Archive for Noiembrie 2010

Oneghin

Noiembrie 27, 2010

Cu Ralph Fiennes şi Liv Tyler. Pe R.F. l-aţi mai văzut în The Reader şi în English Patient. Iar pe Liv Tyler, în Armaghedon.

Povestea lui Evgheni Oneghin este excelent spusă, atâta doar că trebuie să te obişnuieşti cu dialogul în limba engleză, purtat într-o atmosferă rusească. Tanya sună ciudat, Evgheni, la fel – pronunţate ca la Washington. Altminteri, genial filmul. Primeşte dragostea atunci când îţi este oferită. Când o vei vrea, nu va mai fi – sau nu se va mai putea. Atunci, vei plânge, iar amintirea refuzului tău te va durea cu atât mai mult. Liv Tyler joacă superb, ea este superbă… R.F e charismatic, ca de obicei.

Şi acum, am să mă laud: am o ediţie ilustrată superbă „Evgheni Oneghin”…

Mă dor ochii de la atâtea veste reflectorizante

Noiembrie 24, 2010

Piteştiul s-a umplut de poliţişti.

Ies ziua şi împânzesc străzile, aşteaptă, probabil, să descopere neregularităţi în trafic. Îi vezi, câte doi, câte trei, pe Bd. IC Brătianu, iar la nici 500 de metri distanţă, mai vezi doi, trei. Îi vezi noaptea, pe Fraţii Goleşti, tot în echipă, iar unde se termină cartierul Prundu, te întâlneşti cu încă o echipă. La Podul Viilor vezi altă echipă, fie zi, fie noapte. Şi tot aşa, în tot oraşul.

Toate astea se întâmplă imediat după devoalarea în presă a dintotdeauna ştiutei, dar niciodată discutatei „frăţii politisto-interlope”.

S-ar putea să fie o coincidenţă şi poliţiştii ies zilele astea doar aşa, „pentru a asigura un plus de siguranţă cetăţenilor simpli”. Însă ceea ce se vede cu ochiul liber este faptul că nu se conduce mai prudent, valutiştii din centrul Piteştiului îşi fac, în continuare treburile murdare, iar în pieţe proliferează, mai vioi ca niciodată, traficul de ţigări. Prostituţia se dezvoltă nestingerită în zonele roşii ale oraşului, agresivitatea şi tensiunea sunt în creştere.

Dacă observaţi ceva suspect, vă rog să depuneţi o sesizare la Poliţie. Aşa vom putea acţiona!” Tâmpenia asta mi-a spus-o, mai demult, un poliţist. Să depun sesizare? Adică să scriu pe hârtie că apa ia forma vasului în care este pusă şi să aştept intervenţii?

Ce înseamnă toate astea? Din punctul meu de vedere, Piteştiul este un pol important al tenebrelor, mi se pare inacceptabil ca atâta infracţionalitate să coexiste cu atâta poliţie. Sectorişti, rutieri şi comunitari se întrepătrund fără să se „atingă”, precum, stelele într-o galaxie, cu valutişti, traficanţi şi peşti. Într-o lume logică şi coerentă, dacă primii există, ceilalţi n-ar trebui să mai existe. Imaginea zilnică a oraşului arată însă că lumea în care trăim funcţionează după o altă logică, iar coerenţa i se citeşte, printre rânduri, seara, la ştiri. Povestea lui Şoric, povestea lui Tobă şi povestea lui Fătuloiu sunt emblematice.

Şi apoi, în toată lumea, clanurile interlope există doar pentru acest motiv: sume imense se mişcă pe piaţa neagră, se împart şi devin, în mod miraculos, „averi cinstite”, singura ameninţare venind din partea eternei propuneri electorale: legalizarea viciilor umane. Nici nu vă imaginaţi câţi bani negri ies din prostituţie, de aia este tolerată aşa cum se practică, ilegal. De stupefiante nu mai vorbesc. Banalele ţigări vândute în Piaţa Ceair produc miliarde. Şi, dacă ne gândim valuta cui se tranzacţionează, în Centru, de către băieţii cu fâş şi trening, ajungem la alte concluzii.

Infracţionalitatea n-ar putea exista dacă nu i se creează contextul şi mă tem că tolerat, într-o lume de jigodii, este chiar mult clamatul „cetăţean simplu”.

M-am săturat să văd peste tot poliţişti. Sunt inutili ca frecţia la un picior de lemn. Cineva spunea că simţim bătrâneţea când vedem că agentul de circulaţie e mai tânăr ca noi. Avea dreptate.

Duceţi-vă acasă, copii. Mă dor ochii de la atâtea veste reflectorizante.

Mostră de stupiditate televizată

Noiembrie 21, 2010

Scriam despre cretinismul din televiziuni…

Dar cretini mai mari ca cei care discută acum la Antena 3 n-am văzut niciodată. Raluca Turcan a comparat-o pe Elena Udrea cu blonda (Uma Thurman) din Kill Bill, sângerosul film al lui Tarantino. Dobitocii de antenişti recunosc mândri că nici măcar n-au văzut filmul cu blonda spadasină, poate nici n-or fi auzit de Uma Thurman, dar ştiu ei că e un film crud, cu mult sânge, „care nu poate fi urmărit de oameni de vârsta noastră„. Şi dă-i talk-show, şi presupune că Elena Udrea e o criminală (politică) plină de cruzime, că e o ucigaşă, că respectiva comparaţie a fost făcută intenţionat, că-i devoalează caracterul etc.

Iată cum incultura, mixată cu agresivitatea naşte monştri. Până şi copiii ştiu că filmul lui Quentin Tarantino este un film fantezist şi deosebit de ironic la adresa filmelor cu „sânge, mult sânge”. Până şi copiii ştiu că „The Bride” este personajul pozitiv. Şi toată lumea credeam eu că ştie cât de mare actriţă este Uma Thurman. Ei bine, da, ştie toată lumea aceste chestiuni – mai puţin câţiva antenişti dobitoci, care parcă au trăit în canal.

Sigur, comparaţia Elena Udrea – Kill Bill intră şi ea în registrul ironiei sau al glumelor tâmpite „de partid”, poate chiar al gafelor politice, altfel, dacă eşti un om întreg la minte, nici n-ai cum să faci o astfel de comparaţie la modul serios. Dar ce mai contează? Când se trezeşte muşchiul cenuşiu în antenişti şi vor ei să manipuleze masele, până şi bietul Tarantino devine un regizor care face filme de neurmărit „pentru oameni de vârsta noastră„. Adică, probabil din ăia serioşi care muncesc de la 8 la 16.

Aşa se face televiziune în România.  Cu seriozitate. Cu responsabilitate. Dezbătând chestiuni de interes public. Dacă îmi place Elena Udrea? Nu, nu-mi place. Dar şi când îmi amintesc de pesedistele Rodica Stănoiu, Ecaterina Andronescu, Corina Creţu…

Liderul

Noiembrie 17, 2010

În momentul ăsta mi-e greu să spun despre un politician argeşean că este Liderul, cu L mare.

Sigur, multă vreme calitatea asta a fost ocupată, umăr la umăr, de doi oameni, Constantin Nicolescu şi Tudor Pendiuc. Ei doi au fost Liderul, ca două săbii vârâte în aceeaşi teacă – una purtând mustaţă tip „plenară de partid”, alta secretând parşivenie „tip Balş”. Nici judeţul şi nici municipiul n-o să le facă două piramide tombale în care să-i îngroape, din două motive: pe de o parte sunt vii, pe de altă parte apetitul exotic al votanţilor locali tinde către zero, aici funcţionând perfect curentul scurt de gândire – „Îi de-al nostru!

Bine. Şi atunci cum îşi imaginează ceilalţi ambiţioşi că pot câştiga redutele numite Primărie şi Consiliu Judeţean? Numele lor nu răsună ca o mângâiere în urechile niciunei babe pupate cu „Ţoc!” în campanie, şi nici nu cântăreşte cât Tezaurul în cash flow-ul marilor afaceri care sunt, au fost şi vor mai fi. Chipul lor se vede distorsionat – placa video a mentalului colectiv nu-l recunoaşte. Vocea lor nu sună stereo, are purici, se întrerupe. Clişeele lor de limbaj nu sunt grupate într-un folder şi nici stocate pe hard-discul comun al vieţaşilor din Piteşti-Argeş. Pe Pendiuc îl găseşti ca pandant la gâtul oricărui pensionar care îşi plimbă naturelul între Teatrul Davila şi Prefectură, iar despre Nicolescu e suficient să se ştie că are judeţul în pix, tot aşa cum zâna cea bună are steluţe în vârful baghetei fermecate. Dincolo de poeziile pe care le înşir eu aici, mi se pare că runda trecută, Liderul de care vorbesc (două săbii, aceeaşi teacă) s-a poziţionat undeva la 70%, coreenii din nord pot veni cu carneţel şi creion să ia notiţe.

Şi atunci, ce facem? Mai facem alegeri? Mircea Andrei zice că da, Andrei Gerea zice că da, restul lumii zice că da. Eu cred că atmosfera „bazei” Piteşti-Argeş trebuie înţeleasă corect şi gestionată atent, pentru cei care n-au reţinut mai zic o dată: Argeşul a fost „colegiul” al cărei deputat „fuse” Elena Ceauşescu, aici au crescut, apoi au îmbătrânit (cam toţi mai trăiesc) nişte oameni care au lăsat în urma lor o stare de spirit greu de împrăştiat. Ani de-a rândul au ocupat funcţii şi şi-au format sisteme de relaţii care funcţionează ca un ceas Pobeda bine uns, nomenclatura locală s-a hrănit cu spiritul academicianei, nu doar cu demnitatea publică a acesteia. (Iliescu, dacă vine să-şi lanseze o carte aici, adună mai mulţi admiratori decât în alte oraşe, de par egzamplu.)

Eu cred că noile forţe politice care-şi cer dreptul să intre în cămară trebuie să identifice segmentele de populaţie imune la un anumit tip de propagandă, comunităţile nevirusate, persoane în capul cărora nu toarce Pendiuc ca un motan tolănit pe pavele şi în coşmarurile cărora Nicolescu nu-şi zbârleşte mustăţile ameninţător. Iar lucrul ăsta mie mi se pare greu. Zic greu, nu zic imposibil, fiindcă acele comunităţi există, sunt formate din oameni tineri care acceptă ideea de schimbare, sunt inşi care n-au avut niciodată contact cu sistemul aşa cum este el înţeles, ca sistem.

Dacă le-aş recomanda ceva politicienilor care zgârmă nisipul arenei cu piciorul, acel ceva este o bună şi subtilă cunoaştere a naturii umane. Politica de aici începe.

Regina e decrepită

Noiembrie 14, 2010

Mă refer la televiziune, regina presei, lăsată pe nedrept să devină nebuna satului.

Mă uit foarte rar la televizor, urmăresc numai emisiunile despre naşterea universului de pe Discovery Science şi reportajele antropologice incredibil de bune, difuzate de TV 5 Monde. Totuşi, zappând, nu pot să nu remarc în ce hal au decăzut televiziunile româneşti. Şi nu remarc numai eu, cam toţi oamenii inteligenţi cu care stau de vorbă spun că au renunţat demult la televizor „ca să nu aducă lăturile în casă„.

Divertismentul de televiziune s-a cocalarizat total, reportaje nu prea se mai fac (dacă se difuzează câte unul deştept, televiziunea pierde audienţă pentru trei zile), ştirile au devenit infotainment şi singurele care băltesc în prime-time, întinzându-se ca o pată de grăsime, sunt talk-show-rile.

Şi se adună câte trei, câte patru, ba chiar mai mulţi, şi vorbesc unul peste altul, şi dezbat nimicuri, şi se contrează, şi se întrerup – şi, probabil, la final câştigul este zero. Producţie maximă de dioxid de carbon. Deşi sunt jurnalist, n-am reuşit niciodată să mă uit mai mult de 4 sau 5 minute la un talk-show. Încerc să rămân pe televiziunile de nişă, să zicem financiare, dar şi aici răzbat fonfleurile politicii şi se vede clar cum vin câte unii să-şi insinueze manipulările.

Dacă îmi pare rău de ceva, acel ceva este radioul. Am făcut radio cu dragoste, dar şi acesta se situează, în orice trust de presă, undeva, la marginea imperiului. Şi e normal! Prin radio e mai greu să verşi lăturile politicului, orice idee mincinoasă sună strident, orice derapaj se simte, discursul, dacă nu este unul inteligent şi cu miez, plictiseşte, devine sinucigaş.

Păcat, totuşi, de regină! Mie unul mi-e clar acum că televiziunii nu-i plac multe funduri băşinoase, aşezate pe scaun, ca să dea din clanţă. Televiziunii îi plac oamenii activi, puternici, care ies pe teren şi filmează ceea ce ochiul omului obişnuit nu vede. Uitaţi-vă la reportajele de pe TV 5 Monde, veţi pricepe. Reportaje din Africa, din Noua Zeelandă, Australia etc. Şi fac pariu că jurnaliştii de acolo nu tremură pentru orice punct de rating, cum fac istericii de pe la noi.

Aşa că, hai, băieţi, ia mai încingeţi voi un talk-show şi o „revista presei„, la TV! Seara, de luni până vineri, aliniaţi frumos, ixplicaţi, vă rog, ixplicaţi

Tudor Pendiuc ar trebui să plece de la Primărie (4)

Noiembrie 11, 2010

Iată o clădire care i-a costat pe piteşteni o grămadă de bani.

Fie că rupeai banii ăia, fie că îi aruncai în foc, fie că te ştergeai cu ei undeva şi trăgeai apa, era acelaşi lucru. Clădirea zace nefolosită de vreo doi ani de zile, comercianţii n-o închiriază pentru că e scump şi pentru că acolo nu este vad comercial – dealtfel se văd în poze câţiva comercianţi care-şi desfăşoară activitatea afară, sub cerul liber. Iar piteştenii se aprovizionează din Auchan, Carrefour, Real, Kaufland…

Ce părere ai, Tudor Pendiuc, aceşti bani care au fost ai piteştenilor meritau o soartă mai bună? În locul acestei monstrozităţi puteai face un bloc de locuinţe sociale pentru amărâţii care n-au unde sta?

Dacă murim, ce ne facem?

Noiembrie 9, 2010

Discuţiile despre Codex Alimentarius reunesc în mod penibil: conspiraţionişti, nutriţionişti, medici, mistici, atei, profeţi, jurnalişti, farmacişti, politicieni, popi, bloggeri, OTV-ul, chiar şi gospodine.

Ideile proferate sună astfel… Usturoiul şi menta vor fi declarate droguri. O să fie ilegal să ne facem un ceai de tei. O să mâncăm chimicale. Bolile vor prolifera, ca să prospere industria farmaceutică. Laptele praf pentru bebeluşi va fi contaminat cu aluminiu, apa – cu fluor, legumele – cu initium…100.000.000 de oameni vor muri anual de acum înainte. E de rău, crăpăm de cancer. Vai nouă!

Păi, să zicem că lucrurile stau în felul ăsta – şi că „3 miliarde de oameni trebuie să dispară”, cum zic conspiraţioniştii. Ei bine, poate n-ar fi aşa de rău să dispară controlat. Cei care vor rămâne se vor simţi mai bine puţini. Există o realitate care nu poate fi negată – aceea că demografia a crescut alarmant şi peste 6 miliarde de oameni sunt excesiv de mulţi. Eu chiar şi într-un oraş mic, cum este Piteştiul, mă simt de multe ori sufocat de frecarea aceasta urbană a trupurilor. Natalitatea nu poate fi controlată (am avut colegi inconştienţi în studenţie, care turnaseră doi plozi şi îi cântăreau pe cântarul de la alimentara fiindcă n-aveau unde în altă parte şi îi creşteau ca vai de ei), deci probabil că poate fi controlată mai lesne mortalitatea. Dobitocii care se plâng că puii şi porcii sunt crescuţi în incubatoare, că legumele sunt tratate să crească mai mari şi mai multe şi să reziste mai mult în galantare chiar nu pricep că sunt atâtea şi atâtea burţi care se cer a fi hrănite. Deci cumva mâncarea a trebuit să fie – vă rog să-mi scuzaţi termenul neacademic – „înmulţită”, fie şi nesănătos. Derulez filmul, îmi aduc aminte de comunism, când oamenii stăteau la cozi cu burţile goale şi mă uit că astăzi oamenii se îndoapă fericiţi cu fast-food nesănătos. E bine? E. Chiar dacă masele crapă la 60 de ani de cancer, măcar au trăit cu burta plină de hamburgeri. Şi ar mai fi un argument: ce folos să ajungă miliarde şi miliarde de oameni la 90 de ani? Pentru ce?

Eu nu ştiu dacă există un „Guvern Mondial”, poate că există – şi n-ar fi nimic neobişnuit. Planeta a trecut de epoca explorărilor, este cartografiată centimetru cu centimetru, mi se pare o etapă firească să se şteargă de la sine graniţele (ulterior şi ideea de stat naţional), iar lucrurile să fie preluate de elita mondială. Ei bine, dacă acest Guvern Mondial există, eu cred că a avut o idee bună să ne mai rărească.

Argumentul contrar este… „Păi dacă o să mori şi tu?” Adică eu. Asta n-o să se întâmple, eu n-o să mor, evident, niciodată.

Eseu despre caracter şi ticăloşie

Noiembrie 2, 2010

Purtăm în noi deopotrivă caracterul şi ticăloşia, de aici versatilitatea, lipsa fermităţii. Orice eseu moral ar trebui să înceapă cu această constatare fatală. Cine pariază doar pe caracter sau doar pe ticăloşie e naiv sau minte. Platon a trebuit să scornească o poveste – mitul lui Gyges – ca să le arate oamenilor că este o eroare să clameze moralitatea absolută, Binele, ca ideal. E destul să te facă nevăzut un inel fermecat – şi vei face toate nelegiuirile. În cazul nostru, al oamenilor cu buletin şi Cod Numeric Personal, inelul lui Gyges este întruchipat de pretextul că, pentru a ne atinge scopurile nobile, suntem nevoiţi – n-avem cum altfel – să facem porcării. Altfel spus, suntem nişte jigodii înfofolite în mantaua virtuţii. Despre asta e vorba, de exemplu, când auziţi foşti poeţi comunişti care susţin că au făcut propagandă, doar ca să poată publica literatură autentică. Şi tot despre asta e vorba când, în micro-universurile mediocre ale amploaiaţilor, orice oportunist îşi motivează slugărnicia excesivă faţă de şef prin faptul că are doi copii acasă şi trebuie să-i hrănească. La umbra idealurilor, creştem buruieni provizorii şi secretăm venin. Şi, în ideea că într-o zi ne vom crea contextul în care să stăm drepţi, petrecem ani buni cu spinarea îndoită. (În paranteză fie spus, nimeni dintre cei care stau cu spinarea îndoită nu ajung, vreodată, să se îndrepte…)

Dar există oameni care au spart acest cerc vicios. Ei nu sunt oameni obişnuiţi, cu toate că au chipuri obişnuite. Aceşti oameni sunt martirii. Sigur, ar fi absurd să ceri lui Gheorghe de pe stradă să fie martir. Dar martirii existenţi ar putea fi modele pentru oricare Gheorghe de pe stradă. Despre martiri e greu să scrii, pentru că discuţia alunecă în zona cuvintelor mari. Şi totuşi altfel nu pot fi numiţi oamenii care şi-au dat viaţa pentru o idee, arătând că ticăloşia inerentă naturii umane nu poate fi extirpată, dar poate fi cenzurată, în favoarea caracterului. Voi evita patetismul, spunând că martirii sunt o perfectă ilustrare în spaţiul social a imperativului categoric kantian. În cazul acestor oameni, datoria le-a comandat acţiunile în chip total, independent de experienţele arbitrare sau de considerentele afective. Mulţi s-au grăbit să-l salveze pe Păunescu de propriul destin tragic. N-au cum, pentru că întotdeauna deasupra lui va sta Radu Gyr care n-a făcut propagandă pentru a scrie poezie, ci – refuzând propaganda – a fost întemniţat pentru o poezie pe care a scris-o. A-l salva pe Păunescu, atâta vreme cât ai acest model sub ochi este o sfidare a imperativului categoric. În comunităţi, martirii au rolul de modele comportamentale, ei sunt – ar trebui să fie – cenzura ticăloşiei pe care o purtăm în noi cu toţii. Şi fiecare îşi cenzurează ticăloşia cât vrea şi cât poate, existând – helas! – opţiunea de a fi şi ticălos în mod total, aşa cum vedem zilnic că sunt foarte mulţi oameni. (Alături de martiri, stau sfinţii, dar sfinţenia este o chestiune pe care evit s-o discut – 1. pentru că n-o înţeleg şi 2. nici nu cred în ea.)

Marea ticăloşie din spaţiul românesc – aceea care a determinat o generaţie întreagă (sau două) să-şi deteste ţara şi să blesteme locul în care s-a născut – este, pe lângă sărăcia cronică pe care nu vreau s-o discut aici, falsificarea modelelor. Primul eşalon este ocupat, în continuare, de non-valori în lumea politică, în lumea culturală…, iar spaţiul public s-a îmbibat de aceste non-valori şi predispune la ticăloşie. Este ticăloşit. Am să rămân în registrul literar, însă se-nţelege că putem discuta despre cam toate sferele creaţiei. Autori ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vintilă Horia, Ion Caraion, Petre Ţuţea, Ion Omescu, Dimitrie Stelaru, Mircea Vulcănescu etc. nici nu se studiază în şcoala românească. Cărţile lor nu sunt reeditate. Noile generaţii n-au auzit de ei. O sumedenie de scriitori ai exilului – şi de martiri – lipsesc din conştiinţa colectivă a românilor care, stimulaţi mediatic, încă îl mai dezbat pe Adrian Păunescu. E ridicol. Eu cred că ne putem redobândi demnitatea numai „la pachet” cu valorile autentice (culturale, politice..), iar martirii – şi operele lor – sunt password-ul către memoria noastră autentică. Când ne vom fi redobândit memoria, nu vom mai fi scârbiţi de România. E greu, aproape imposibil. Dar, am scris şi eu pe blog 🙂