primea, te aştepta întunericul.

Sfârşitul cărţii lui Alexandru Mihalcea ilustrează trist această „moarte civilă”, simbolizată, dacă vreţi, de ochelarii negri, din tablă, care ţi se puneau pe ochi, de coridorul care te ducea direct în tenebre şi de pulanul anchetatorului:

„Caraliul mă înşfacă de braţ, mă scoate din camera supraîncălzită în frigul unui spaţiu care, judecând după mulţii paşi pe care îi făceam nu poate fi decât un coridor, mă avertizează că urc zece trepte, să le număr, erau unsprezece, m-am împiedicat, am dat să cad în nas, se aştepta, s-a răstit, mă, boule, un’te duci, a chicotit cu mâna înfiptă dureros în braţul meu, m-a răsucit brusc lovindu-mă cu fruntea de un zid, sâsâia ca şarpele, din faţă veneau alte sâsâituri, m-a răsucit pe loc, m-a mai împins câţiva paşi, a ciocănit, a deschis o uşă, m-a împins iar, m-a oprit scurt.
-Scoate-i ochelarii!
Eliberaţi brusc, ochii se străduie să se adapteze, luminiţe verzi şi roşii se aprind, se sting pe retină, obiectele se depărtează şi se apropie: un fişet, un scaun, o masă. Un birou la care stă un individ în haine bleumarin, cu cravată roşie… Individul mă fixează îndelung, ca un şarpe… Într-un târziu, îşi împinge scaunul, trage un sertar, scoate un pulan, îl dezdoaie, îl pune pe birou, fără a mă slăbi din ochi. Şuieră printre dinţi, cu voce încărcată de ameninţări:
-N-ai vrut să ne ajuţi, Mihalcea!
Înţeleg fulgerător. Cercul s-a închis.”

Anunțuri