Archive for Noiembrie 2011

Back!

Noiembrie 14, 2011

N-am mai scris demult aici, mi-am părăsit cu nesimţire cititorii şi fanii, dar asta nu înseamnă cu nu mi-au trecut gânduri prin cap. Aşa cum am mai zis, lumea am citit-o, dar n-am mai transcris-o. Nici acum n-am să transcriu mare lucru, doar câteva idei care m-au însoţit în timp ce conduceam, mâncam sau stăteam de vorbă cu inşi plictisitori…

* Dacă trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, înseamnă că orice intervenţie de natură demiurgică este inutilă. Nu există argumente pentru a modifica maximum de bine posibil. Cu toate astea, omul intervine furios şi încăpăţânat asupra lumii, ca şi cum aceasta ar fi cea mai proastă dintre lumile posibile.

* Luxul este o terapie psihologică. Împotriva a ce? Împotriva limitelor fiinţiale. Luxul este nivelul ultim de excelenţă (în sensul foloaselor materiale) pe care-l poţi atinge într-o viaţă limitată şi te face să-ţi uiţi, momentan, limitele. E singurul care-ţi anesteziază fragilitatea, de multe ori alături de heroină. Luxul îţi oferă totul, dar nu-ţi oferă un sens, un rost. Poţi trăi fără rost într-un lux orbitor. Conştientizarea acută a lipsei sensului le împinge, probabil, pe vedete la sinucidere, cel mai adesea printr-o supra-doză. Supradoza de lux şi supradoza de drog se autoadministrează atunci când dozele obişnuite nu mai au efect anestezic. Discuţia despre sens, poate altă dată.

* Spaima poate fi fundamentul nu numai al existenţei în sensul activării instinctului de conservare, ci şi al moralităţii. Individul care nu se teme îşi permite să fie cât de imoral doreşte. Pariul meu este că, în timpul în care stau pe tron, dictatorii nu se tem. Lipsa spaimei că pot suporta consecinţele i-a făcut posibili pe Nero, pe Hitler şi pe atâţia alţii. Aş da orice să pot fi în mintea unui tiran, în ultimele momente ale vieţii sale. Gaddafi a căutat mâncare în gunoaie în ultimele zile de viaţă. Oare cum gestionează ei şocul prăbuşirii de la exercitarea controlului total până la pierderea oricărui control? Exercitarea puterii discreţionare fracturează, probabil, contactul cu realitatea, iar reîntâlnirea e dură. Se vede în privirea puţin nedumerită a oricărui tiran… De meditat şi la obiceiul omenirii de a-şi ucide dictatorii. Execuţiile rituale în contemporaneitate… Totuşi, a nu se confunda lipsa spaimei cu ceea ce numim curaj de tip eroic. Probabil, a avea curaj nu înseamnă a nu te teme. Ci a face fapte eroice cu toată teama omenească în suflet. Le-a lipsit spaima umană de a suporta consecinţele, dar asta nu înseamnă că tiranii au fost curajoşi.

* Cele mai multe dintre conceptele politice mi se par depăşite. Pare inadecvat să mai spui că eşti „de stânga” sau „de dreapta”, lumea nu mai funcţionează în cele două viteze. Probabil că umanismul rămâne soluţia ideală, asta dacă acceptăm idealul şi faptul că că orice politică ar trebui să aibă drept scop îmbunătăţirea condiţiei umane, iară nu prosperitatea grupurilor de interese, aşa cum se întâmplă de fapt. Umanismul, în sens camusian. Mi s-a spus deseori că umanismul poate fi luat drept socialism. Diferenţele sunt uriaşe: socialismul presupune înecarea individului în masă, ştergerea chipului persoanei (nu-mi plac deloc termenii popor, populaţie etc. fiindcă în ele se îneacă omul), în timp ce umanismul garantează saltul către individuaţie, iar omul redevine persoană. Repunerea omului în centrul chestiunii nu este socialism sau stângism şi, probabil, nu va fi niciodată politică. Transformarea umanismului în politică ar însemna compromiterea lui. Şi totuşi, omul evadează permanent din borcanul ideologiilor, refuză să respire concepte şi atunci când visează, nu visează sisteme economice. De fapt ar fi bine ca în familia lexicală a cuvânului „uman” să nu existe termenul „umanism”. „La ce bun să construiesc un castel în care n-aş putea să trăiesc”, spunea Kierkegaard, referindu-se la sistemul filosofic al lui Hegel. La ce bune toate ideologiile care nu satisfac, cu adevărat, pe nimeni? O încăpere caldă în care stau oameni care se iubesc este mai valoroasă decât orice ideologie.

* Fiinţa umană de astăzi este mult prea împovărată de istorie. Mă refer la fiinţa umană esenţială. Cea cu dureri, fericiri, vise şi angoase, cuantificabile în lacrimi şi zâmbete. Rătăcită în labirintul crizei financiare globale, al strategiilor de rezistenţă, al conflictelor politice, al FMI, al G20, al Comisiei Trilaterale, fiinţa umană esenţială ştie foarte bine că poate trăi fără toate astea şi că toate astea sunt fake-uri ale istoriei. „Viaţa este posibilă oriunde poţi face focul şi privi stelele”, spunea Ovidiu, exilat la Tomis. Fiinţa umană esenţială mai ştie foarte bine că a curs sânge, încă de pe timpul lui Carol cel Mare, pentru formarea statelor naţionale, iar acum curge sânge pentru desfiinţarea statelor şi globalizare. Statul global desfiinţează fiinţa esenţială şi propune fiinţa globală. O fiinţă fără identitate. Iată o altă modalitate de a şterge chipul omului. Omul global va fi omul periferic par excellence, adică va fi întotdeauna incapabil să intre în Castelul lui Kafka pe care-l va vedea, dar nu-l va putea accesa. Într-o lume globalizată nu va mai exista Centru. Fiinţei umane globalizate periferice îi va lipsi, probabil, centralitatea, absolutul la care să se raporteze. Optimism: cerul înstelat va fi mereu deasupra. Pesimism: legea morală nu va mai fi în suflete.

* Mă uit la oameni şi deja observ că vorbesc tot mai rar în public despre bucuriile şi tristeţile lor. E ca şi cum aceste cuvinte ar fi interzise. În public trebuie să ne jucăm rolul şi să abandonăm ideea de a mai fi oameni. Rolul nu permite tuşa umană. Dar când din om lipsesc tristeţea şi bucuria, se insinuează depresia şi delirul. Tristeţea poate să treacă cu o carte sau cu o excursie, depresia trece doar cu Xanax. Bucuriile se mărturisesc prin zâmbet, delirul se trădează prin rictus. Fiinţa globală pendulează între depresie şi delir, între Xanax şi rictus. Optimism: cerul înstelat va fi mereu deasupra, chiar dacă luminile marilor oraşe îl eclipsează. Pesimism: legea morală nu va mai fi în suflete. De fapt ce este legea morală din suflete? (Nu cea scrisă în Codul Penal, evident…) Eu cred că începe de la milă, compasiune, compătimire, simţ al responsabilităţii. Primele cărămizi ale oricărei etici. Amoralitatea lipsei legii morale din suflete şi întunericul cerului eclipsat de neoane, astea să fie vertebrele noului om?