Archive for Ianuarie 2011

Acum, cu sunetul corect

Ianuarie 31, 2011

Ceea ce auziţi va fi spotul de la Kiss FM, urmând a fi difuzat în prime-time şi în drive-time…

O reformă dureroasă, dar neceasară

Ianuarie 31, 2011

Reforma statului, aşa cum se înfăptuieşte acum, scoate la iveală tot putregaiul pe care poporul român l-a băgat sub preş în decurs de 75 de ani.

O uriaşă rezistenţă la schimbare se manifestă prin mitinguri fără obiect, prin violenţă stradală, prin tentative de sinucidere, prin mercenarizarea fără precedent a presei şi, mai ales, prin cel mai jenant populism politic.

Extrem de puţini înţeleg că statul român nu mai poate întreţine, aşa cum a făcut-o până acum, mii de funcţionari inutili şi neperformanţi, mii de elevi gata să iasă analfabeţi din şcoli, o armată supradimensionată, milioane de pensionari dintre care unii împlinesc treizeci de ani de când nu fac nimic, mii de bolnavi mai mult sau mai puţin închipuiţi – în fine, mi-ar fi imposibil să înşir aici toate chipurile paraziţilor societăţii.

Trăiesc în Piteşti şi observ strada. Această viermuială continuă de oameni care se plimbă fără griji de luni până vineri, mă deprimă şi mă sperie. Toţi au mentalitatea că cineva trebuie „să le dea”. Iar dacă nu „le dă”, atunci cineva e vinovat pentru ratare şi sărăcie. Şi toţi se limitează la cei câţiva gologani care le vin ca ajutor social, ca pensie, ca alocaţie sau ca „salar”, niciunul n-ar munci măcar două ore în plus – pentru un ban în plus. Da, munca nu e văzută ca o soluţie, în România zilelor noastre, munca dezonorează şi umileşte.

Excepţie fac generaţiile tinere care, din lipsa perspectivei, şi-au vândut existenţa companiilor multinaţionale. Îşi lasă viaţa în companie, pentru un venit decent, cheltuit cel mai adesea pe codurile şi statement-ul fără de care mediul multinaţional îi refuză.

Pe de altă parte sunt un umanist, iubesc umanitatea, chiar dacă pe individ îl iubesc mai greu, aşa cum spunea Dostoievski. Îmi pare rău de suferinţa pe care o trăieşte fiecare om. O dată cu paraziţii trebuie să strângă cureaua şi cel care a contribuit patruzeci de ani la sistemul de pensii, şi profesorul debutant care trăieşte cu un slariu mai mult decât insuficient, şi medicul rezident care a făcut una dintre cele mai grele şi cele mai lungi facultăţi, şi funcţionarul performant şi amabil. Nu e drept. Entuziasmul frânt va naşte viitoarele cadavre sociale.

Reforma trebuie, totuşi, făcută. Un stat suplu este necesar. Priviţi în jur: ruina pe care-o vedeţi are două cauze majore. Prima – raptul din bugetul naţional, materializat în mausolee care cu greu pot fi numite locuinţe, în conturi care depăşesc limita bunului simţ şi în terenuri cumpărate cu ghiotura. A doua – cheltuirea banului public, fără limită, cu paraziţii sociali.

În primul caz, acela al raptului din bugetul de stat, eu consider că este normal să se mai audă, din când în când, prin România, zăngănit de cătuşe. Puţine averi din cele pe care le vedeţi pot fi justificate, cu chitanţele pe masă, cu afacerile la vedere, cu salariile socotite, cu veniturile însumate. Deci, nu daţi pe flăcări când vedeţi acţionând braţul lung al justiţiei. Şi abandonaţi gândirea emoţională, nu e bună.

În al doilea caz, acela al paraziţilor sociali, eu unul accept să fie tăiate veniturile nejustificat de mari. Orice ban trebuie să cumpere ceva: o competenţă, un trecut în care ţi-ai adus aportul la societate, o performanţă, un succes profesional.

Nu sunt convins că această reformă va reuşi. Cum bine vedeţi, monstrul trecutului se zbate puternic, face zid – de multe ori politic – în faţa schimbării. Protejează în felul acesta vechiul proiect care a început în urmă cu 75 de ani şi care s-a numit comunism. Omul nou n-a fost bun. Omul nou este o creaţie hâdă, care-şi trădează extracţia joasă şi ale cărui apucături n-au dispărut cu totul nici măcar în aceşti 75 de ani.

Dar o speranţă există: generaţii noi s-au ridicat şi, de acolo, din spatele ecranelor luminoase construiesc o „minunată lume nouă”.

Dare de samă

Ianuarie 28, 2011

Nici nu s-a terminat bine emisiunea de la Argeş TV, că împotriva mea au fost îndreptate unele opinii critice. Unii s-au limitat la a spune că nu e bine ce am făcut – fără să argumenteze, evident. Alţii declară că m-am făcut „argat” – tot fără argumente.

Sigur, nimeni nu-mi citează cu subiect şi predicat declaraţiile, pentru simplul motiv că n-ar putea să mai comenteze.

Ar fi prea aplicat să spui „Mihai Alexandrescu a zis asta” – şi pe urmă să faci comentarii pe text.

Nu sunt dator să dau explicaţii nimănui, totuşi am s-o fac, pentru că pot.

1. La emisiune n-a fost prezent niciun pesedist. Pe cale de consecinţă, emisiunea a avut de suferit, din start, în planul echilibrului, motiv pentru care a fost percepută ca „pedelistă”. Moderatorul a mărturisit că a sunat vreo 10 pesedişti, dar că niciunul nu a vrut să vină, din varii motive. Nu e vina mea. Dacă aş fi fost membru PSD – şi aş fi fost convins că preşedintele meu e nevinovat – aş fi venit la televiziune şi aş fi spus-o în gura mare. Mai mult, i-aş fi strigat-o în faţă lui Mircea Andrei, iar dacă aş fi fost convins că el se află la originea arestării, i-aş fi urlat-o – repet – în faţă. (Nu s-a întâmplat aşa. Pesediştii au lipsit. E greu să-ţi asumi convingerile, nu? Constantin Nicolescu dacă aş fi, i-aş întreba pe membrii mei de partid: „Păi bine, mă, voi aţi fost alături de mine 20 de ani şi nu vă duceţi să-i spuneţi lui Andrei ăla, că n-am greşit cu nimic???” Dar… Laşitatea e uriaşă.)

2. Nu văd de ce eu trebuia să fi luat, în mod manifest, partea lui Constantin Nicolescu. Sau, în contrapondere, să-l fi acuzat de ceva anume pe Mircea Andrei. Nu mă pot substitui justiţiei, în privinţa preşedintelui Consiliului Judeţean, dacă omul este nevinovat trebuie să-şi vadă mai departe de treabă, iar dacă e vinovat trebuie să ispăşească. Logic, nu? Cât despre reţinere, înţelegem cu toţii că sintagma „pericol social” (atât de des invocată în atari situaţii) este una insuficient circumscrisă. Adică nimeni nu ştie sigur când eşti şi când nu mai eşti „pericol social”. Bănuiesc că aici trebuie întrebat judecătorul. Iar eu nu sunt judecător, eu sunt ziarist, eu comentez evenimente, nu am calificarea necesară să spun când un om este „pericol social” şi când nu este.

3. Da, am spus că a fost dinamitat un mit. Cred în continuare acest lucru, este opinia mea.

4. Cei mai simpatici sunt cei care spun că m-am făcut „argat” la Mircea Andrei. Asta e tare. Încă de la început trebuie să precizez că, în Argeş, există o sumedeneie de ziarişti roşii. Aceşti ziarişti roşii l-au lăudat pe Nicolescu şi-n culcare şi-n sculare sau, dacă nu l-au lăudat, nu l-au criticat niciodată. Personal, le-am respectat întotdeauna opiniile. Ei bine, aceşti ziarişti roşii nu s-au grăbit nici să-l critice deosebit de aspru pe Mircea Andrei, şeful PD-L. De ce? Simplu ca bună ziua. Andrei candidează la CJ şi, dacă face pocinogul să câştige, vor şi ei să se pună la adăpost, să-şi schimbe convingerile, că aşa e românul, liber schimbist. Dragii mei prieteni, eu vreau să vă spun că, spre deosebire de voi, l-am criticat pe Mircea Andrei, aşa cum voi n-aţi făcut-o şi n-o s-o faceţi niciodată, probabil de frică. Mai mult: l-am criticat pe Mircea Andrei aşa cum nu mi-am permis să-l critic niciodată pe Constantin Nicolescu. (Dacă am scris despre Andrei că are comportament de mafiot şi l-am poreclit „Don Corleone de Budeasa”, imaginaţi-vă că despre Nicolescu n-am scris niciodată negru pe alb că e mafiot şi nici Don Corleone nu mi-am permis să-l numesc, oricât de ironică mi-ar fi fost pana.) Aşa că „argaţii” sunt în altă parte. Deşi sunt de-o viaţă un om de dreapta, cred cu tărie că nimeni nu mă poate învăţa ce e aia echidistanţă profesională.

5. Unii fani PD-L spun altă trăsnaie – că nu l-am criticat suficient de mult pe Constantin Nicolescu în emisiune. Tâmpenia este atât de mare, încât nici nu cred că trebuie s-o comentez. În 10 ani de presă, am scris tot ce am considerat că trebuie scris, o vastă arhivă vorbeşte.

6. Aşa cum a scris pe prima pagină a „Ziarului de Argeş”, directorul Dan Donoiu nu are nimic în comun cu emisiunea de la Argeş TV. Nu ştia că mă duc, aşa că, dacă cineva ar avea de gând să arunce şi în el cu pietre, ar face o mare prostie. Cu 20 de minute înainte de emisiune nu ştiam nici eu că mă duc. Am fost invitat din scurt şi am luat o decizie rapid. Profesional, am acceptat această invitaţie şi această provocare de a comenta un subiect extrem de dificil. La fel cum am apărut la televiziune să comentez – Dan îşi aminteşte – multe alte subiecte dificile, în decursul timpului. Suntem jurnalişti şi aceasta este meseria noastră. Eu unul mi-o onorez, dacă cineva are altă opinie, o poate spune – şi o poate argumenta, dacă crede că argumentele au vreun rost.

7. Nu pot să comentez, deocamdată, infarctul lui Constantin Nicolescu. Şi pe mine m-a şocat să văd că un om care părea atât de sănătos – cu o lună înainte a schiat la Braşov – a căzut astfel secerat. Evident că îmi pare rău, îl cunosc pe Nicolescu de 10 ani – de când asist la conferinţele sale de presă de la PSD Argeş şi de la CJ – şi trăiesc momente definitorii de înţelegere a precarităţii omului, acutizate, dacă vreţi, şi de decesul lui Florea Costache, om cu care obişnuiam să discut chestiuni mult dincolo de… politică. Şi da, am spus în emisiunea de la Argeş TV că îl respect pe Nicolescu – dar probabil n-am mai adăugat: atâta timp cât justiţia îl găseşte nevinovat.

8. Despre Calinic nu mai spun nimic, am spus destule.

9. Nu. Eu nu sunt genul care să zbiere isterizat că trăim în dictatură. Personal, sunt un om liber. Am fost întotdeauna.

În altă ordine de idei, azi am făcut un spot audio absolut beton pentru revista „Opinii Libere”. O să-l ascultaţi la radio.

Să privim lucid arestarea lui Nicolescu

Ianuarie 26, 2011

În seara aceasta, am fost la o emisiune, la Argeş TV, ca să discut reţinerea de către DNA a lui Constantin Nicolescu. Invitat a fost şi senatorul Mircea Andrei, despre care se spune că este cauza acestei reţineri.

Am reuşit să tranşez, zic eu, limpede, câteva lucruri.

1. Dacă Nicolescu este vinovat sau nevinovat o va spune justiţia. Un ziarist nu poate da un verdict – şi nici un politician. Dar trebuie să recunoască toată lumea că un mit local s-a zguduit serios. Nicolescu părea intangibil. Cum se vor sfârşi toate este greu de anticipat. Moderatorul m-a întrebat dacă C. Nicolescu mai are viitor politic. I-a răspus că, după momentul „Piaţa Universităţii”, când România a fost efectiv frântă pe genunchi, Ion Iliescu a a vut un viitor – şi încă unul glorios. Deci o simplă reţinere a DNA nu cred că poate ucide viitorul. Rămâne zguduirea mitului, demistificarea. Îngrijorător este un alt caz: în Argeş, au existat fapte de corupţie grave şi flagrante, iar autorii acelor fapte fie sunt la pensie, fie se plimbă prin lume – mă refer la capii mafiei permiselor, desigur.

2. Mai grav decât reţinerea lui C. Nicolescu este momentul de cumpănă prin care trece Biserica Argeşeană. Nu este cu totul ieşit din comun ca un politician să dea declaraţii DNA despre activitatea sa. Dar când una dintre cele mai importante feţe bisericeşti ale României este, practic, cealaltă jumătate a chestiunii, eu unul mă aştept ca Patriarhul Daniel să iasă la rampă şi să comenteze cazul. Calinic nu este un popă de ţară, ci este arhiepiscop şi a primit peste 100.000 de lei de la CJ-Nicolescu pentru a transforma episcopia în arhiepiscopie. Este interesant de văzut dacă banii au fost cheltuiţi corect sau nu. Nu sunt credincios, dar recunosc puterea Bisericii de a educa oamenii care nu au acces la învăţătură. În urma acestui eveniment, Biserica nu-i datorează prea multă recunoştinţă lui Calinic, iar aura ei este serios ştirbită.

3. Unui înalt ierarh – monah – nu cred că i se potriveşte să ţină conferinţe de presă în care să facă declaraţii cu tentă politică, la fel cum face, de exemplu, Victor Ponta. Calinic a făcut-o şi, prin asta, a adus Biserica în istorie – în intestinele istoriei, de fapt – adică în politică. Dogma nu se dă pe ideologie, dacă eşti păstrător al dogmei.

4. La şi altele am discutat despre ceea ce aş numi, în general, chipul omului politic. Omul politic este dezumanizat, iar re-umanizarea lui se poate produce extrăgându-i pe politicieni din existenţa lor măruntă, plină de răzbunare, resentiment, execuţie televizată a adversarilor – şi sugerându-le să se prezinte în faţa oamenilor ca oameni. N-ar fi greşit ca un politician român să discute despre o carte pe care a citit-o, despre un film pe care l-a văzut, despre un spectacol la care a fost.

Cred că şi Mircea Andrei a fost de acord cu mine. În rest, istoria se scrie sub ochii noştri. În timp ce o citim, singurul lucru pe care ni-l putem dori este luciditatea.

 

Înalţii prelaţi au devenit „nebunii” şahului politic

Ianuarie 26, 2011

· „În curând vom primi împărtăşania, pâinea şi vinul în baruri…”
· „Biserica vrea să nu-şi piardă clientela, ba chiar ţine să-şi atragă clienţi noi. E aici un soi de secularizare într-adevăr jalnică.”

Am privit cu decepţie şi cu amărăciune scandalul prelaţilor şi reacţiile mediatice generate de conflictul dintre ÎPS Calinic şi fostul vicar Nicolae Brânzea. Reamintesc că Brânzea a fost silit să demisioneze de la catedra de Teologie Ortodoxă şi a fos înlăturat din funcţia de vicar. Motivele par a fi mai degrabă fantasmagorice decât autentice, cert fiind că ÎPS Calinic este din ce în ce mai suspect de porniri dictatoriale. Unii spun – inchizitoriale. Departe de mine gândul de a împărţi dreptatea. Opinia am de gând să mi-o exprim – fiindcă aceasta este o revistă de opinie.

Mărturisesc că i-am dat telefon fostului Vicar Nicolae Brânzea pentru a afla un singur lucru: cum va fi afectată Biserica argeşeană, restul interesându-mă mai puţin.

Brânzea nu a dorit să facă niciun comentariu. Îl înţeleg, trebuie să fie atent, în această perioadă, la orice declaraţie sau chiar să se abţină de la declaraţii. „Vreau să construiesc nu să dărâm şi vă asigur că nu sunt cauza acestor lucruri. Nu vreau să mai ies în presă” – a spus Brânzea şi este tot ce pot să vă spun şi eu d-voastră.

Acum lucrurile ţin de comentariul liber. Avem de-a face cu situaţia în care politicul a pătruns nepermis de mult în Biserică. Cei doi gladiatori care se vor lupta pentru şefia CJ – Nicolescu şi Andrei – au reuşit să îşi întindă influenţa adânc în sânul Bisericii şi, pe cale de consecinţă, avem de-a face cu o Biserică, să mă exprim aşa, virusată.

După părerea mea, ÎPS Calinic este apropiatul lui C. Nicolescu. Iar Nicolae Brânzea este apropiatul lui Mircea Andrei. Fiecare gladiator are, dacă vreţi, prelatul lui.

Pot spune, aşadar, cu toată convingerea că ÎPS Calinic este mâna lungă, în sfera bisericii, a lui Constantin Nicolescu. Pe ce mă bazez? Nu pe zvonurile despre afacerile Eparhiei, fiindcă nu aş putea să le probez. Ci pe unele gesturi concrete din trecut. Deşi este călugăr, adică un om situat în afara lumii profane şi a istoriei (dăruit lui Hristos şi rupt de cele lumeşti), ÎPS Calinic a primit din partea lui Constantin Nicolescu, acum vreo doi-trei ani, diploma de „Cetăţean al Argeşului”. Trec peste faptul că momentul acordării acestei diplome a fost unul sensibil, Calinic era suspect de a fi colaborat cu Securitatea. Nicolescu a insistat să-i dea diploma, deşi primise toate avertismentele de la jurnalişti şi de la unii consilieri judeţeni. Abaterea morală va apăsa însă asupra lui Calinic toată viaţa – chiar şi după moarte. Calinic a fost uns cetăţean, după ce s-a călugărit. Aşa ceva este imposibil în cazul unui păstrător al dogmei şi al unui Prinţ Monah al Bisericii, dacă-mi permiteţi o ironie. În eseul său „Vocaţia monahală”, Nicolae Steinhardt spunea: „Scopul monahilor este strâmtoarea, puţinătatea, sărăcia, mergând până la practicarea cerşetoriei. Monahul este creştinul absolut, care a renunţat la condiţia de mirean.” Departe, foarte departe de Calinic acest lucru, apucăturile mirene îi sunt evidente, mergând până acolo încât zice că, dacă vrea, desfiinţează Facultatea de Teologie pe care tot el a înfiinţat-o…

La rândul său, Nicolae Brânzea este prieten cu Mircea Andrei. Este justificată o asemenea prietenie? Într-un fel da, fiindcă prieteniile nu intră în sfera normativă. Într-un fel nu, pentru că în astfel de cazuri, funcţiile sunt mai importante decât cei care le deţin. Când un senator se împrieteneşte cu un vicar, aspectele umane numite „Andrei” şi „Brânzea” cad în plan secund. Senatorul şi vicarul este de presupus că nu discută strict metafizică religioasă, ci interferează unul cu celălalt în planul influenţei profesionale. Iar dacă acuzele potrivit cărora Brânzea a politizat, mai demult, vizita unei delegaţii de ambasadori la mânăstirea Curtea de Argeş sunt adevărate (lustruind PD-L şi repezentanţii acestui partid), atunci şi Brânzea se face la fel de vinovat ca şi Calinic de aducerea factorului politic în zona bisericească.

Aşa stând lucrurile după părerea mea, pot spune că destituirea lui Brânzea din funcţia de vicar şi îndepărtarea sa de la catedra de Teologie Ortodoxă este, la extrem, o victorie a lui C. Nicolescu asupra lui M. Andrei. A fost ca pe tabla de şah, unul a câştigat celălalt a pierdut. Iar şahiştii au jucat, de data asta, cu prelaţi. Nu mai comentez celelalte aspecte, le-aţi citit în presă şi cunoaşteţi faptele.

Acum, în legătură cu Biserica. Eu cred că acest scandal a afectat profund Biserica Argeşeană, pentru că această biserică a fost nepermis de mult contaminată de factorul politic.

Nu vreau să teoretizez prea mult. Vreau doar să transcriu un paragraf cu rugămintea ca ÎPS Calinic să-i analizeze, dacă are chef mesajul, spiritual. Aşadar, ÎPS Calinic, fii atent, ce urmează este pentru tine:

„De-a dreptul scandalos îmi pare faptul că Biserica lasă impresia că doreşte să se dizolve în istorie. Ceea ce este aberant, căci rolul ei adevărat îi impune să fie în afara Istoriei, să constituie o punte între istorie şi ceea ce se află dincolo de istorie, să conducă lumea istorică spre etern. Or, ea se pare că nu mai face decât politică şi demogogie. Biserica vrea să nu-şi piardă clientela, ba chiar ţine să-şi atragă clienţi noi. E aici un soi de secularizare într-adevăr jalnică. Omul are nevoie de o insulă care să nu fie clătinată de vânturile istoriei, să reziste furtunii, să nu fie vremelnică. Şi tocmai asta nu mai vrea, nu mai ştie, să-i dea sau să-i propună Biserica… Dacă Biserica ar întinde mâna către lume, lumea ar trebui să se îndrepte către biserică. Dar Biserica se pierde în istorie şi în politică… În curând vom primi împărtăşania, pâinea şi vinul în baruri, vom mânca sandviciuri şi vom bea beaujolais, ceea ce mi se pare o desăvârşită aspiritualizare. Avem nevoie de extratemporal căci, în absenţa sacrului, ce se alege din religie?”

Cuvintele îi aparţin dramaturgului Eugene Ionesco şi au fost rostite, în 1975, în cadrul unui interviu acordat… unui preot – Pretre Lendger.

Te rog să meditezi la căderea Bisericii în istorie, ÎPS Calinic. Dacă, pe undeva, te simţi responsabil, e suficient să îţi îndrepţi comportamentul. Dacă nu, nu. După cum vezi, tendinţele sunt vechi – şi întotdeauna aceleaşi. Când turma se împrăştie, singur păstorul e vinovat…

Caricaturizarea idolilor vechi. Obedienţa faţă de cei noi

Ianuarie 21, 2011
  • Pe nesimţite, C. Nicolescu şi T. Pendiuc au fost transformaţi de către presa obedientă în Ceauşeşti ai judeţului
  • Aceiaşi ziarişti se grăbesc, prudenţi, să recunoască „puterea” lui Mircea Andrei

Citesc presa locală – şi mă cutremur. Ideea recurentă a textelor politice este aceea că PSD rămâne imbatabil în Argeş. La fel ca PCR pe vremuri, PSD Argeş este privit ca partid unic, a cărui ţintă ar fi o singură filosofie, o singură ştiinţă, o singură tipologie umană (obedientă şi „corespunzătoare”), un model standardizat de comportament şi o uniformizare a viziunilor.

La fel ca pe vremea cenzurii comuniste, n-ai cum să scrii negativ despre C. Nicolescu, ţi se şopteşte imediat că „nu-i bine, e cel mai puternic om din judeţ”. N-ai cum să critici pavelele şi arteziana lui T. Pendiuc, ţi se arată îndată că sunt „realizări glorioase”. Or, democraţia presupune contrariul, adică posibilitatea atitudinii personale şi plurifocalizarea opţiunilor politice. „Mentalul judeţean” rămâne însă refractar la ideea de opţiune şi, pe cale de consecinţă, la schimbare. Asta îi face pe unii jurnalişti să afirme, cu siguranţa pe care le-o dă mediocritatea, că Nicolescu şi Pendiuc sunt „ceva etern”, „meşteri cârmaci”, un fel de Zeus şi Hera, binemeritând, prin vot inocent, Olimpul judeţean-municipal.

Totuşi, prin obedienţă, ziariştii lădudători de Nicolescu & Pendiuc, sfârşesc prin a le crea acestor doi respectabili politicieni o imagine profund caricaturală, care nu are absolut nimic în comun cu persoanele în cauză. C. Nicolescu fotografiat pupând copii sau T. Pendiuc pozat pe fundalul centrului multicolor al Piteştiului amintesc cumva de propaganda „Epocii de Aur”. Se reiterează astfel eforturile, deseori patetice, ale „poeţilor de curte”.

Pe nesimţite, C. Nicolescu şi T. Pendiuc au fost transformaţi de către presa obedientă în Ceauşeşti ai judeţului. Sunt „cei mai buni”, sunt „ai locului”, unul împarte sarmale şi ţuică, altul e atât de modest, încât schiază pe-aproape, la Braşov. Cine iese din schemă, este „aristocrat” sau „elitist”, nu merită atenţia maselor.

În acelaşi timp, mă amuză că aceiaşi ziarişti se grăbesc, prudenţi, să recunoască „puterea” lui Mircea Andrei. Ei afirmă despre acest domn că este „deja notoriu în judeţ”, „ştie să se remarce”, „are bune contacte în Capitală”, „are mulţi bani” şi este „în stare de multe”. Par simple amabilităţi nevinovate. În realitate sunt pisiceli faţă de prezumtivul viitor stăpân. Nu se ştie, poate Mircea Andrei câştigă naibii preşedinţia Consiliului Judeţean – şi îi ţine minte. E un fel de a-ţi lua măsurile de precauţie, de a-ţi asigura… viitorul scriitoricesc.

Într-un cuvânt, o bună parte a presei locale întreţine o mentalitate. O mentalitate a lipsei de flexibilitate politică şi, în cele din urmă, existenţială. O mentalitate a inerţiei, uşor vizibilă în cazul oamenilor care-şi acceptă necritic liderii cu „mână de fier”, singurii apţi să modeleze destine, meniţi să împartă dreptate şi bugete, tătucizaţi până-n măduvă. Nu în ultimul rând, o mentalitate a punerii la adăpost, prin poziţia ghiocelului, în faţa posibililor noi „lideri”, cum este Mircea Andrei.

Dacă mi se va răspunde prin eternul clişeu că votaţii decid şi că asta este democraţia, voi fi de acord. Nu întâmplător am introdus în acest eseu conceptul de „vot inocent”. În fond, nimeni nu-l va convinge pe un om decis să mânânce fasole până la sfârşitul vieţii că pe lume există homar, caviar şi şampanie. Plus că „votul inocent” devine, aşa cum încerc să sugerez, un simplu „vot alimentar”. Cunosc personal vârstnici care au votat pentru un litru de ulei. Asta denotă că românii au pretenţii mărunte de la viaţă, respectul de sine le-a ajuns la glezne, perspectivele personale nu depăşesc perimetrul bucătăriei.

Nu vreau să acreditez ideea că PSD e rău. Nici ideea că PNL sau PD-L sunt bune. Mă limitez să observ un stil de a face presă. Şi de a observa climatul pe care îl generează aceste percepţii personale şi deloc interesate. Îi rog pe cititorii revistei „Opinii Libere” să fie atenţi la tot ce se scrie în acest judeţ. Rareori vor vedea critici şi laude făcute în spiritul dreptei măsuri. Iar cititorii acestei reviste vor înţelege. Sunt mai inteligenţi decât restul, motiv pentru care îi şi alegem ca public-ţintă.

Adevărul trece prin stomac

Ianuarie 21, 2011

N-am timp de meditaţie şi de dialog cu mine însumi. Singurătatea este un privilegiu tot mai rar. Momentele de reflecţie, la fel. Mă trezesc, citesc rapid ştirile pe internet. Îmi atrag atenţia două titluri. Primul: „Victor Stănculescu: Nu suntem pregăţiţi să aflăm adevărul despre revoluţia din 1989.” Al doilea: „Jumătate din populaţia lumii a intrat în criză alimentară”. Aparent, titlurile n-au legătură. Aş putea concluziona scurt că adevărul trece prin stomac. Totuşi, calc ambreiajul existenţial, apăs frâna, trec în viteza a doua şi încep să reflectez…

Lipsurile escamotează apetitul pentru cunoaştere. Adevărul despre Revoluţie este uşor ridicol în raport cu ameninţarea foametei. Preocupat să-şi satisfacă nevoile primare, reprezentantul maselor nu mai are vreme să se pună în perspectivă istorică. Trăieşte aici şi acum, ca fiinţă fără memorie şi fără viitor. Mă uit în jur: oamenii au încetat a se considera produse ale timpului şi ale evenimentelor. Ai zice că s-au născut maturi, conectaţi dintotdeauna la cordonul ombilical al frustrărilor consumeriste. La ce bun să afli un adevăr de acum 21 de ani, când benzina s-a scumpit astăzi, iar frigiderul este gol? Ai trecut printr-o schimbare de lumi, sub ochii tăi lagărul comunist a devenit lume liberă, apoi lumea liberă s-a metamorfozat într-un altfel de lagăr, ceva mai soft, acela al creditelor, al mistificării ideii de performanţă, al concurenţei absurde cu tine însuţi, al forţării limitelor, al idealurilor tip show-room. Minciunile propagandei au făcut loc minciunilor publicităţii, lozinca a devenit slogan.

Nefericiţi, în urmă cu 21 de ani, pentru că nu erau liberi, iată românii de astăzi la fel de nefericiţi din cauza limitelor cardului. Singur, spectrul foamei a rămas acelaşi. Prea ocupaţi cu disecţia crizei economice, nu reuşim să vedem că suntem spulberaţi şi de o criză existenţială fără precedent. Fără un trecut limpede şi incapabili să ne punem în perspectiva devenirii, orizontul fiinţial ni se închide dureros şi se pecetluieşte financiar.

Declaraţia lui Stănculescu are valoare simbolică. „Acum e prea devreme, suntem prea tineri, avem doar 20 de ani, ne mai trebuie încă vreo 20. Poate prin anul 2050, când se va schimba mai serios clima. La ce să folosească acum adevărul? Poate că nu mai sunt mulţi care ne conduc din cei care erau în cauză. Sau poate, aşa cum a scris Cristoiu, până în 1996 ne-au condus foştii comunişti, odată cu venirea lui Emil Constantinescu ne-au condus foştii istorici, acum ne conduc urmaşii urmaşilor şi sunt fosti gineri, nepoţi, foşti UTC-işti„.

Aproape inutile aceste fraze. Da, nu suntem pregătiţi pentru adevăr, suntem prea tineri, iar urgenţele sunt altele. Mai contează că ne-au condus neo-comuniştii, istoricii sau foştii UTC-işti? Peste încă 20 de ani adevărul n-o să mai trebuiască nimănui, iar urgenţele viitorului ne vor confisca viaţa, restul de viaţă care ne va fi rămas. Aşa se banalizează crimele unui timp, abuzurile istoriei, minciunile şi manipulările – prin priorităţile prezentului.

Când jumătate din lume se pregăteşte să facă faţă crizei alimentare, rolul istoric major îl joacă pâinea, carnea, laptele, ouăle şi brânza. Iar adevărul istoric este primul pe care-l descompun sucurile gastrice. Adevărul trece prin stomac, ştiam asta de la început. Dacă mi-am permis să reflectez, este pentru că am simţit nevoia să temperez brutalitatea concluziei mele prin nuanţe ale gândirii.

It will come to us!

Ianuarie 19, 2011

Revista „Opinii Libere” se dezvoltă.

În primul rând pot să spun că are cea mai spectaculoasă ţinută. Poate sta, fără inhibiţii, lângă orice publicaţie naţională sau străină. Ambiţia noastră a fost să depăşim paginarea lipsită de profesionalism cu care s-a confruntat întotdeauna presa locală. Stilul „sorcovă” a fost înlocuit cu cel sobru, corect.  Calitatea hârtiei îţi spune şi ea, încă de la început, că nu ţii în mână o fiţuică oarecare.

În al doilea rând, toate articolele, reportajele, editorialele şi interviurile sunt de calitate.  Asta înseamnă că nu publicăm zvonuri bombastice neverificate şi neverificabile, refuzăm să tratăm subiecte superficiale sau frivole şi mizăm pe interesul publicului pregătit şi informat care caută să aprofundeze lucrurile. Da, există şi astfel de oameni. Lor ne adresăm noi şi sunt convins că această pătură socială contează în România de azi. Dovada că reuşim este aceea că revista dispare rapid de pe tarabele amplasate în zonele civilizate ale oraşului.

În al treilea rând, de luna viitoare, revista va avea site. Vom face asta pentru a ne asigura două lucruri: interactivitatea şi posibilitatea de a publica, în timp real, cele mai importante ştiri (care nu şi-ar găsi locul într-o publicaţie săptămânală). Vom miza foarte mult pe componentele video şi audio.

În al patrulea rând, vor veni puhoi surprizele. De exemplu, cum ar fi să ascultaţi fragmente de editorial citite de către autorii lor, fragmente din interviuri înregistrate la cald, să primiţi săptămânalul împreună cu o carte, cum face presa naţională – şi aşa mai departe? Răbdare, Moş Crăciun se gândeşte la toate.

În al cincelea rând, vom demara procesul de branding şi marketing. Suntem conştienţi că avem concureţi care există de mai bine de 10 ani pe piaţă, iar noi sunten doar de o lună. But… It will come to us!

Sigur, vând aici doar câteva dintre idei, cele mai superficiale care-mi vin, pe moment, în minte. Apele sunt mult mai adânci şi mai tulburi. În jumătate de an produsul va prinde contur, se va stabiliza în mentalul publicului nostru. Până atunci, orice critică e binevenită.

 

Ultimul interviu

Ianuarie 16, 2011

Florea Costache: Omul nu este invelişul care se vede. Suntem mai mult decât atât…

Acum două luni şi jumătate, prin noiembrie 2010, Florea Costache m-a invitat pentru prima oară în biroul său, să bem un ceai.
Mă grăbeam, nu înţelegeam de ce mă invită – dar am acceptat. Mi-a trecut prin minte că vrea să-mi dea rapid vreo informaţie legată de administraţie sau să discutăm politică. Or, Florea Costache părea sătul şi de administraţie, şi de politică.
M-a surprins biroul său plin de cărţi, în special religioase : Vieţile Sfinţilor Părinţi, câteva Filocalii, Coranul, Biblia… În aşteptarea ceaiului, l-am întrebat dacă găseşte vreun adevăr în textele religioase. „Şi adevăr, şi consolare„, mi-a răspuns el. Apoi mi-a citit câteva pasaje din „Noul Testament„. Au urmat câteva polemici religioase. I-am mărturist că sunt ateu. M-a privit cu îngrijorare, apoi a zâmbit şi mi-a spus că sunt tânăr şi că am vreme să mă dumiresc cum este cu sufletul omului. M-a întrebat ce mă consolează. „Nimic„, i-am răspuns. De atunci, după fiecare conferinţă a Consiliului Judeţean, ne-am văzut în biroul său – împreună şi cu alţi jurnalişti – să discutăm chestiuni filosofice şi religioase.
La un moment dat mi-a venit ideea să facem un interviu. A acceptat. În acea vreme aveam o colaborare cu un săptămânal editat la Bucureşti. Acel săptămânal mi-a refuzat interviul, pe motiv că nu era „de interes”. Nu l-am mai publicat pe nicăieri, în fond presa zilelor noastre refuză să publice şi chestiuni umane.
Când am citit, seara asta, ştirea că Florea Costache a murit, mi-am amintit de acest interviu. L-am recuperat din opţiunea „Sent” a adresei mele de Yahoo. Îl trimesesem la Bucureşti la data de 7 decembrie 2010. Îl public acum.

Sunteţi unul dintre oamenii de administraţie din Argeş cu care se mai poate discuta şi altceva în afară de subiectul sec al împărţirii bugetului. Bunăoară, sunteţi un pasionat cititor. Printre dosare, văd pe biroul dvs. mari cărţi fundamentale… Găsiţi răspunsuri la întrebările care vă preocupă?
Omul nu este doar învelişul acesta care se vede. Suntem mult mai mult decât atât – şi constat că nevoile spirituale ale omului abia dacă mai sunt amintite, în epoca actuală. Dincolo de politică şi de administraţie, în general dincolo de profesie, vreau să spun că viaţa noastră este compusă şi din adevăruri simple, umane, la care îmi place să revin când am puţin timp liber şi despre care îmi place să discut cu cei care le înţeleg.
Care ar fi adevărurile umane simple, însă date uitării? Oamenii zilelor noastre nu-şi mai pun astfel de probleme…
Tocmai pentru că refuzăm să gândim, lucrurile sunt cum sunt şi societatea este cum este. Privesc societatea şi observ, de exemplu, că este bântuită de marile păcate capitale: trufia, avariţia, desfrânarea, pizma, lăcomia, mânia, lenea. Acum, serios vorbind, câte persoane publice vedeţi încearcând din greu să nu aibă toate aceste defecte? Eu văd foarte puţine. Aici nu mai este vorba de religie, deşi fundamentul problemei este religios. Este vorba de comportamentul nostru zilnic care face ca aerul să fie irespirabil. Trufia în politică, la fel ca şi în administraţie, este de natură să degradeze lucrurile, să creeze tensiuni, e ca şi cum orgoliul nostru ar conta, înaintea scopului comun, acela ca tuturor să ne fie mai bine. Sunt în administraţia publică dinainte de anii 90. Am văzut două sisteme şi am muncit, zi de zi, în aceste două sisteme. Ştiu despre ce vorbesc şi, dacă lucrurile nu merg bine, una dintre cauze este că oamenii sunt trufaşi, avari. Şi nu au credinţă.
Eu, de exemplu, sunt ateu. Ar trebui să fiţi şi d-voastră, fiindcă aţi trecut prin comunism. De ce aveţi tendinţa de a pune omul în perspectivă religioasă?
Sunteţi tânăr. Probabil, la un moment dat vei renunţa la ateism. Eu mi-am dat seama că pot vedea lucrurile altfel decât mi se comanda „de sus”. În comunism nu puteam fi noi înşine niciodată. Păi, credeţi că cineva avea vreodată dreptul la opinie? Erau şedinţe şi votam hotărârile aşa cum ni se cerea sau aşa cum ni se sugera. Îndrăznea cineva să voteze altfel? A doua zi era zburat şi din funcţie şi din partid… Aşa că înţelegeam mai mult încă de atunci, dar tăceam. Cu cine să discut? Citeam vieţile sfinţilor, Biblia, mă instruiam, îmi formam o altă percepţie.
Ştiu că sunteţi pasionat şi de esoterism, nu numai de religie şi filosofie…
Eu caut de-o viaţă să înţeleg lumea şi nu refuz nicio perspectivă care imi este accesibilă. De exemplu, raţionalismul de tip filosofic este limitat, te plafonează, nu comunică nimic sufletului, deşi încearcă să satisfacă nevoia fiecăruia de transcendent, nevoia de ceva aflat dincolo de lumea aceasta. Gândirea filosofică ne ţine captivi aici. Religia te poate satisface spiritual fie că eşti o bătrână de la ţară, fie că eşti un intelectual urban rafinat. Răspunsuri există, iar ele sunt date pentru puterea de pricepere a fiecăruia. Trebuie doar să fii atent şi sensibil la ceea ce îţi comunică. Religia îţi promite o lume care este dincolo de aceasta, iar acea lume este pe potriva speranţei fiecărui om. Nu vi se pare, de exemplu, interesant faptul că Mahomed era analfabet şi, în ciuda acestui fapt, în urma inspiraţiei divine, a scris Coranul? Mie mi se pare o poveste interesantă.
Păi, e o simplă poveste… Eu, de exemplu, nu cred.
(Râde) Sunteţi pierdut dacă nu credeţi. Glumesc, acum. Repet, sunteţi tânăr, dar la un moment dat poate veţi crede şi astfel de poveşti. Nu vă mai dau şi alte exemple – dealtfel cunoscute de toată lumea, speculate de literatură, de cinematografie – cum ar fi de exemplu Numărul de Aur care poate fi întâlnit pretutindeni în natură şi aşa mai departe. Mie, de exemplu, mi se pare de necrezut ca această proporţie divină să fie aceeaşi şi la nivelul unei galaxii şi la nivelul microcosmic în care trăim noi. Pictorii din Renaştere ştiau foarte bine cum funcţionează această proporţie. D-voastră credeţi că este o întâmplare. Eu n-aş pune această dovadă de perfecţiune pe seama întâmplării.
Acum m-aţi făcut curios să aflu cu cine obişnuiţi să discutaţi aceste chestiuni pe aici, pe la Consiliul Judeţean.
Păi, mai chem uneori câte un ziarist la un ceai. Unii înţeleg, alţii mai puţin. Dar eu cred că e bine să dai oamenilor de gândit. Şi cred că e bine ca, în ziare să apară şi astfel de interviuri. De exemplu cred că oamenii ar trebui să mediteze mai mult la ceea ce am spus că sunt cele 7 păcate capitale: trufia, avariţia, desfrânarea, pizma, lăcomia, mânia, lenea. Acestea sunt cunoscute încă din vechime, înaintaşii noştri ştiau ce vorbeau. Şi ar fi bine să ne gândim… oare dacă am reuşi să le înlăturăm, oare cum ar fi spaţiul din jurul nostru, cum ar evolua societatea? N-ar fi mai bine?

Absurdul în fărâme

Ianuarie 6, 2011

* Editorialiştii români scriu abia acum, după 21 de ani, că Vadim nu e pe craca lui. Şi, în continuare, nimeni nu scrie o chestiune minoră, însă adevărată – Vadim nu este vinovat pentru situaţia în care se găseşte. El este un om suferind. Bănuiesc că o schemă de tratament i se potriveşte, totuşi. Vinovaţi pot fi doar oameni care îi stau de-a stânga şi de-a dreapta, alimentându-i ideile. Indiferent cât mi-ar fi de foame, n-aş gira niciodată, prin prezenţa mea, un om suferind.

* Ungurii au dat o lege a presei. Eu am spus demult că şi în România este necesară o asemenea lege. Şi oriunde în lume. Sigur, o… lege nu poate împiedica niciodată delirul, noroiul, josnicia, răutatea, imbecilitatea, impostura – şi nici infracţiunile. Pentru că toate astea au trebuit să poarte un nume, li s-a spus – în presă – libertate de expresie. Ce bine sună unele lucruri scrise pe hârtie şi ce monşti devin îndată ce ies în lume!

* PNL cade la înţelegere cu PC. Este o lume strâmbă, poate că liberalilor decenţi nu le mai rămâne decât să demisioneze. În situaţia asta nu mai poţi invoca tradiţie, Brătieni, nimic. Eşti o curvă cu origini nobile – dar, totuşi, o curvă, bordelului puţin îi pasă de originile tale, ai decis că acolo ţi-e locul, atunci picepe că inaintaşii nu vin să-ţi coasă himenul când timpurile se schimbă. Orice schimbare de discurs, în cazul PNL, ar jigni inteligenţa elitei româneşti – atâta câtă mai este. Nu, trecutul nu valorizează prezentul. Eşti ceea ce eşti – în orice timp.

* Ion Iliescu încă mai apare la televizor. Unii oameni sunt incapabili să se ruşineze de ei înşişi, de semnii lor, de istorie, de anii care le recomandă detaşarea şi înţelepciunea. Cred că, pe undeva, şi Ion Iliescu este un om suferind. Altfel decât Vadim, dar… suferind. Pentru viitorul cui deschide gura? Ce fel de viziune mai poate avea, la finalul existenţei? Şi pentru cine? S-ar putea să fie, pur şi simplu, nesimţire.

* În timp ce filmul lui Andrei Ujică – Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu – face fani peste Ocean, peste 80% dintre români sunt nostalgici după „Epoca de Aur” şi spun că atunci trăiau mai bine. Ce pot să zic? Românii ar fi fost în stare să suspine până şi după Pol Pot. Capacitatea de suferinţă a imbecililor este infinită.

* Adrian Marino era, de fapt, turnător la securitate, Felix n-a făcut niciodată poliţie politică, intelectualii anticomunişti în frunte cu Traian Băsescu tolerează îngroparea legii 221 fără să sufle o vorbă… Concluzia este că nimic nu este ce pare a fi, contururile se pierd, realitatea e impalpabilă, contează iluziile pe care ştii să le creezi, iluziile generează realitate.