Archive for Februarie 2011

King`s Speech

Februarie 28, 2011

Logopedul Lionel a devenit, în mod sigur, unul dintre personajele mele favorite. Pentru că deţine acel gen de inteligenţă seducătoare a omului liber. Este egal cu sine însuşi în faţa unui rege şi în faţa unui copil, chiar dacă pe amândoi îi tratează de aceeaşi afecţiune: bâlbâiala. De fapt, eu cred că filmul este reuşit doar prin modul în care este conturat acest personaj şi prin interioarele atât de rafinate încât te fac să-ţi doreşti să fii, chiar şi pentru o zi, membru al familiei regale britanice. (Sau barem un logoped australian strămutat la Londra…)

Reuşita finală a regelui George al VI-lea intră în registrul previzibilului cinematografic (care, altminteri respectă faptul istoric), însă scena anterioară, în care Lionel îl antrenează pe Bernie demistificând simbolurile monarhiei britanice, face toţi banii. Mie mi-a plăcut filmul şi chiar mi-aş pune câteva scene să le revăd, pentru că sunt savuroase, prin replică şi prin comicul (pe alocuri duios) de situaţie.

Şi foarte tare personajul care-l întruchipează pe Churchill 🙂

Anunțuri

Tudore, astupă gropile!

Februarie 23, 2011

·    Dacă o arteziană costă 1000.000 de lei, iar 1000 de oameni vor să fie astupate gropile, asta înseamnă că 1000 de lei sunt cheltuţi greşit pentru fiecare om care primeşte arteziană.
·    Dacă astuparea unei gropi ar costa 1000 de lei, asta înseamnă că, de 1000.000 de lei, astupăm 1000 de gropi.

Oare de ce a realizat Institutul Pentru Politici Publice un sondaj în Piteşti?

Şi mai ales unul care măsoară „gradul de satisfacţie al cetăţenilor vizavi de serviciile municipalităţii”? Păi, cum de ce? Fiindcă Primăria a plătit 19.000 de lei pentru un astfel de sondaj. Răspunsul este atât de simplu, încât toate consecinţele lui nici nu mai trebuie explicate. Cumperi bomboane, bomboane mănânci. Plăteşti sondaj, sondaj ai.

Rezultatele sondajului sunt delicioase pentru Tudor Pendiuc, pentru Primărie, pentru ziariştii de casă ai Primăriei şi pentru fani. Conform sondajului – şi mai ales conform articolelor apărute în presă – 90% dintre piteşteni sunt mulţumiţi sau foarte mulţumiţi de activitatea primarului Pendiuc. Ca să dai la apă, ca ziarist, o informaţie formulată în acest fel, ar fi trebuit să fie chestionaţi TOŢI piteştenii. Ceea ce mă îndoiesc că s-a întâmplat, fiindcă, de exemplu, pe mine şi pe încă doi prieteni de-ai mei nu ne-a întrebat nimeni nimic.

Lăsând gluma la o parte, sondajul a fost realizat pe un eşantion de 1.060 de Piteşteni, ceea ce înseamnă că doar 954 de piteşteni delirează când vine vorba de primarul lor.
Însă Piteştiul are 178.000 de locuitori. Deci rezultatele sondajului, dacă vreau, le pot socoti la fel de irelevante, la fel cum irelevant este faptul că 954 de persoane din acest oraş ar putea mânca, la aceeaşi oră, ciorbă de burtă.

Aceste jenante realităţi n-au jenat pe nimeni şi iată o presă obedientă cum iese cu surle şi trâmbiţe să ni-l arate pe mult iubitul primar, deghizat în obiect al iubirii publice, călare pe coada de mărtură a nord-coreeanului procent. (Ca să mai glumim şi noi, ai grijă, Tudore, ăştia cu procente grase au soarta lui Hosni Mubarak sau a lui Muammar Gaddafi, mai uite-te şi tu la ştiri externe!)

În ceea ce ne priveşte, suntem departe de a considera că sondajul este în totalitate apă de ploaie (IPP este un ONG serios). Motiv pentru care ne-a plăcut aspectul că 93,7% dintre cetatenii chestionaţi – adică vreo 993 de inşi din cei 178.000 ai oraşului – consideră ca proiectul legat de reabilitarea strazilor şi a trotuarelor din oraş este cel mai important.

Asta înseamnă, dragă Tudore, că trebuie să renunţi la proiectul ăla cu arteziana de 1.000.000 de lei (proiect eminamente electoral, deci spune-i lui Ionică să nu ne mai aburească cu „mobilierul urban”, fiindcă nu suntem proşti) şi să treci frumuşel, primăvara asta, la reparat de drumuri.

Nu ţi-o cerem noi, sondajul făcut de IPP ţi-o cere.

Iar dacă nu-l respecţi, asta înseamnă că, pentru fiecare ins care vrea străzi şi trotuare, tu cheltuieşti greşit undeva la 1007 lei, oferindu-i arteziană!

Şi, în fond, nu trebuie să te superi nici pe mine, nici pe alţii. Dacă te rugăm insistent să mai laşi dracu’ artezienele, n-o facem fiindcă avem ceva cu tine, ci fiindcă în oraşul ăsta viaţa a devenit imposibilă din cauza problemelor pe care – de dragul inutilelor ţâşnitori – nu vrei să le rezolvi. Chiar voi spuneaţi, acolo la Primărie, că o biobază pentru maidanezi costă 3.000.000 de lei. Făcând socoteala în arteziene, asta înseamnă că „minus trei arteziene” înseamnă „plus o biobază”, deci „minus 3000 de maidanezi”, adică un plus de confort pentru piteşteni (din punct de vedere al vieţii printre animale).

Până una, alta, Tudore, ţine minte că 993 de piteşteni ţi-au cerut drumuri şi trotuare, motiv suficient de bun pentru noi să titrăm cu litere de-o şchioapă pe prima pagină, „Tudore, astupă gropile!” Şi ca să-ţi mai treacă un pic nervii pe care ţi-i fac ziariştii ăştia răi (să li se taie limba!), contemplă te rog nişte fotografii. Teoria zice că o imagine face cât 1000 de cuvinte.

Amintirea unei mari iubiri (Voyenno-Polevoj Roman)

Februarie 15, 2011

Nimic nu te poate scoate mai bine din lumea plasticoasă a consumerismului sau din cea fetidă a politicii decât un film rusesc.

Un film cu oameni autentici, adevăraţi, în care el nu este nici managerul de succes care urcă firma pân’la cer şi nici Bruce Willis în Die Hard 4, ci omul acela banal, ridicol, de prisos, cu gena ratării înscrisă pe chip, însă atât de curajos, încât nu se teme să se îndrăgostească. Şi se îndrăgosteşte, pe timpul războiului, de soţia comandantului său.

Şi războiul se termină, anii trec, îşi ia nevastă „urâtă şi cam proastă” – vorba cântecului – şi îşi revede iubirea, pe frumoasa Liuba (rusoaicele astea sunt chelcăşoz), vânzând piroşchi la marginea drumului. Zdrasvâite, ia liubliu tibia, numai că flirtul nu se reînnoadă fără complicaţia pe care o generează, în atari cazuri, nevasta. Care e urâtă, dar deloc proastă. Nevasta se împrieteneşte cu amanta, beau vodcă împreună ca să-şi înece amarul (amanta – că el e însurat, nevasta – că el şi-a găsit amantă) şi, când sunt suficient de bete, cântă împreună o atât de superbă piesă cu refrenul „Rio Rita, Rio Rita dansează foxtrot„, încât din neant apare o vecină, la fel de capsată, doar aşa să cânte împreună cu ele. Tipic rusesc.

Tensiuni existenţiale uriaşe compuse dintr-o singură scenă, ca în Dostoievski. Gesturi şi mimică de o naturaleţe desăvârşită. Coloană sonoră perfectă. Cadre alese aproape perfect.

N-am să vă povestesc tot filmul, cert e că nu se termină bine. Frustratul nostru sfârşeşte prin a lua la şuturi toate burlanele clădirilor din Moscova. Nevastă-sa îi stă alături până în ultima clipă, se roagă de sectorist să nu-l aresteze pe nebun…, amanta nebunului i se căsătoreşte cu unul de le evidenţa populaţiei, care are ochii şi atitudinea lui Putin. Dragostea aia mare se duce pe copcă…

O greşeală politică uriaşă a senatorului Şerban Valeca

Februarie 15, 2011

Dl. Şerban Valeca ar trebui să ştie că iniţierea unui proiect legislativ atât de important cum este introducerea obligativităţii prezenţei la vot n-ar trebui să aibă loc fără o dezbatere publică (în care să se implice intelectuali, jurnalişti, politicieni, legiuitori, apărători ai drepturilor omului…) – sau chiar fără un referendum cerut de preşedinte.

Obligativitatea votului (a prezenţei la vot) este o chestiune de interes naţional care, după părerea mea, limitează cel puţin două dintre libertăţile fundamentale ale individului:

1. Libertatea prevăzută la Art. 26, alin. 2, din Constituţia României: „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”

2. Libertatea prevăzută la Art. 29, alin. 2: „Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.”

Mărturisesc că nu sunt specialist în Drept Constituţional. Cunoştinţele mele se limitează la cursul opţional pe această temă pe care l-am urmat în ultimul an de facultate. Dar este limpede că un politician de talia lui Şerban Valeca a făcut o greşeală uriaşă – să zicem de imagine – ieşind vineri în conferinţa de presă a PSD pentru a anunţa două lucruri.

Acela că a iniţiat proiectul legislativ privind obligativitatea votului ( proiect susţinut şi de alţi parlamentari PSD).

Şi acela că neprezenţa la vot se sancţionează – atenţie! – cu amendă de la 1000 la 1500 de lei.

Total greşit, domnule Valeca, să anunţaţi amenzile ce ne aşteaptă, ca şi cum am fi cu toţii nişte posibili contravenienţi, îndată ce puneţi pe tapet ultima d-voastră iniţiativă legislativă! A sunat la modul: „Cetăţene, nu te întreb ce-ţi doreşti. Nu mi te supui, plăteşti!”

Personal, găsesc nedemn să mi se fluture în ochi această amendă penibilă (mică în raport cu indemnizaţiile parlamentarilor, dar uriaşă în raport cu pensiile românilor), şi astfel să fiu mânat, ca o vită speriată că i se ia nutreţul, în faţa unei urne de vot şi a unui buletin în care decenţa mă împiedică să ştampilez vreodată pe cineva.

Ar fi firesc, domnule Valeca să decid eu, şi numai eu, dacă mă prezint la vot sau nu mă prezint. Aşa, în spiritul prevederilor constituţionale că „dispun de mine însumi” şi că mi se garantează „libertatea conştiinţei”. Conştiinţă, domnule Valeca, înseamnă o formă evoluată de reflectare a realităţii, dar şi capacitatea de autoapreciere morală a activităţilor săvârşite. Sunt liber să socotesc că este imoral să mai votez pe cineva, dacă reflecţiile personale asupra realităţii politice îmi dictează acest lucru. Decizia politică poate fi determinată de opţiuni. Iar dacă eu socotesc că, în ţara mea, nu am opţiuni politice care să-mi merite votul, atunci vreau să pot alege liber ignorarea oricărui scrutin.

Un partid politic este o entitate eminamente privată, constituită pe baza liberului consimţământ. Iată încă un motiv pentru care e absurd ca o lege a statului (sub presiunea unei amenzi cât două salarii minime pe economie) să mă oblige să aleg, prin vot liber, unul dintre partidele politice sau unul dintre reprezentanţii acestor partide. Este ca şi cum statul, pe care îl întreţin din taxe şi impozite, m-ar implica forţat să ader la o ideologie şi să servesc intereselor unor clase şi grupuri sociale.

Cu tot respectul, dacă acest proiect va deveni vreodată lege, eu nu voi simţi că „dispun de mine însumi”, iar „liberatea conştiinţei mele” (care îmi spune, de vreo 15 ani încoace, că nu am de ce să mă duc la vot) iese de sub spectrul oricărei garanţii constituţionale.

Opţiunea de a fi liber să-mi anulez votul mi se pare, dintre toate, cea mai stupidă. Înţeleg că, dacă nu mă prezint undeva, pot fi amendat cu 1500 de lei fiindcă n-am anulat ceva. Numai într-un stat totalitar poate fi posibilă o asemena enormitate. A fi obligat să te duci la urne, fie şi pentru a-ţi anula votul, înseamnă a nu fi liber să ignori lupta politică. Ceea ce, în ultimă instanţă, înseamnă a nu fi liber.

Probabil că nu v-aţi gândit la toate aceste lucruri, domnule Valeca. Copleşit de realitatea că doar maxim 30% dintre cetăţenii României mai ies la vot, aţi vrut să lărgiţi masa electorală. Un simplu calcul politic meschin. Dacă vi s-au părut suficient de convingătoare toate aceste implicaţii negative ale proiectului d-voastră, atunci poate ar fi bine să vă retrageţi respectivul proiect privind obligativitatea votului.

În ideea că aveţi contra-argumente, vă rog să consideraţi că dezbaterea publică a început şi revista „Opinii Libere” vă stă la dispoziţie în spiritul unei alte prevederi constituţionale, aceea a inviolabilităţii libertăţii de exprimare a gândurilor.

Deocamdată eu cred că aţi făcut o uriaşă greşală politică. Mingea este în terenul d-voastră. Sper, totuşi, că este şi altceva decât calcul politic în iniţiativa d-voastră şi aştept să mi-o dovedeţi.

Beţia puterii

Februarie 12, 2011

Acesta nu este un eseu despre Nicolescu, nici despre Pendiuc şi nici măcar unul istoric, despre Ceauşescu. Este un eseu despre omul eternizat la putere, care nu e neapărat român. Eu am dat – ce naiba să fac! – nume ruseşti, că de acolo vine gripa. Recunoaşteţi şi voi pe cine vreţi.

„Democraţia!” – îmi vor răspunde dogmaticii. „Nu te împotriveşti voinţei majorităţii.” Probabil. Dar când votează numai 20% – segment social devenit structură piramidală de putere (politico-religioasă), cu scurgeri financiare în punctele care drenează voturi – cred că democraţia merită o nouă definiţie.

Practic, votul meu contează cât votul unui bătrân alcoolic îngropat într-o crâşmă rurală. Teoretic, îi schimbăm pe politicieni ca pe şosete. Şi atunci cum se face că aceiaşi oameni ies cu picioarele înainte din Parlament, Primării sau Consilii Judeţene? Simplu. Avem o „democraţie originală”. Iat-o!

Dl. Poţekalnikov e şeful, se află în vârful piramidei. Eşalonul doi sunt Versilov, Ptiorkin şi Pariukin. Versilov vrea să-i facă zestre fetei. Ptiorkin vrea la curve. Pariukin îşi doreşte vilă în Paris. Într-o dimineaţă, dl. Poţekalnicov, care vrea doar putere, îi invită la iarbă verde şi le spune: „Ştiu ce vreţi, le veţi avea pe toate şi chiar mai mult. Trebuie să-i convingeţi pe oameni să mă voteze pe mine.”

Versilov are doi subordonaţi, Maşek şi Devuşkin, care vor creioane colorate, iar Versilov le spune că pot aspira chiar la carioci străine numai să-l voteze pe dl. Poţekalnikov. La care Maşek şi Devuşkin, zeloşi ca orice activişti, nu doar că votează, dar cheamă la ordine pe subordonaţii lor Avdotia, Razumihin, Rodion şi Pocinkov care vor seminţe şi sunt gata să voteze împreună cu prietenii şi familiile lor, care vor praful de pe tobă, pe dl. Poţekalnikov.

Mergem mai departe, la Ptiorkin care e popă. În fiecare duminică Ptiorkin ţine o slujbă aşa frumoasă, că intră direct la casa sufletului prostimii. Babele se uită în gura lui Ptiorkin ca în gura profetului Isaia, iar bătrâneii îi sorb înţelepciunea. Toţi vor mântuirea sufletului. E destul ca Ptiorkin să sugereze cine ar merita… nu neapărat un vot, că sună vulgar, aşa, în plină liturghie. Ci atenţia celor care, ocrotiţi de Domnul, sunt o forţă aici, pe pământ – chiar şi la urne. Fericiţi cei mulţi, ea, Dunia şi surorile ei, Maşa, Katerina, Ivdotia şi Pulheria, care au un noian de verişoare măritate, fericit el, Simionovici cu cei trei fraţi, Serioja, Kolea şi Vania, care au neveste şi copii mari, cu drept de vot! Fericit, până la urmă, Ptiorkin, căci el va merge la curve! Dl. Poţekalnikov îl va mulţumi.

Pariukin e diferit de Versilov şi de Ptiorkin, el e om de afaceri. Şi ştie că, la ţară, oamenii sunt săraci şi îndărătnici. Aşa că nu procedează nici ca Versilov şi nici ca Ptiorkin. El se duce la un en-gros şi cumpără 10.000 de calupuri de salam (din cel ieftin, pentru câini), 10.000 de sticle de ulei (nu dăm firme, publicitatea se plăteşte), 10.000 de brichete şi 10.000 de pungi pe care inscripţionează – aţi ghicit – numele şi faţa zâmbitoare a domnului Poţekalnikov. Exact, a domnului Poţekalnikov. Şi plăteşte pe Vitea, pe Lebeziatnikov şi pe Marmeladov să dea la fiecare ţăran câte o pungă, cu mesajul: „Dl. Poţekalnikov se gândeşte la d-voastră!” Vitea duce o parte din pachete la sora sa Sonia care este şefa cusătoreselor, care au şi ele nevoie acasă de salam şi ulei. Lebeziatnikov duce pomana la muncitorii tocmiţi de domnul Zametov care nu le-a mai plătit diurna de acum două luni lăsându-i nemâncaţi, iar Marmeladov chiar merge cu plasele la ţăranii cei îndărătnici, al căror lider de opinie este Şarikov, pentru că ţine mult la băutură.

În final, dl. Poţekalnikov este din nou ales. Fata lui Versilov are o zestre consistentă. Lui Ptiorkin i s-a dezumflat prostata, dar s-a ales cu blenoragie, spre deliciul presei. Iar Pariukin vede noua sa vilă, a 12-a, cum creşte în Paris. Această este democraţia. Doar 20% votează. Restul lumii stă acasă, face politică, scrie eseuri…

Domnul Poţekalnikov este singur într-o încăpere goală. Sub el creşte o piramidă, din ce în ce mai lată spre bază. Când priveşte în jos, dl. Poţekalnikov nu mai vede pământul, este mic în vârful piramidei. Şi simte junghiuri, probabil, în inimă.

Undeva, în Est, o lume se deschide

Februarie 6, 2011

Judeţul Argeş funcţionează după modelul „societăţii închise”.

Unii spun că Nicolescu Constantin, cercetat acum în libertate, este de vreo 10 ani încoace, autorul acestei „închideri” politice, sociale şi economice. Politic, niciun alt partid nu a contat electoralmente în acest judeţ, în afară de PSD. Social, „elita pesedistă” a fost cea care a configurat mentalităţile. Iar din punct de vedere economic, dacă este adevărat că nicio mare companie nu putea pătrunde în judeţ pentru a derula afaceri de anvergură fiindcă se ciocnea de Nicolescu, atunci teoria se susţine. Poate că se susţine şi numai dacă vrem să vedem numărul mic de transnaţionale care populează Argeşul. Întrebare retorică: oare chiar să nu fi fost niciuna (afară de Dacia şi de bănci) interesată de potenţialul unui judeţ cu aproape 600.000 de locuitori? Mă îndoiesc.

Putem gândi împreună ce anume a justificat o astfel de „închidere”. De ce într-o Europă comunitară – şi, la extrem, într-o lume globalizată – a trebuit să fie posibil un judeţ al unei ţări din Est, organizat pe principiul perdant al enclavei? Sunt multe motive. Probabil, educaţia politică primită cu 21 de ani în urmă, probabil dorinţa personală de putere, probabil unele convingeri asumate. Probabil, refuzul (sau incapacitatea) de a accepta că lumea a plecat într-o altă direcţie.

Cosmopolitism, capital străin, multiculturalism, efervescenţă economică, liberă iniţiativă, individualism, performanţă, rezultate concrete – iată concepte care au rămas străine acestor meleaguri. Consecinţele se văd în drumurile proaste, în şomajul ridicat, în nivelul educaţional extrem de scăzut, în proliferarea lumii interlope, în favorizarea afacerilor locale în detrimentul celor cu anvergură (inter)continentală. Îndată ce a trecut graniţele judeţului, investitorul din Vest s-a izbit implacabil de zidul provincial al relaţiilor oculte clădite înainte de 89, de comunicarea piezişă a unei clientele băştinaşe ramificate în toate straturile investiţionale, de o administraţie rudimentară al cărei scop pare a fi fost oricare altul mai puţin evoluţia spaţiului public, de structuri încremenite, aproape imposibil de modelat. Argeşul este o tristă Sicilie mioritică, în care stăpânitorii au lăsat modestele „cose nostre” locale într-o perpetuă degradare doar să nu le vadă evoluând „mânjite” de forţa capitalului străin şi a know-how-ului inteligent.

Nicolescu Constantin îşi încheie cariera în modul pe care l-aţi văzut la televizor. Este el vinovat de starea judeţului? Sau este el un mic umanist provincial care a refuzat o reformă doar ca să nu se simtă răspunzător de soarta victimelor reformei? Ca să vedem lucurile clar, trebuie să ne eliberăm de judecăţi subiective (cum ar fi aceea, îndelung fluturată de presa obedientă, că „marele om” nu merita aşa ceva) şi de mistificări (potrivit cărora, dincolo de Nicolescu, nu există Argeş). Aspectul legat de justiţie nu-l comentez, eu cred că justiţia ştie să se elibereze de orice presiune politică. Momentul pe care trebuie să-l înţelegem cu toţii este acela că o veche stare de lucruri ia sfârşit şi face loc unei noi strări de lucruri. Undeva, în Est, o lume se deschide spre lume. Şi dacă vrem să ne raportăm corect la viitor, poate că nici nu mai trebuie să vorbim despre oameni cu nume şi prenume – istoria este dincolo de atât de mărunţii C.Nicolescu, M. Andrei sau I. Popa – ci s-ar cuveni să vorbim de tranziţia către o altă etapă necesară, aceea a „deschiderii”. A drumului către o „societate deschisă”.

În mod sigur, o „societate deschisă”, cum este cea la care mă gândesc, nu va fi comodă şi nici tocmai umanistă. Mulţi, foarte mulţi argeşeni nu sunt pregătiţi pentru o viaţă profesională concurenţială, bazată pe competenţe reale şi pe rezultate. Se vor trezi, probabil, în afara chestiunii, tributari mentalităţii de asistaţi, cărora cineva întotdeauna trebuia „să le dea” şi pe care cineva întotdeauna trebuie „să-i ajute”. V-aţi întrebat de ce presa obedientă a lansat în aceste zile clieşul cu iz socialist „Nicolescu a ajutat foarte mulţi oameni?” Dacă v-aţi întrebat, probabil că v-aţi şi răspuns. Pentru că Nicolescu, deşi nu era menirea lui, s-a implicat în chestiuni personale care i-au depăşit atribuţiile profesionale. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru a obliga oamenii pe care i-a ajutat să-i rămână datori sau a făcut-o din naive porniri umaniste. Dar ştiu că gesturile sale s-au încetăţenit şi au creat mentalitatea de asistaţi în rândul argeşenilor. Cunosc politicieni care au păşit în biroul acestui om pentru a-i cere ajutorul, cunosc jurnalişti care au păşit în biroul său pentru a-i cere ajutorul şi oameni din administraţie care i-au cerut ajutorul. Aşa a decurs procesul de tătucizare şi aşa, un politician, a devenit tătuc.

Vremea tătucilor a apus. Chiar dacă Nicolescu va mai avea avea un cuvânt de spus în viitor, eu sunt sigur că nu îl va mai spune ca până acum, ci cumva împotriva firii sale. Şi, pentru ca acest cuvânt să nu sune fals, strident, inadecvat, cel mai bine ar fi să se retragă acolo unde, până la urmă, viaţa ne aşează pe toţi – în istorie.

Disconfortul cheliosului şi justiţia extra-volume

Februarie 3, 2011

Chelioşii – ca mine – pot trăi un disconfort recurent: să intre în baie şi să constate că au doar şampon extra-volume. Performant, dar inadecvat.

Disconforturi asemănătoare trăieşte şi societatea românească. Nu-mi doresc eu bucle blonde, pe cât îşi doresc românii dreptate. Şi – cheliţi tocmai de dreptatea lor – ceea ce primesc românii sunt reţinerile tip DNA. Găsesc o asemănare uriaşă între aceste „reţineri” şi efectul extra-volume.

Îndată ce reţinerile despre care vorbim se televizează, cetăţenii se organizează rapid în două tabere. Unii îşi piaptănă în oglindă apetitul justiţiar satisfăcut, gonflat direct proporţional cu isteria moderatorilor (precum părul Tinei Turner în clipul You’re simply the Best). Iar ceilalţi, sceptici şi frustraţi, spun că nici măcar tehnologia cu particule inteligente (interceptări telefonice, stenograme, delaţiuni) nu le îmbunătăţeşte percepţia de sine.

Apoi, exact ca într-o reclamă televizată, totul se termină rapid – pentru că urmează altă reclamă. Arestările trec, efectul extra-volume trece şi el, până la următorul spălat. O nouă arestare e consumată la fel ca orice alt produs, e marketată în funcţie de publicul ţintă şi branduită pe un studiu de piaţă.

Aşa e că, dacă  C*ca C*la conţine acid sulfuric, o să beţi numai P**si? Păi, da.

Aşa e că, dacă Nicolescu a fost scos în cătuşe pe stradă, o să-l consumaţi pe Andrei?

Realitatea este că oamenii sunt în continuare prea mici pentru ideile mari şi – la fel ca un biet chelios căruia îi este inutil şamponul extra-volume – continuă să se trateze până la însăşi rădăcina fiinţială cu ideea de justiţie, în speranţa unei augmentări vizibile a sinelui.