Archive for Martie 2011

Replici de vodevil cu Crin Antonescu

Martie 29, 2011

Săptămâna trecută Crin Antonescu a fost la Piteşti. Asta nu mai e demult o ştire. Însă poate fi o ştire răspunsul pe care dl. Antonescu l-a oferit unei întrebări.

Haideţi să vedem despre ce este vorba…

Cum bine ştiţi, am penalizat deseori în scrierile mele pariul pe care PNL îl face cu viitorul şi cu propria istorie. Protocolul încheiat de către liberali cu foştii comunişti este ultima tuşă a relativismului politic românesc, iar obsesia puterii pare să legitimeze până şi aneantizarea tradiţiei.

Domnule Popa – i-am spus lui Iani Popa, preşedintele PNL Argeş – este posibil ca Nicolescu să fie inocent, iar justiţia să-l găsească nevinovat. Este la fel de posibil ca el să fie un infractor, iar justiţia să-l pedepsească pentru infracţiunile săvârşite. N-aţi aşteptat să semnaţi protocolul de la Florica până când justiţia va da verdictul. Dacă Nicolescu va fi găsit vinovat, cum vă veţi simţi ştiind că aţi semnat o înţelegere cu un infractor?

Acesta a fost momentul în care Crin Antonescu – pe care mulţi îl văd deja viitorul preşedinte al României – a luat cuvântul şi a ţinut să-mi răspundă el în locul lui Iani.

Am acceptat.

Dl. Antonescu a extrapolat totul către Traian Băsescu. Iniţial, n-am înţeles de ce. Apoi s-a făcut lumină. „Dacă Băsescu este vinovat în dosarul Flota – şi dacă va fi dovedit infractor – oare cum ar trebui să se simtă ceilalţi şefi de state care au semnat împreună cu el tratate internaţionale?

Ar trebui să se simtă prost, iar pe Băsescu ar trebui să-l vedem în cătuşe – am apucat să murmur.

De fapt, dl. Antonescu a făcut o dublă greşeală, dincolo de replica de vodevil pe care mi-a oferit-o.

Întâi, a abolit subiectul. Poate că pentru el, ca şi pentru pesedişti, Nicolescu este din start inocent, la fel cum Băsescu este din start vinovat. Înţeleg prea bine că dl. Antonescu trebuie să-şi apere colegii în tabăra cărora luptă. Dar, totuşi, dreptatea o împarte justiţia, există legi în virtutea cărora un om este declarat drept sau nedrept.

Apoi dl. Antonescu a încercat, teoretic, să justifice nişte posibile infracţiuni petrecute la un nivel mai mic prin faptul că la nivel prezidenţial s-ar fi petrecut infracţiuni mai mari. Întrebarea mea era despre Nicolescu, nu despre Băsescu, iar dacă Băsescu este mai vinovat în dosarul Flota decât Nicolescu în dosarul X, asta înseamnă că aceeaşi justiţie ar trebui să ia măsuri în cazul ambilor inşi.

De fapt, prin întrebarea mea am încercat să produc un declic moral în mintea lui Iani Popa. Şi astfel să-l fac să priceapă că semnarea unui protocol cu un om pe care justiţia îl cercetează în chestiuni de gravă corupţie, este o greşeală nu doar politică, ci şi umană. Dacă eu aş fi fost politician, n-aş fi legitimat prin semnătura mea un om despre care ştiu că ar putea ajunge la puşcărie.

Personal, îmi doresc ca Nicolescu să fie declarat nevinovat. Ar fi o angoasă uriaşă pentru noi toţi să ştim cu probe că atâţia ani am locuit într-un judeţ al cărui preşedinte şi-a aranjat nepoţii, ginerii şi fraţii. Însă, dacă va fi declarat vinovat, îl va lua cu sine în groapa istoriei şi pe tânărul politician Iani Popa despre care toţi votanţii îşi vor aminti că a făcut înţelegeri scrise cu… „infractorul ăla”.

Îmi doresc ca şi Traian Băsescu să fie nevinovat. Ar fi cu atât mai angoasant să ai un preşedinte dovedit infractor.

Cum jurnalismul pe care îl fac eu este unul judeţean, mă interesează mai puţin Traian Băsescu. Dar politicienii locali care trăiesc în comunităţi mici şi au pretenţia de a veni în fruntea acestor comunităţi, mă interesează extrem de mult. Datoria mea este să fiu lucid şi să gândesc lucrurile.

Lucid am fost când i-am scris lui Iani Popa, când i-am adresat întrebări şi, mai mult decât atât, l-am invitat să gândim împreună. Până acum n-am avut succes, el vrea voturi, nu luciditate. Uită, însă, că acele voturi nu vor intra în patrimoniul politic al PNL. Va avea grijă PSD de acest aspect. Şi când liberalii se vor certa cu comuniştii, liberalismul va fi o epavă a istoriei. Sper să mă-nşel. Deocamdată, singura mea certitudine este că partea bună a liberalismului a rămas în urmă, în timp.

Discuţia rămâne totuşi deschisă, asta înseamnă că trebuie să fim optimişti.

Anunțuri

Mari iubiri politice consumate underground, la Vilă?

Martie 19, 2011

Bun… Aud un zvon nasol. Ce fac? Îl dau? Nu-l dau? De câteva ore mă gândesc că, dacă e adevărat că protocolul PNL-PSD (Argeş) s-a semnat pe şestache, la Vila Florica, în uterul liberalismului, înseamnă că liberalii au început să pută a cadavru. Tot nucleul lor de votanţi îşi va întoarce faţa, cuprins de silă. Nu ştiu dacă este adevărat că Nicolescu şi Pendiuc s-au întâlnit cu Iani Popa & Co – la Vilă, fără presă – şi au semnat… Dar, dacă ar fi fost aşa, ce mama dracului era de ascuns? Casa Brătienilor să fi ajuns un loc de întâlniri secrete de acest gen, mai ceva ca un bordel în care amanţi politici de ocazie îşi satisfac, pe hârtie, viitoare fantezii electorale?

Cine ştie mai multe, rog confirmarea sau infirmarea zvonului…

Sisif sfidează din nou absurdul

Martie 18, 2011

Uneori pare imposibil să ieşi din statistică şi să intri în dramă. Nu eşti acolo. Şi când nu eşti acolo, până şi Japonia pare o altă planetă, foarte îndepărtată.

Mumificat în confortul mic-burghez, mediocru şi călduţ, cu papucii călduroşi în faţa fotoliului şi vestuţa de lână pe burtă, o tragedie de proporţii te revoltă ca o indigestie. Aspru, însă niciodată total. În afară de a-ţi pune problema, n-ai ce să faci. Pentru că nu poţi, pentru că nu e treaba ta imediată, pentru că, în definitiv, nu renunţi niciodată la micul tău spaţiu securizant. Abandonarea tabieturilor pare mai nimicitoare ca un tsunami, n-am crezut niciodată cu-adevărat în dictonul lui Albert Camus – „Mă revolt, deci existăm„. Solidarizarea e teoretică. Ciuma n-a unit niciodată oamenii. Şi fiecare individ din celălalt colţ al planetei este ziaristul Rambert care vrea să se sustragă, spunând: „nu sunt de aici„… Lipseşte implacabil Rieux, medicul idealist, în braţele cărora mor toţi sau care reuşeşte să trateze pe câţiva. Iar Dumnezeu tace, suprem fanfaron autist, în vreme ce Sisif, omul banal, o ia mereu de la capăt sfidând absurdul, reconstruindu-şi destinul în aşteptarea viitorului tsunami, urcând la infinit bolovanul în vârful muntelui, pariind pe o iluzorie fericire care va veni, de fiecare dată, „după”.

Eşti intelectual, scrii un text. Eşti muncitor, comentezi la o ţuică.  În marile saloane culturale europene şi la crâşma din colţ se spun, în alt mod, aceleaşi idei. În timp ce fiecare se raportează la celălalt ca la un extraterestru, seminariile despre lupta împotriva dezastrelor sau a eradicării sărăciei globale (după caz) se desfăşoară în aceleaşi hoteluri de 5 stele, unde toată lume aşteaptă catering-ul.

Conceptul de „aproape” se dizolvă, nu ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine, fiindcă nici noi înşine nu mai ştim exact între ce limite funcţionăm. Am vrea să fim animale globale, dar Huxley stă mereu în clar-obscur şoptindu-ne că „omul e un animal parţial social„…

Funcţia terapeutică a mărturisirii

Martie 15, 2011

Susţinerea PDL faţă de deputatul Sorin Buta a devenit ridicolă. La fel cum ridicolă este şi tăcerea încăpăţânată a acestui Sorin Buta.

În primul rând, Buta trebui să priceapă că el poate să stea ascuns în pământ, ca o râmă, chiar şi 100 de ani. Presa îl va „cânta” întotdeauna, îl va ironiza, îl va pune faţă în faţă cu alegătorii şi cu propria calitate de deputat, îi va arăta că este un fost securist atâta timp cât nu dovedeşte contrariul şi îi va reproşa amar tăcerea vinovată & penibilă la care recurge mergând pe ideea că, atunci când te simţi cu musca pe căciulă, mai bine taci.

În al doilea rând, există o istorie. Chiar dacă prezentul te descurajează în a-ţi construi imaginea pentru viitorii 100 de ani, asta nu înseamnă că ziarele locale nu scriu despre tine şi că numele tău nu va fi prezent în conştiinţa publică. Ar fi mai nimerit să ieşi în faţa presei şi să-ţi mărturiseşti trecutul. Eu unul n-aş risca să mă perceapă oamenii ca pe „fostul securist discret”. Mi-aş dori, în schimb, să arăt ca un om puternic şi demn, oricât de greu ar fi drumul până la demnitate. Sorin Buta, dacă nu mă crezi, îţi voi da un exemplu clasic: Alexandru Paleologu. Acest senior al politicii liberale a mărturisit că, în închisorile comuniste, sub presiunea torturii, a turnat. Mai ştii care a fost reacţia publică? Toată lumea l-a iertat. De ce? Fiindcă o mărturisire de acest gen are întotdeauna ceva nobil. Şi pentru că acele împrejurări, în care caracterul unui om se poate altera, au fost dramatice.

Sigur, nu-i cer lui Buta să facă precum Paleologu. Alăturarea este imposibilă. Şi nu toţi au vocaţia mărturisirii. Doar spiritele curajoase se pot sfâşia în faţa semenilor, pentru a dobândi iertare. Însă trebuie s-o spunem: modul acesta jenant în care bagi capul în pământ şi taci este, înainte de orice considerent teoretic-moral, un factor de contaminare pentru întreaga societate românească. E un virus nenorocit care îi învaţă şi pe alţii să tacă, să mintă, să escamoteze realităţi jenante, în ideea că presa o să tacă şi ea, iar societatea o să uite. Nici nu mai trebuie să spun cât este de eronată această strategie. Presa nu tace. Iar societatea nu uită.

Premierul Emil Boc a declarat recent că „PDL are prioritatea de a scăpa România, în următorii doi ani, de pacostea socialistă”. Foarte bine, am crezut cu toţii, de la început că PDL va fi partidul anti-comunist din România, în ciuda rădăcinilor roşii. Dar este limpede că atâta timp cât, în teritoriu, există politicieni precum Sorin Buta care tac atunci când ar trebui să vorbească, declaraţia lui Boc va fi permanent ridiculizată, iar gestul prezidenţial din data de 18 decembrie 2006 va fi transformat în minciuna politică supremă. Cu fiecare zi când taci, Sorin Buta, îţi baţi joc de românii care încă mai cred în Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, de Emil Boc şi de Traian Băsescu, preşedintele care a condamnat comunismul. Aş scrie că le trimiţi, dispreţuitor, o flegmă în obraz, dacă expresia n-ar fi cu totul vulgară.

Orice mărturisire are o funcţie trapeutică. Vindecătoare. Mai mult decât oricând, Sorine, societatea românească are nevoie să se vindece. Îţi dai seama că lucrul ăsta depinde şi de tine?

Credeam că reacţia PRM din data de 18 decembrie 2006 este cel mai ruşinos moment al parlamentarismului românesc. Dar iată că acelaşi moment, la fel de ruşinos, are loc zilnic, prin tăcerea celor asupra cărora planează suspiciunea de a fi colaborat cu fosta Securitate. Ce pot să spun mai mult decât… Mărturiseşte, Sorin Buta! Fii bărbat! Poate că oamenii din jurul tău te vor ierta, fiindcă nimeni nu este atât de neiertător şi de inchizitorial cum vrea să pară. „Oamenii trebuie să fie precum cafeaua: calzi, tari şi buni”, spune un proverb indian. Încearcă să fii acest gen de om! Lumea te va ierta, iar sentimentul că vei trăi având cugetul împăcat este nepreţuit. Pariul meu este că nici măcar tu nu te simţi confortabil purtând această cocoaşă…

Nu pot să nu mă întreb, la final, la ce sunt bune aceste meschine şi scârbavnice ambiţii de a încerca să pari pur atunci când nu eşti. Undeva în vârful piramidei ruşinii se află însuşi Felix, care ar face şi pe dracu-n patru, doar să i se şteargă trecutul. Nu i se va şterge. Trecutul murdar nu i se va şterge nimănui. Istoria a pus întotdeauna, în adevărata lor lumină, personajele care au contat. Şi pare indezirabil să intri în memoria colectivă ca generator de silă.

Scrisoare amicală domnului Iani Popa

Martie 9, 2011

– liberalii au devenit valeţii PSD –


N-am să vă reţin mult timp, domnule Iani Popa.

Pentru amândoi, timpul este o resursă preţioasă. Dacă, totuşi, îndrăznesc să vă scriu – de data asta fără ironie – o fac fiindcă am o convingere: aceea că principiile sunt la fel de preţioase ca şi timpul.

Mereu am crezut că liberalismul va fi salvarea României. Ca idealist ce sunt, o cred şi acum.

În perioada 2000-2004, când PSD transformase România într-un cenuşiu lagăr neocomunist, tânjeam după normalitate. Instituţiile statului funcţionau la comanda „partidului unic”. Presa care îndrăznea să-l critice pe Adrian Năstase (chiar şi pe dl. Nicolescu, local) murea trist. Libertatea de exprimare era un ideal frumos, partidul „era în toate” şi cine nu era în partid  „vegeta în afara chestiunii”. Aceiaşi comunsti de eşalon doi (prima generaţie încălţată şi cu unghiile tăiate) se căţăraseră la putere, afişând metehnele ţăranului îmbogăţit. Lucrurile care contau erau comunicate pieziş, mediul de afaceri era strict clientelar, nu se rosteau nume, singurii ziarişti respectaţi erau cei „de casă”. Corupţia măcina, ca un cancer, întreaga societate, iar puşcăriile erau pline de găinari. În perioada aceea răsfoiam, la Vila Florica, cele câteva manuscrise ale Brătienilor, citeam jurnalul Sabinei Cantacuzino, mă înfruptam din istorie trăind, ca prin vis, un timp paralel pe care mi-era interzis să-l trăiesc în realitate.  Mă uitam cu milă la români, la România – şi la mine. Bunicii mei, părinţii mei şi eu suferiserăm din cauza aceluiaşi rău: comunismul şi „emanaţiile” lui. Era o fatalitate, un blestem?

Nu era un blestem. Într-un decembrie geros, românii au decis s-o rupă cu comuniştii. L-au votat pe Băsescu, personaj controversat care a reuşit să schimbe paradigma preşedintelui român lemnos şi fără substanţă. Nu e locul să-i comentez aici greşelile, lumea le ştie. Nici calităţile nu i le enumăr, cine vrea le observă. Dar cât timp a fost premier Călin Popescu Tăriceanu – despre asta e vorba! – mărturisesc că eu şi mulţi tineri din generaţia mea, am  crezut că România se va aşeza cu demnitate la masa celorlalte naţiuni europene, că liberalismul contemporan românesc îşi va recupera parfumul istoric… Că seniorii îşi vor pune din nou inelul boieresc pe degetul mic, iar tinerii vor aduce acasă mentalitatea sănătoasă a Vestului. PNL va evolua pentru totdeauna – credeam – cu întregul său trecut, cu întreaga sa filosofie şi cu oamenii de valoare pe care i-a avut mereu pe culoarul politicii de dreapta. Şi începuse să fie aşa… Toleram, la acea oră, însăşi susţinerea pe care PSD o acorda PNL din Parlament, în ideea că PSD doar de atât mai e bun, să fie sluga, valetul necalificat al marelui partid istoric. Mi se părea că istoria aşezaze pentru prima dată, după 1945, lucrurile în matca lor corectă.

Ei bine, domnule Iani Popa, când Crin Antonescu a fost ales preşedinte PNL, am înţeles că acest partid s-a sinucis. Când Antonescu s-a pupat cu Geoană şi cu Iliescu m-am scârbit. Iar când a hotărât să semneze protocoalele cu PC şi cu PSD, în scopul „salvării ţărişoarei”, mi s-a făcut milă. Un ideal murea încă o dată. Trei generaţii adevărat liberale rămâneau din nou fără reper politic. Iar Iliescu ieşea din nou, victorios, la rampă anunţându-şi fanii de joasă extracţie că „trebuie să preîntâmpinăm coalizarea forţelor de dreapta”.

Vedeţi, domnule Iani Popa? V-am întrebat într-o conferinţă de presă care credeţi că va fi termenul recesiv şi care va fi termenul dominant în acest mariaj de prost gust PNL-PSD. Iar d-voastră, m-aţi asigurat de egalitate, ca şi cum în politică n-ar fi vorba de obsesia ciolanului, ci de principiul vaselor comunicante.

Deja este 1-0 pentru PSD, domnule Popa. Mulţi „liberali”, oameni pe care îi credeam cu stil şi convingeri, au ieşit în presă strigând împotriva noului Cod al Muncii, un Cod în sfârşit de dreapta, aşa cum l-a cerut întotdeauna mediul real de afaceri, aşa cum l-au cerut multinaţionalele, aşa cum îl au, de multă vreme, toate ţările civilizate. Din liberalii de altă dată, peneliştii au devenit nişte sindicalişti patetici. Nişte social-democraţi. În fond, nişte socialişti.

Local, Perianu a declarat că îl va susţine pe Tudor Pendiuc la Primărie. D-voastră, domnule Popa, aţi declarat că v-aţi alia şi cu Uniunea Sovietică să scăpaţi „ţărişoara” de răul pedelist, iar Andrei Gerea a declarat că „Nicolescu a dat de mâncare la tot judeţul”. Mănuşa s-a întors şi aţi devenit valeţii PSD. Credeţi că mai aveţi vreun rost, de acum înainte, ca liberali?

Aceasta este o simplă scrisoare, d-le Popa. Vă rog să consideraţi că v-o scrie un amic dezamăgit, nu un om care are privilegiul de a scrie în ziar. De altfel aveţi şi d-voastră privilegiul de a-mi răspunde, tot în ziar. Ştiţi bine că, în „Opinii Libere”, albul paginii vă stă la dispoziţie.

Aşa, în numele stilului de altă dată de a face politică şi gazetărie…

PS

Foarte multă lume nu ştie că Iani Popa este preşedintele PNL Argeş, motiv pentru care enunţăm acest lucru: Iani Popa este preşedintele PNL Argeş.

Acest formidabil bordel

Martie 2, 2011

Lucian Ionescu, june liberal cu discurs socialist
Deşi nu mă îndoiesc că este bine întenţionat, tânărul liberal Lucian Ionescu scrie o grămadă de naivităţi binevoitoare într-un comunicat de presă. Că profesorii sunt plătiţi prost, că un Dicţionar costă 100 de lei, că transportul costă 300 de lei… Omul are perfectă dreptate. Nici măcar Iani Popa nu se poate descurca cu 700 de lei pe lună, darămite un profesor. Însă problema apare în momentul în care Lucian Ionescu face respectivele declaraţii în calitate de om politic liberal. Să înţelegem că, dacă vine PNL la putere, orice profesor va avea un salariu de 2500 de ron, astfel încât să-şi permită dicţionare, navetă şi haine decente? Hai s-o vedem şi p’asta…

Pendiuc, primarul care topeşte gheaţa
Colegul şi prietenul nostru Mircea Sărărescu scrie un articol în care îl felicită pe primarul Pendiuc „pentru promptitudinea cu care a trimis, sâmbătă, în urma apelului nostru, o echipă a ADP care a curăţat de gheaţă trotuarul de la aşa-numita autogară de lângă Centrul de Diagnostic.” Şi cine vroiai Mircea să trimită echipa aia? Mama-mare, rudele de la oraş, Rambo, soldaţii – cine? Am ajuns să-i felicităm pe cei responsabili cu chestiile astea, că-şi fac datoria? Hai să punem şi o tăbliţă la locul cu pricina pe care să scriem: „Gheaţa de pe trotuar a fost curăţată de ADP, la iniţiativa lui Tudor Pendiuc”. Ce zici? Vorbim la o cafea.

Filosofia pietrei cubice şi ameninţarea nisipului. Felul în care Tudor Pendiuc explică de ce se pune piatră cubică în gropile care decorează din belşug străzile municipiului e megamonumental: „În această perioadă a anului este clar: nu se poate pune asfalt, temperaturile, vremea nu permit. De aceea folosim piatră cubică să umplem gropile, căci aceasta se tasează şi se fixează destul de bine. Agregatele – şi anume nisipul, balastul – produc mizerie, înfundă canalele şi, mai mult decât atât, prezintă şi riscul de a sări în parbrize la maşini din roţile altor autovehicule. Când vremea ne va permite, scoatem piatra cubică şi începem asfaltările, căci starea infrastructurii rutiere este o prioritate pentru noi.” Deci nisipul ne strică maşinile, fiindcă ne sare în parbriz, nu gropile, după logica lui Pendix… Ne bucurăm, totuşi, că articolul nostru de data trecută a avut efectul scontat, iar gropile vor fi astupate. Până atunci, aveţi grijă să nu vă sară balast în parbriz şi să vă bucuraţi de canalele care drenează atât de bine apa de ploaie, încât singura ameninţare a devenit nisipul. Gropi să fie, că piatră cubică…

Simona, specialistul ad-hoc în Codul Muncii
Simona Bucura Oprescu o comite din nou. De data asta ca mini-specialistă în Codul Muncii. Şi dă-i, şi luptă, ca la paşopt…:
Fără să se consulte în mod real cu sindicatele, Guvernul pregăteşte iarăşi asumarea răspunderii, de această dată pe proiectul noului Cod al Muncii…  Nici măcar nu au fost luate în seamă patronatele din România, ci cele constituite de reprezentanţii firmelor străine care activează la noi în ţară. Cu alte cuvinte, Guvernul nu dă doi bani pe angajaţii români şi pe patronii autohtoni pe care i-a cocoşat cu biruri.
Dragă Simona, este aşa însă, mai ales, nu este aşa. Singurele care au adus prosperitate şi know-how în România sunt firmele străine, în special multinaţionalele. Au plătit salarii decente unor oameni pe care iniţial i-au pregătit, pe banii lor, în training-uri costisitoare şi au creat performanţă. Dacă te vei uita la societăţile autohtone vei vedea că cele mai multe au afaceri cu statul şi sunt clientela mascată a partidelor de la guvernare. Iar despre cum ştie patronul român clientelar să-şi plătească angajaţii şi dările la stat, mai bine nu discutăm. Deci un Cod ceva mai de dreapta, care să stimuleze investitorii străini nu e chiar o prostie.
Pe de altă parte – mai spune Simona – proiectul Codului Muncii schimbă total şi ordinea criteriilor de selecţie în momentul disponibilizării colective. Aşadar, dacă până acum aveau prioritate criteriile sociale, de acum încolo acestea vor trece pe locul doi şi se vor aplica doar după ce se stabileşte ordinea în funcţie de performanţe. Guvernului nu îi pasă, aşadar, de salariaţii cu mai mulţi copii, de familiile în care există un singur angajat, de familiile unde sunt persoane bolnave care necesită îngrijiri medicale costisitoare.
Dap! Performaţa trebuie să fie criteriul. M-am săturat de români care, deşi nu ştiu să facă nimic cum trebuie, au indecenţa să toarne 10 plozi. Şi de absolvenţi de facultate scoşi pe bandă rulantă care refuză un serviciu, pe motiv că nu se ridică la înălţimea (in)competenţelor certificate prin diplomă. Dar… Una e viziunea de dreapta şi alta e viziunea de stânga, într-un fel se trăieşte în Coreea de Nord şi altfel în America.

Vine Panteonul pe capul nostru
Cică Dan Voiculescu s-a întâlnit cu Ion Haiduc (preşedintele Academiei Române) ca să realizeze un Panteon Naţional în care să fie vârâte valorile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei româneşti. Având în vedere cine vine cu iniţiativa, ne gândim că, la intrare vor sta busturile lui Nicu şi cel al Leanei, vreo câteva „personalităţi” de la Comerţ Exterior, Ion Iliescu şi, evident, pe cupolă, ţinându-se de mână precum Dumnezeu şi Adam, vor fi pictaţi Mihai Gâdea şi Mircea Badea. (Undeva la picioarele lor, Valentin Stan.)
Eu zic că n-ar fi cu totul nepotrivit să i se facă o statuie din ceară şi lui Claudiu Bleonţ, pentru că ceara – spre deosebire de marmură – poate fi remodelată oricând, mai ales în zonele esenţiale, unde înţelegem că, pentru bietul om, dimensiunea contează.
Ne alăturăm iniţiativei lui Dan Voiculescu (şi a lui Ion Haiduc), insistând ca în Panteonul cu pricina să fie aduşi toţi scriitorii prolectultişti ai României, de la Ion Pas până la Dan Deşliu, şi de la Ion Vitner până la Arthur Silvestri şi Mihai Ungheanu. Nici Vadim n-ar fi cu totul de prisos, însă doar cu Rolexul la mână şi ţipând că e furat în alegeri.

Prim-balerinul doctrinei şi eternul aspirant şi-au spus „Da!”

Martie 2, 2011

Popa şi Lazăr. Dacă mă exprimam aşa, era mai simplu. Iar cupul politic n-ar fi devenit metaforă. Ci ar fi fost redat în nuditatea sa, ca o pictură de Rubens: cu forme, însă fără appeal, gata să intre în istorie fie şi numai pentru plăcerea vizuală pe care o provoacă.

Lazăr se va supăra fiindcă n-am fost ceremonios numindu-l „liderul conservatorilor” sau „preşedintele PC Argeş”. Popa oricum e plin de importanţa clipei şi nu se poate citi în cheie autoironică. Să-i luăm, dară, la rând pe eroii noştri şi să-i tragem în poză sepia, pentru istorie.

Cornel Lazăr este un etern aspirant al politicii mari.
Pentru simplul motiv că a condus numai partide mici. Pe vremuri, a fost prezident al PNG, orice ar fi reprezentat acest PNG. Iar acum este prezidentul PC, despre care refuz să scriu că îşi măsoară succesul în procente. Departe de mine ideea de a-l ironiza pe Lazăr. Vă spun că este un om plin de har, ba chiar sunt convins că face şi fapte bune, deci calea mântuirii îi e deschisă. Însă nu sunt capabil să pricep de ce face politică. Are un stil de captaţie a benevolenţiei absolut seducător care te poate determina să mergi cu el la un ospăţ pantagruelic (sau nu), unde să-ţi spună glume şi să râzi cu lacrimi, context în care mă tem că discursul sforăitor despre ţărişoară – şi despre cum trebuie să îndepărtăm răul demonic adică Traian Băsescu – nu prea îl prinde.

Apropos, T.B. nu mai are dreptul să candideze, după Constituţie. Deci ideea îndepărtării preşedintelui, la următoarele alegeri, e simplă pierdere de timp. Iar nefericirea maselor, datoriile la bănci ale poporului, eradicarea sărăciei generalizate şi starea mioritică de spirit sunt fatalităţi care-l excedă pe eroul în chestiune. Adică pe dl. Lazăr.

De ce cred că dl. Iani Popa este un prim balerin al doctrinei?
Fiindcă se află în situaţia ingrată de a argumenta ceea ce nu poate fi argumentat – cu toate că ambiţie are. Mariajul cu PC şi amantlâcul cu PSD sau ce naiba o fi acest menage-a-trois intră în sfera coerenţei politice tot aşa cum coerent ar fi un tango cu Fidel Castro şi Donald Trump, mediat de Edmund Burke. În fine, dacă ţelul este să scăpăm ţara de monsieur Băsesco, pot înţelege. Deşi, repet, după Constituţie, marinarul nu mai are dreptul să candideze.

Sigur că nici Nicolescu nu va fi mai liberal şi nici Iani Popa mai social-democrat. Şi asta pentru că, parafrazându-l pe Malraux, Nicolescu s-ar putea să nu mai fie deloc. Iar liberalismul argeşean – atâta cât era – se va compromite în aşa hal, încât până şi urmaşii urmaşilor noştri îi vor vedea pe Brătieni învârtindu-se ca ventilatorul în Capela Vilei Florica. Ceea ce Iani Popa se pare că e incapabil să înţeleagă sau cu toate că înţelege, n-are încotro – astea sunt directivele de la Bucureşti, asta e politica şi, până la urmă, capacitatea de adaptare este un semn de inteligenţă. (Vorbă să fie!)

Concluzie
Personal nu sunt curios să văd ce mare brânză va face USL pentru ţară. Şi nici ce mămăligă au să facă Popa-Lazăr (balerin doctrinar şi aspirant, doi într-unul, fraţi întru USL) pentru judeţ. Sunt sigur că nici creditele împrumutatului mioritic n-o să le şteargă, nici pensiile n-au cu ce să le mărească şi nici suplimentarea numărului de angajaţi frecători de mentă la stat n-au s-o accepte, fiindcă am vrut cu toţii un stat suplu (minimal – concept pur liberal). Cât despre revigorarea mediului privat, daţi-mi voie să am îndoielile mele, fiindcă aici PSD va avea un cuvânt greu de spus, pesediştii fiind oameni pentru care etalonul economiei private este şi va fi for ever privatizarea Petrom.

Sunt, în schimb, curios să văd ce va deveni PNL pe termen lung şi cum îşi vor schimba discursul liberalii care încă mai spun că ei sunt un partid de dreapta. (Schimbarea discursului la momentul înfrăţirii cu stânga o vedem azi cu toţii, e penibilă.)

Adevărul rămâne, pentru moment, unul singur. Îl regăsiţi în cadenţa coloanei sonore a celebrului serial Familia Bundy: „Love and marriage/It’s an institute you can’t disparige/Ask the local gentry/And they will say it’s elementary.”