Archive for Aprilie 2012

Odihneşte-te-n pace, Irene! În băltoaca ta călduţă…

Aprilie 14, 2012

poate mă mai lăsaţi dreaq cu sentimentalismele voastre ieftine,
şi cu pisicuţele de pe facebook,
şi cu zâmbetele contrafăcute,
oare nu vi s-a acrit de line-uri scrise la limita dintre platitudine şi prostie?
de ochi albaştri, lăcărmoşi, în spatele cărora se cască vidul?
de nebuni care se cred spaghetti puse la fiert, drept care se agită mucios, bălos şi tâmp?
oare nu vi s-a luat de poze demonstrative
şi de kkat-uri repixelate postate la „ambâţ”?
de fericiri standardizate şi sindicalizate, bune pentru tot poporul?
nu vă e silă de nefericiri cartieriste şi proletare – ah, vai, ah –
bonus kitsch-ul lacrimei urduroase, strivite pe obrăjor?
astăzi vreau atitudine,
vreau fraze aspre, cioplite clar în piatra lexicului,
cuvinte ca torpila –
şi mesaje ca obuzul, vii, directe, neechivoce,
ca o condamnare la existenţă,
vreau pumni strânşi îndreptaţi către divinitatea care tace
şi vreau râset sănătos adresat prietenilor,
daţi-mi urlet aprig atunci când doare –
nu-mi daţi smiorcăieli imbecile,
vreau vâlvătăi în priviri şi foc de iad în inimă –
nu îngeraşi leşinaţi şi inimoare roz,
m-am săturat de texte proaste despre iubire
şi de citate piftioase despre adevărata prietenie
scrise de encefalopaţi care iubesc pân’la uşa liftului
şi de ipocriţi care spun prietenilor texte politic-corecte
(corectitudinea politică este marele asasin al spiritului, al dragostei şi al prieteniei),
vreau capete ridicate şi priviri drepte, nu ochi piezişi şi mutre diplomate!
Vreau să văd ură şi vreau să văd dragoste,
vreau femei viteze, înţelepte şi frumoase ca Athena, nu Afrodite handicapate
şi bărbaţi ca Heracle, nu ca Orpheu!
puţin Ares este, uneori, mai necesar decât biata Irene…
repatriaţi în piepturile voastre omenescul,
căci omenescul e mai presus de zei, de dumnezei, de politică, de statistică, de catedrale, de mall-uri, de religie, de ziare, de televiziuni, de facebook, de twitter…
vă afişaţi obsesiv chipurile derutate şi miloage,
cerşind admiraţie şi recunoaştere,
dar trişaţi ziua de azi cu ziua de mâine
şi vă îngropaţi în silabe şontoaroage, precum coropişniţele în bălegar!

Idealul, ca un armăsar tânăr,
zace cu picioarele amputate de circul aparenţelor,
cu sângele scurgându-i-se mut în buretele compromisului momentan,
ca şi cum am trăi oricât ca să trăim oricum,
ca şi cum n-am şti că, îndată ce suntem, am şi fost…

Anunțuri

Cu gnoza aşezată pe-un umăr, ca o blană de leu

Aprilie 4, 2012

da, lumea s-a deshis în întregime, o cunosc
misterul ei s-a evaporat ca apa de trandafiri lăsată la soare,
am demistificat totul,
am revrăjit totul,
am demistificat din nou,
iar azi, a mai vrăji încă o dată lucruri, oameni,
sau chiar pe mine însumi,
îmi pare van, cenuşiu, inutil.
Am tăiat pe burtă lumea, realitatea, existenţa
şi i-am prăbuşit viscerele pe asfalt,
mi-am arătat mie însumi conţinuturi fetide, macabre
sau sfinte, mirosind a mir
şi am formulat răspunsuri precise, ca un chirurg.
Ura, dragostea, indiferenţa, pasiunile,
îmi place să cred că am ajuns dincolo de ele
la fel cum galaxiile sunt în afara găurilor negre.
Sau poate eu însumi sunt o gaură neagră
în care totul se resoarbe ca-ntr-o formulă discretă,
– pentru că ştiu,
pentru că am cunoaşterea,
pentru că, în sfârşit, văd rostul lucrurilor
şi nu trec adevărul prin lentila falsă a fericirii sau a nefericirii,
deci sunt – ca singură posibilitate logică – absolut fericit
ca un sfinx
în cazul în care sfincşii or fi şi ei fericiţi…
dau sens existenţei, sunt autoritatea, sunt Demiurgul,
Creaţia începe când deschid ochii,
neantul mi-e la îndemână ca o scrumieră cu gânduri fumate,
sunt Dumnezeu
sau sunt un fir de praf, dacă aici mă aduce fantezia,
eu îmi permit totul,
eu generez lumea –
şi asta e simplu de dovedit:
îndată ce eu nu mai sunt – nici ea nu mai e.
divinitatea este, deci eu sunt,
pentru că de la mine pleacă totul
ca să se-ntoarcă la mine.
da, lumea s-a deschis în întregime,
acum aştept doar să se-ntunece,
să cadă amurgul,
să-i ascundă muchiile, rotunjimile şi unghiurile
şi, încetul cu încetul, s-o piardă într-o noapte înstelată
mirosind ca atunci, la început, a primăvară răcoroasă
şi crengi înflorite,
când nimic nu ştiam încă
şi vraja dintâi stăpânea
ca o regină tânără şi crudă,
gata să fie violată
de-un aventurier cu gnoza aşezată pe-un umăr
ca o blană de leu
şi cu timpul pe celălalt umăr
acceptând minciuna veselă că, totuşi, există timp…