Archive for Martie 2012

Fortui-te-aş salutar, naţie!

Martie 14, 2012

Iată unul dintre efectele imbecilizării în masă…

Într-o naţie de „almanahe” şi „succesuri”, ne prăbuşim de admiraţie în faţa prim-ministrului Mihai Răzvan Ungureanu pentru că ştie ce înseamnă „fortuit” şi „salutar”.

Voi vă daţi seama ce jos sunt standardele atitudinii critice?

A-ţi cunoaşte limba maternă a devenit, pentru toată prostimea ziaristică, ceva excepţional. La naiba, sensul acelor cuvinte se învaţă prin clasa a X-a… Orice absolvent de liceu care s-a pregătit să intre la Litere l-a citit pe Graur. Nu trebuie să fii savant pentru asta.

Însă pentru „oaza” de cretinism jurnalistic – am numit aici televiziunea unde gâdişor a rămas tablou în faţa unui tip care n-a lipsit la lecţia despre paronime – e suficientă o frază coerentă, ca să vedem spectacolul prostiei frustrate, reduse la tăcere.

Şi, pe urmă, pe bloguri şi pe facebook, s-a auzit explozia de admiraţie în faţa banalităţii… Ziariştii care cred că trebuie să lingă toate urmele lăsate de Băsescu pe pământ au umplut blogurile şi facebook-ul cu extazul generat (în slabele lor minţi) de marele, inegalabilul, uriaşul, teribilul… Mihai Răzvan Ungureanu.

Ca să nu mai zic că, dincolo de aceste aspecte tâmpiţele, emisiunea a fost un rateu incredibil. Aproape toate întrebările au fost neinspirate. Şi, când „moderatorul” reuşea să îngaime o întrebare cât de cât directă şi coerentă, Ungureanu răspundea ca Ion Iliescu. Adică fără să spună nimic.

Hait, că suntem o naţie de proşti.

Anunțuri

Bătrânul continent îşi face lifting facial

Martie 12, 2012

Bătrânul continent se reconfigurează pentru a putea intra în concurenţă cu marile economii emergente: China, India, Brazilia etc. Pentru a eticheta noua reconfigurare, se vorbeşte tot mai apăsat de Statele Unite ale Europei (SUE).

În toate aceste state (care nu sunt încă „unite”, fiindcă importante tradiţii culturale le despart), oamenii de rând (italieni, spanioli, greci, francezi) protestează împotriva tăierilor de salarii, a şomajului ridicat, a preţurilor care cresc vertiginos şi a modificărilor aduse legislaţiei muncii sau sistemului sănătăţii.

Sub privirea popoarelor, un întreg sistem social-protecţionist se prăbuşeşte.

Iar oamenii rămân ai nimănui, în numele unei ideologii globaliste neo-liberale uşor aberante, sau chiar în numele unor abstracţiuni economice de tip „papper-management” care au în vedere exclusiv prosperitatea marilor holding-uri – păienjenişuri de companii şi organizaţii care sunt una proprietara celeilalte, care se creditează una pe cealaltă, care se finanţează reciproc sau se reconfigurează în funcţie de interese, alcătuind un monstru instituţional cu limbaj, cultură şi paradigme proprii.

Oamenii vor avea salarii mici. Vor putea fi concediaţi cu multă uşurinţă. Accesul la servicii medicale le va fi tot mai limitat. Şi, având în vedere gradul ridicat de analfabetism, putem spune că nici şcoala nu mai este – nu va mai fi – o prioritate pentru guverne. Culturile organizaţionale ale holding-urilor private vor înlocui cultura pur şi simplu.

SUE se vor naşte din sacrificiul celor mulţi şi dispensabili. La fel ca în romanele SF, mă gândesc că vom vedea – vedem deja? – o populaţie de some îndobitocite, bolnave, sclave, datoare pe câteva generaţii, osificate conceptual/mental de către marile corporaţii angajatoare, dar locuitoare ale unui continent cu monedă unică, vorbitor de limbă unică (în viitor) şi apt să concureze din punct de vedere economic cu restul lumii.

România trebuie să intre în această horă. Este şi ea un teritoriu care are resurse naturale (inclusiv umane) exploatabile.

În discursul pe care l-a ţinut la data de 7 martie, preşedintele Traian Băsescu a tras toate semnalele.

A vorbit despre „statul care nu poate face faţă singur procesului de globalizare”, despre „limitele politice în consolidarea monedei Euro”, despre „evoluţia viitoare a României care va exista doar în interiorul UE şi ca partener al SUA”, despre „unificarea europeană a sistemului de taxe şi a legislaţiilor” şi aşa mai departe.

Asistăm la un proces istoric de adâncire a prăpastiei sociale între conducători şi conduşi căruia nu ne putem sustrage şi căruia nu ne putem opune decât prin metode clasice şi ineficiente, cum sunt protestele de stradă, grevele, negocierile între patronate şi sindicate. Prost, limitat şi umilit de lipsuri, omul de rând se luptă cu un sistem globalizant pe care nu-l înţelege, pe care nu-l mai poate numi „de dreapta” sau „de stânga” şi căruia nu-i poate aduce nicio corecţie. Indiferent de gradul de violenţă cu care şi-ar urla opiniile, asupra lui se acţionează represiv şi armat.

În lumina acestor detalii, protestatarii români – aşa cum s-au adunat ei în luna ianuarie 2012 în centrul Bucureştiului – par nişte luptători preistorici care aruncă cu pietre într-o navă din Star Wars.

E clar că politica pare, la rândul ei, sora mai mică şi mai tâmpită a economiei.

Opoziţia românească, în speranţa că va smulge capital de simpatie de la amărâţii din drum, s-a grăbit să le promită acestora măriri de salarii, doar pentru ca, două luni mai târziu, să recunoască spăşită că nu va fi posibil aşa ceva.

Îmi cer scuze pentru acest text absolut plictisitor, dar nu văd cum aş fi putut pune în cuvinte, preţ de o pagină şi ceva, inutilitatea oricărui protest social.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că reacţia oamenilor de oriunde din lume mă bucură. Au şi eu un cuvânt de spus, în ciuda faptului că lumea s-a reconfigurat permanent, sub diverse forme, din timpul marilor imperii antice până în prezent. Viziunile organizaţionale, ca să le numesc aşa, nu omul de pe stradă le-a avut, ci aceia care şi-au dorit o depăşire a condiţiei umane. Cum va arăta viaţa protestatarilor de astăzi peste 25 de ani? Este o întrebare care deschide noi şi noi subiecte şi teorii. Suntem tineri, vom vedea cu ochii noştri.

Dacă totul nu e, nimic nu e

Martie 7, 2012

Lumea evadează din Text, mutându-se în Imagine, Twit, Share şi Like,
Vedem apusul în Fotografii,
Marea freamătă pe Youtube,
Inimile bat în Emoticoane pentru eternitate,
Zâmbetele se întrepătrund hologramatic, schematic, rece,
Două puncte şi o paranteză rotundă – e suficient.
Ai zâmbit şi azi – de mai multe ori… 🙂 🙂 🙂
Sau chiar ţi-ai permis să râzi larg, zgomotos… :))))))))))))))
Puii de pisică devin Marii Proprietari ai gingăşiei şi Capitaliştii blăniţei zbârlite,
Buzz-urile au luat locul saluturilor entuziaste, optimiste.
Hai buzz prietene, hai buzz şi tu,
Hai, Ignore, că m-am săturat…
Hai, Delete Contact, altul la rând!
Display-ul e Universul, e Societatea, e Localismul şi Globalismul,
Toch-screen-ul este Atingerea, uite întindem mâinile unii spre alţii,
Suntem „în linie”, chiar dacă, uneori, din fereală, suntem pe Invisible
– ah bietul H.G. Wells, ce naiv a fost!
(o referinţă culturală inadecvată, scuze, scz)
Oameni serioşi, tridimensionali, se transformă în j-peg-uri abţibild,
Fără adâncime, fără mimică, fără scop,
Dar măcar îi vede lumea,
Sunt văzut, deci exist – nu încape discuţie.
Fete tinere, frumoase, poate un pic prostuţe,
Auto-pozate în baie sau în sufrageria cu bibelourile bunicii
Cu aparatul ieftin, ţinut în mâna dreaptă suficient întinsă,
Cu obiectivul orientat către sine,
Cerşesc prin toţi porii fiinţei lor: Like me! Like me! Like me!
Like me, idiotule, pentru tine m-am dezbrăcat pe internet,
Încât mă vede şi domnul profesor,
Pentru tine m-am chinuit să photoshopez poza asta, încât arăt ca un alian din Sar Treck…
Şi like-urile vin: „Hai, că eşti frumix!”, momentul aproape orgasmatic al speranţei
Este de neînlocuit,
Fiindcă tocmai de aia îl numim „moment orgasmatic al speranţei”.
Important este să ne ruinăm vieţile, străduindu-ne să fim fericiţi.
Important e să arătăm celorlalţi ce suntem,
Nu să fim.
Fiindcă oricum, nu mai ştim ce suntem, dacă om fi ştiut vreodată – scuză de tip ontologic pentru mici ignoranţe cotidiene.
Nu share-uieşti, nu există. Ah, existenţa – ştiam eu că e capricioasă…
Şi mai sunt şi antrenorii fericirii în 10 paşi, un fel de sfetnici contemporani:
3 secrete pentru o carieră bănoasă,
5 paşi ai descoperirii potenţialului tău,
8 idei de îmbunătăţire a sexului în maşină,
6,5 metode de a-ţi convinge şeful să-ţi dea o mărire salarială
Sau 3,14 secrete de a deveni antreprenor de SUCCES, neapărat cu majuscule să se vadă.
Nu sunt sceptic, sunt doar amuzat, în fond viaţa poate fi redusă la o simplă schemă de lucru,
Dacă eşti idiot.
Şi mai sunt şi momentele în care pozăm farfuria cu mâncare, să se vadă că mâncăm,
Ne pozăm în concediu, să se vadă că mergem în concediu,
Ne pozăm în cafenea, să se vadă că bem cafea,
Ne pozăm în maşină, să se vadă că băgăm benzină,
Ne pozăm la serviciu, să se vadă că mergem la serviciu,
Ne pozăm acasă, să se vadă că suntem acasă,
Ne pozăm pe scaun, să se vadă că stăm pe scaun,
Ne pozăm fiind – să se vadă că suntem,
Să nu cumva să presupună cineva cum că n-am fi…
Şi Like, şi Like, şi Like,
Fiindcă dacă totul nu e, nimic nu e.
Şi când nimic nu e, apare Anonymous – care este. Deşi nu este. (un vers aproape vanghelian, lol…)
Undeva la limita dintre fiinţă şi nefiinţă se naşte un nou univers,
Dar cine ar mai avea talentul să-l descrie, să-l iubească, să-l contrazică,
Până şi autorul acestui text senin, amuzat şi inutil cedează – şi se reîntoarce în realitate
Cu coada între picioare, iscodindu-şi sceptic – adică amuzat – existenţa.