Archive for Octombrie 2010

Eseu despre gândirea arogantă

Octombrie 31, 2010

Ultimele discuţii de pe blog au adus în prim plan câteva idei-forţă: moralitate, demnitate, dualitatea aproape dialectică om-operă şi, cea mai importantă dintre toate, în consonanţă cu toate astea, libertatea gândirii.

Voi începe cu libertatea gândirii. La cafenea am purtat nenumărate polemici, de-a lungul anilor, cu prietenul Cristi. Eu cred că gândirea nu trebuie frânată de niciun comandament religios de tipul „cine n-a păcătuit să arunce primul piatra” sau, în plan general, „crede şi nu cerceta”. După cum nu cred în comandamentul social că orice gândire trebuie girată de o autoritate consacrată. Mai ales când suntem în situaţia de a gândi faptele oamenilor şi de a le pune sub semnul binelui sau al răului, trebuie să refuzăm inhibiţiile. Cenzura morală s-a născut din penalizarea derapajelor omului din orice timp şi din orice colţ al lumii, nu s-a născut din inhibiţii. Dacă n-ar fi existat aceste penalizări, poate că ne-am fi torturat unii pe alţii ca în Evul Mediu, poate n-ar fi apărut ideea de „drepturi ale omului” şi poate că ar fi fost mai multe state pe faţa pământului care ar fi arătat precum Coreea de Nord. Şi, în ultimă instanţă, dacă oamenii nu s-ar fi gândit niciodată să instituţionalizeze penalizările morale, poate că nici Codul lui Hammurabi n-ar fi existat – deci legislaţia n-ar fi avut un început. Arătatul cu degetul este, cel mai adesea, purificator. Judecata este singura care îndreaptă lucrurile. În clipa în care încetăm să-i gândim pe oameni şi renunţăm la a le mai plasa gesturile sub semnul binelui sau al răului, suntem înfrânţi. Nu doar că avem dreptul, dar avem şi obligaţia să ne judecăm între noi. O piatră nearuncată la timpul ei de către un păcătos, poate lăsa liberă naşterea unor păcate şi mai mari – scriu asta din dorinţa de a reformula în mod corect celebrul comandament religios care a făcut mii de generaţii să plece ochii în ţărână şi să nu penalizeze nimic, pe motiv că toţi avem păcate. Dacă perceptul christic ar fi fost respectat, procesul de la Nurnberg n-ar fi existat. (Nu pun la socoteală aici funcţia manipulatoare a comandamentelor religioase sau pe cea represivă a legilor, mă limitez la o discuţie generală.)

Printre înjurături groase, cineva mi-a spus, într-un comentariu „să mă smeresc” şi să nu mai opinez despre tot şi despre toate. Este gândirea tipică a omului căruia i s-a spus că n-are dreptul să gândească mai mult decât i se permite sau, probabil, a manipulatorului începător care vrea să stopeze actul gândirii altcuiva. Personal, nu mă voi „smeri” niciodată pentru că m-am autoeducat să cred cu tărie în gândirea arogantă. Adică în gândirea care refuză să capituleze în faţa problemelor care par de neînţeles, în gândirea care refuză clişeele, adevărurile prestabilite, sloganele şi tezele de tot felul. Şi am avut mereu ambiţia să pun în cuvinte fie adevăruri incomode, fie stări de fapt, plasându-le, după caz, sub semnul binelui sau al răului. O „gândire smerită” este o gândire înfrântă. Omul însuşi a apărut pentru că o maimuţă a ieşit din „smerenia” animalului condamnat să privească în ţărână şi s-a ridicat în două picioare. O dată cu „orientatio” a apărut şi gândirea, iar gândirea este ordonată de (şi prin) limbaj. Ideea „gândirii smerite” este una dintre cele mai vechi idei religioase manipulatoare, atât de vechi încât şi-a pierdut forţa… Ce li se dă – la nivelul limbajului – celor cu „gândirea smerită”? În plan religios, „smeriţii” primesc aceleaşi rugăciuni în sfera cărora se întâlnesc profund limitaţi, iar în plan politic, aceleaşi slogane. „A te smeri” înseamnă a privi din nou în pământ, a redeveni animal şi a aştepta ajutor din cer – sau de la politicieni. Încă ceva: nu cred în nimicnicia omului, cred în puterea sa demiurgică. Deci voi opina mereu despre tot şi despre toate, nesăturându-mă niciodată să gândesc şi chiar bucurându-mă de erorile în care am şansa să plonjez. În acest fel incertitudinile „umane – prea umane” se formulează, se reduc, iar unele dintre ele primesc chiar răspunsuri.

În blogging, cine are chef să înţeleagă, este posibil actul gândirii împreună. A gândi împreună este un pas înainte în sensul elucidării unor situaţii de viaţă şi în sensul aşezării lor în matca potrivită. În concluzie, dispreţuiesc gândirea smerită şi îmi dau obolul gândirii arogante.

Mâine, dacă am vreme, îmi propun să scriu despre dualitatea dialectică om-operă şi despre demnitate.

Anunțuri

Nu manipula, dacă nu te pricepi!

Octombrie 29, 2010

– scrisoare către „pitpalac” –

Litere Libere a scris un post interesant despre comentatorii de bloguri care caută exclusiv să jignească. A fost foarte amabilă cu ei.

Eu am întâlnit un caz extrem de interesant, semna „pitpalac”. Evident că nu-şi dezvăluia identitatea şi practica înjurătura groasă. Bine. I-am lăsat comentariile, ca să le vadă toţi, i-am răspuns pe larg la nişte chestiuni, fără să fiu dator să-i răspund. Ca să mă manipuleze, „pitpalacul” afirma că am „o fărâmă de coi”, fiindcă îl las să dejecteze în voie, nestingherit. Ceva de genul, îţi vărs o găleată de lături în cap, dar şi tu eşti tare – că rezişti. (Câtă inteligenţă, unde o fi făcut psihologia, la seral?)

L-am lăsat, am continuat să-i răspund, în ideea că îşi revine şi putem purta o discuţie normală.

Ei bine, nu s-a întâmplat. „Pitpalacul” a revenit cu o înjurătură groasă. Acela a fost momentul în care l-am anunţat civilizat că îi voi şterge toate comentariile pe care le va mai posta. Ce credeţi că-mi răspunde creatura? Îmi răpunde că credea că am „un coi”, dar că n-am, din moment ce de la un atac, hai două mai dure, capitulez şi, imaturul de mine, îl şterg pe el.

Pitpalac într-un copac, vrei să manipulezi, te înţeleg. Dar nu te pricepi. N-ai, cum se spune, „aplicăţiune”.

Niciun bărbat n-are chef să-ţi arate ţie că are „un coi”. Îţi arată că are două – şi îţi şterge mizeriile cu tasta „Delete”.

P.S.

Sigur, „pitpalacul” a mai scris că n-ar fi încercat acest „experiment” pe un „blog de cocalari” etc. Îl poftesc să încerce pe bloguri de cocalari. Se va simţi ca acasă.

Al 19-lea comentariu de la postul „Destin tragic” este al „pitpalacului” – şi rămâne neşters. Este absolut ilustrativ pentru cele de mai sus 🙂

Destin tragic

Octombrie 28, 2010

Cel mai trist destin pentru un om este ambivalenţa extremă. Să ai talent, dar şi un caracter reprobabil. Am scris „destin trist”. Corect era – „destin tragic”. Avem cu toţii sentimentul tragicului când valorile se dezintegrază. Ca om, devii tragic când caracterul îţi dezintegrează talentul. Niciun ins lucid nu poate accepta senin că Hitler a fost şi pictor. Oricine se întreabă cum poate un torţionar să-şi sărute copilul… Exemplific extrem pentru a mă face înţeles.

Citesc ştiri despre Adrian Păunescu, foarte bolnav, internat, cu pronostic incert. În toate ştirile, poetul este dublat de lingăul lui Ceauşescu. Caracterul stă ca o umbră hâdă în spinarea sensibilităţii poetice. Este un complex existenţial care nu poate fi extras din tragic.

Răul din societate a existat şi pentru că au existat oameni – unii chiar sensibili şi talentaţi – care au pus umărul la proliferarea lui. Hitler n-ar fi fost posibil fără Goering şi Goebbels, iar Ceauşescu fără păuneşti de tot soiul şi de toată mâna.

Cea mai tristă scuză – şi cea mai tragică – este aceea că a lăudat ca să poată scrie. Ca şi cum scrisul n-ar fi fost, altfel, posibil. Sunt mulţi astfel de „foşti” care se scuză în acelaşi mod. În fapt, găsesc scuze, explicaţii, pentru a fi fost cândva nişte jigodii. E bine că scriu toate astea când un om se zbate între viaţă şi moarte? Toţi ne zbatem între viaţă şi moarte… Dacă atunci, în clipele alea, nu ne urmăreşte umbra hâdă a propriului caracter, suntem salvaţi.

PS

M-am întrebat, de multe ori, şi în privinţa lui Octavian Paler dacă era bine sau rău că, la 80 de ani, venea la Antene să verse venin politic. Oare nu era mai pe potriva vârstei să se fi împăcat cu toate şi să contemple cerul, vrăbiile, aşteptând finalul?

Un eseu trist despre Piteştiul lui Tudor Pendiuc

Octombrie 28, 2010

Nu am nimic cu Tudor Pendiuc. Ca om, poate fi simpatic. Dar ca primar i se pot imputa multe. Cam prea multe.

Piteştiul se degradează de la zi la zi şi, pe măsură ce se degradează, apărătorii primarului scot în faţă obsesiv, ca unic şi ridicol argument, Zona Centrală – un spaţiu refăcut, pe bani mulţi, după toate regulile kitsch-ului. Restul oraşului – cartiere şi pieţe – arată mai rău ca în anii ’80, anii de „durere şi chin” ai comunismului. De atunci, acest oraş, în zonele lui nevolnice, n-a evoluat deloc.

Kitsch în Centru, mizerie în cartiere. Cam asta ar fi definiţia Piteştiului zilelor noastre.

Cum pot să scriu, fără să devin descriptiv în exces, despre tomberoanele revărsate printre blocuri, despre focarele de infecţie care atrag sute de câini vagabonzi şi zeci aurolaci ignoraţi atât de poliţie, cât şi de ceea ce ar trebui să fie „factorul social”, despre curvele ieftine, golanii agresivi şi valutarii insinuanţi care se perindă nestingheriţi pe ştase, despre scormonitorii în gunoaie, despre pieţele infecte, împuţite, sordide, pline şi ele de drojdie umană gata să te facă la buzunare, despre gropile uriaşe din asfalt, despre maşinile care ocupă ambele benzi ale unei străzi făcând traficul rutier aproape imposibil, despre lipsa marcajelor în unele intersecţii, despre imaginea tristă, mizeră, îndobitocitoare, uneori chiar sinistră a unui oraş care merita o soartă mai bună?

Orb să fii să nu vezi cum s-a degradat acest oraş, cum a putrezit, cum a murit. Iar oamenii care-l locuiesc sunt descurajaţi, trişti, ies seara să facă o plimbare pe ştrase, trebuie să iasă şi ei undeva, dar constată mereu acelaşi simplu adevăr – nici pavelele, nici arteziana de 1.500.000 de Euro nu le oferă nimic esenţial, sunt o minciună, sunt spoială lipsită de substanţă. Un oraş are nevoie de mai mult de atât. Am putea spune că o viaţă culturală&socială autentică ar putea fi factorul de coeziune, dar până şi site-ul Centrului Cultural este plin de faţa eternului primar Tudor Pendiuc. N-o învinuiesc prea mult pe directoare, pe Carmen Dumitrache, pe care o cunosc şi – era să scriu – o apreciez. Trebuia să-şi găsească şi ea un loc sub soare, iar un filmuleţ cu Tudor Pendiuc împărţind sarmale pe stradă (up-loaded on this cultural site) rămâne eternul gest definitoriu pentru prezentele şi viitoarele victorii culturale locale. Nici un efort nu este necesar, toate ies din poignet, în acelaşi cadru înţepenit şi comunistoid.

Am scris până am tocit tastatura despre macheta Biseriii Sfântul Nicolae care, până mai anul trecut, „înnobila” trist kitsch-ul din centru. O machetă ieftină, care asasina încă o dată biserica dărâmată, pe vremuri, de comunişti. Am scris până când acea machetă a dispărut. Măcar atât poate face şi scrisul la un ziar. Dar a fost jenant faptul că oamenii de cultură – poeţi, romancieri, eseişti, arhitecţi etc. – au tăcut, au închis ochii, au mers pe burtă ca să-l deranjeze pe primar. Faptul acesta a fost dureros, descurajant şi a dat măsura demnităţii fiecăruia. Nu te umileşte nimeni până nu pleci singur capul, cu toţii ar fi trebuit să ştie. Şi nu, nu era datoria unui simplu ziarist să deschidă gura!

De ce am scris negativ despre Pendiuc? De ce am imortalizat în poze banala – şi atât de mizera – realitate cotidiană a Piteştiului? Din două motive.

Primul – oamenii s-au învăţat să treacă pe lângă mizerie şi să n-o mai vadă. Dar dacă o voi pune în alt context, mizeria zilnică ajunge din nou sub ochii lor. În plus, văd inclusiv străinii cum este, de fapt, Piteştiul, dincolo de zona Centrală (deşi miile de câini vagabonzi zac şi în faţa Primăriei). Pozele sunt şi pe internet şi, acolo, aparţin lumii întregi.

Al doilea – Tudor Pendiuc nu trebuie criticat decât prin prisma oraşului său. Dacă oraşul ar fi arătat decent, probabil că nimeni n-ar fi îndrăznit să deschidă subiectul. S-ar fi văzut o minimă bunăvoinţă şi edilul ar fi fost susţinut în demersul său.

Data trecută am scris că Pendiuc „s-a fâsâit” ca primar. Hai să vedem ce înseamnă „s-a fâsâit”. Înseamnă – strict din punctul meu de vedere – că nu a reuşit să se adapteze timpurilor noastre şi că încă mai crede că viaţa într-un oraş mai poate fi aşa cum a fost în urmă cu 10 ani sau în urmă cu 20 de ani. Or, viaţa s-a schimbat, pretenţiile oamenilor sunt altele… După 19 ani de primărie îl văd pe Pendiuc depăşit. Nu cred că mai poate şi altceva decât a putut până acum. Dacă este un om realist, acceptă şi el chestia asta – fără supărare şi resentiment. Şi pleacă.

The empire strikes back in Mioriţa’s country

Octombrie 26, 2010

…şi, într-o altă dimensiune…

Armatele mercenare se pregătesc

Octombrie 25, 2010

În 2012, România va deveni Vietnam, din cauza alegerilor locale. Asta înseamnă că armatele mercenare se pregătesc încă de pe acum.

Se umblă pe la trecut, pe la dosare, se verifică înregistrările la cluburile de noapte – dar mai ales se pun la cale noi ziare, posturi de radio, de televiziune. Evident, vor fi din cele sezoniere, imediat după alegeri vor dispărea.

În 2011, arsenalul mediatic trebuie să fie aliniat de o parte şi de alta a baricadei, gata să scuipe lături şi rahat. „Ziariştii” aleg deja în care tabără îşi mută glandele exocrine, unii alegând-ul pe Lordul Sith, ceilalţi – Consiliul Cavalerilor Jedi. (Nu mă întrebaţi care-s unii şi care-s alţii, că nu ştiu, dar unii vor plăti mai bine şi la timp, alţii mai prost şi cu întârziere 🙂 ) Ne aflăm în plină regrupare, se aude troncănitul bocancilor.

Ăia mai fomişti vor încerca să sugă la două mă-sa – şi la Sith şi la Jedi – dar asta până se va prinde toată lumea şi atunci tunurile îi vor lua şi pe ei la ţintă. (Deja identific personajele, staţi pe-aproape, o să ne distrăm…)

Veţi vedea – mulţi şi vocali – editorialişti înjurători şi talk-show men, că doar n-o să vedeţi jurnalişti. Ei vor spune, la TV şi în ziare, care candidat e de încredere, cine merită să stea şi cine merită să plece, cine e bun şi cine e rău. Nu vor prezenta niciodată nişte minime dovezi. O vor face din vorbe, din figuri de stil – şi din fraze. Se vor ascuţi, evident, şi luptele dintre asasinii mediatici.

Într-un cuvânt, va fi o hărmălaie de nedescris.

Antidotul puroaielor este idealismul

Octombrie 20, 2010

Stenogramele discuţiilor dintre Vântu şi angajaţii săi pot părea surprinzătoare pentru fizicieni, dentişti şi mecanici auto. Adică pentru oameni care nu ştiu cum „decurge” presa. Pentru ziariştii angajaţi în trusturi ele sunt – şi au fost – Norma (chiar dacă până acum nu s-a spus şi nu s-a arătat).

Aşa se întâmplă: un patron media comandă întotdeauna direcţia dejecţiilor către „receptor” prin „canalele” pe care le deţine. Ziaristul care neagă, minte. Ziaristul care „o face din vorbe” minte.

Şi dacă presa este aşa, atunci înseamnă că totul – dar absolut totul – este o minciună. O manipulare.” Aşa poate gândi omul care înţelege târziu cum se construiesc manipulările. Păcat, pentru că există excepţii.

Excepţiile sunt date, întotdeauna, de indivizi. Nu există presă, există jurnalişti. Nu există trusturi, există – repet – jurnalişti. Oameni care fac această meserie. Vă asigur că unii au rămas curaţi, niciun politician nu se poate lăuda că i-a cumpărat, niciun patron nu le-a alterat caracterul pentru 1000 de euro în plus (sau prin ameninţări), nimeni nu poate găsi, în trecutul lor, nicio pată – şi nu le este ruşine nici măcar cu un rând pe care l-au scris.

Demistificarea presei româneşti (inclusiv în zona internetului) va întări presa alternativă. Iar aceste stenograme sunt o uriaşă demistificare. Din experienţă vă spun că un anumit număr de cititori de elită preferă să se informeze şi să-şi construiască opinii personale citind bloguri care, în timp, n-au trişat şi n-au devenit vârfuri de lance în anumite cercuri de interese. Acestea sunt primele în topul credibilităţii. În jurul lor s-au format şi se vor forma, mai departe, comunităţi.

Ultimele în topul credibilităţii sunt talk-show-urile de televiziune.

Puţini mai cred că moderatorul care stă în cur pe un scaun – cheamă „invitaţi” şi spun acolo cu toţii „adevărul” – este jurnalist. Nu! Este doar coada de topor a patronului. Este „asasinul mediatic” al unor idei (persoane) şi „doctroul Frankestein” care resuscitează ideile (şi persoanele) agreate de către finanţatorul său.

De asta foarte puţini oameni se mai uită la talk-show-uri. În adâncul fiinţei lor au înţeles.

Apariţia stenogramelor discuţiilor lui Vântu cu slugile sale va avea ca efect reinventarea, la un moment dat, a jurnalismului. Lucrurile nu mai pot continua aşa în această profesie. E ca şi cum a fi patron de spital fără să ştii niciun pic de medicină, dar ai vrea să coordonezi operaţii pe creier. E ca şi cum ai fi patron de fabrică de iaurt şi ai învăţa vacile să dea lapte.

Îţi dau o pâine!” – spun patronii de presă! „Munceşti pentru mine!” – mai zic uneori. Nişte idioţi! Nişte ţărani ajunşi care nu pricep rostul unei instituţii şi sunt tributari mentalităţii de cârnăţar care-şi ia „un băiat” ca ajutor în măcelărie. Ei consideră ca ziaristul este „executantul” lor. Ei bine, în această meserie nu există – n-ar trebui să existe – executanţi. Ziariştii trebuie să aibă cohones pe lângă talent. „Da, Vântule, renunţ eu la mia aia de euro, renunţ şi la serviciu, dar rahatul pe care mi-l încălzeşti eu nu-l mănânc!” Aşa trebuie să decurgă lucrurile. Şi situaţia se va îndrepta mai repede decât vă imaginaţi, patronii de presă – indiferent că-i cheamă Vântu sau Voiculescu – vor înţelege că nu totul se cumpără, că banii nu sunt suficienţi pentru înrobirea talentelor şi vor fi puşi în situaţia să negocieze, nu să comande. Fiindcă secretul este unul singur – mogulii nu pot face televiziuni, ziare şi radiouri numai cu cretini obedienţi. Le trebuie şi oameni deştepţi, credibili.

Or, acum am fost cu toţii martorii de-credibilizării vârfurilor unei generaţii întregi de ziarişti români.

Acolo unde nu există măcar puţin idealism este multă mizerie. Stenogramele lui Vântu au dovedit-o din plin şi mai ales afirmaţia că presa din asta trăieşte: din puroaie! Eu nu ştiu tinctură mai dizolvantă pentru puroaie decât idealismul.


În faţa Noii Ordini Mondiale mă simt dinozaur

Octombrie 19, 2010

Prin prezenţa Comisiei Trilaterale la Bucureşti semnalul a fost dat. România intră şi ea, mai cu aplicăţiune, în „program”.

Zbigniew Brzezinski a recunoscut că naţiunile europene au o identitate puternică, prin prisma faptului că sunt conştiente de istoria lor. Ce înţeleg de aici? Înţeleg că atâta timp cât există această conştiinţă istorică, nivelarea nu se poate produce. Nu poţi face să gândească la fel un spaniol şi un  polonez sau un ungur, trecutul nu-i uneşte axiologic. Dar, probabil, o dată cu noile generaţii, va dispărea această conştiinţă istorică. De exemplu un tânăr român, de 19 ani, nu mai este capabil să moară pentru ţară din idealism – şi pentru obiectivele de tip naţional pentru care s-a murit la Mărăşeşti. Ignoranţa istorică va transforma Europa într-o adevărată uniune şi tot ea va şterge naţiunile ca şi construcţii cu repere (istorice şi culturale) comune. Ceea ce încă mai ţine popoarele legate sunt cultura şi tradiţiile.

Încă două lucruri interesante a spus Brzezinski:
– acela că Rusia şi China nu trebuie să aibă o viziune dogmatică asupra noii organizări a lumii
– globalizarea se vede cel mai bine, deocamdată, în comunicaţii (telefonie mobilă, internet) şi în mediul economic (transnaţionalele).

China şi Rusia nu ştiu dacă au o viziune dogmatică. Sunt suficient de puternice încât să aibă viziuni proprii. Cât despre viziunea globalizantă, eu cred că şi aceasta îşi are propriul dogmatism. (Interesantă ideea de a vedea viitorul Rusiei în Europa, dar nu ca putere dominantă. Personal cred că proiectul Nabucco i-a iritat deja cam prea mult pe ruşi. Iar butoiul de pulbere pe care şedem cu toţii este conflictul Nabucco – South Stream & Blue Stream.)

Într-adevăr, comunicaţiile au globalizat puternic planeta. Şi economicul a făcut-o, de asemenea – în mic şi în mare. O fi bine, o fi rău? E dincolo de bine şi de rău. Era inevitabil. Lumea merge înainte şi a trecut de etapa în care li se dezvăluia… exploratorilor.

Personal nu mă văd trăind în ceea ce va fi „satul global” peste mulţi ani. Sunt un om încă liber, neînrobit băncilor şi, în general, niciunei idei fluturate de publicitate sau de alte manipulări. Dar eu sunt altă generaţie. În faţa Noii Ordini Mondiale mă simt dinozaur.

De două lucruri sunt sigur: oamenii nu vor mai fi liberi fiindcă vor ceda manipulărilor. Şi nu trebuie să fie liberi. Într-un fel, sunt adeptul controlului şi al nivelării, după cum sunt adeptul claselor – elita şi ceilalţi. E mai simplu aşa. Libertatea este o pălărie mult prea mare pentru indivizii simpli. Dar, pentru toate astea voi da argumente altă dată…

Analistul politic e un animal nefericit

Octombrie 18, 2010

Dorinţa de a anliza mai degrabă politicieni decât politica în general mă degradează. Îmi schimbă limbajul (devin frust, ironic, vulgar), deci şi gândirea (mi se îngustează perspectiva). Apoi, îmi imprimă o stare de spirit de bârfitoare a blocului. Şi totuşi, indivizii nasc spiritul epocii. De la ei trebuie plecat, cu atât mai mult cu cât sunt „vârfurile” comunităţii. Vi se par ridicoli? Ineficienţi? Corupţi? Mediocri? Repet, ei sunt spiritul epocii. Unul e primar, altul e senator, iar altul e simplu consilier. Şi de jur împrejur este o realitate care-i contrazice.

Analistul politic e un animal nefericit, pentru că nu poate niciodată „să se aşeze”. Aleargă între două laboratoare, cel existenţial şi cel conceptual. Uneori, ce pune sub lupă nu există în niciun tratat. Mutanţii devin, încetul cu încetul, regulă. Se reproduc şi lasă moştenitori. Chestia asta se întâmplă fiindcă nu mai există normă ideală. Contextul crează normele. E o stare de fapt, o constaţi – şi e absurd să te pui de-a curmezişul.

M-aş simţi mai bine ca filosof, înşirând şi deşirând teorii. Ca om sunt un mare pantuflar, nu mă simt cu adevărat bine decât la mine-acasă, în fotoliul meu, cu cafeaua mea, cu cărţile mele. Şi uneori sunt condamnat la pamflet – şi la teren. De la idei trebuie să cobor la oameni – şi deja sunt iritat. Dacă aş avea Puterea, aş fi Despotul – şi aş crea Norma. Glumesc, evident. Farmecul vieţi tocmai ăsta este – să reinventezi chiar dacă o dai în bară la infinit, cum se şi petrece…

Atelier – Alexis de Tocqeville, Despre democraţie în America (1)

Octombrie 18, 2010

Mă gândesc ceva vreme la o nouă rubrică – lecturi publice. Un fel de atelier în care citesc şi notez, la repezeală, idei. Pe vremuri o făceam pe marginea paginilor din carte sau în caiete. Acum, pe net, ca toată lumea…

Alexis de Tocqueville pleacă, în 1831, în America pentru a cerceta penitenciarele americane. Asta devine doar o latură a călătoriei sale. America era un model străin pentru europeni, în special pentru un aristocrat precum Tocqueville. Aristocratul se întâlneşte cu democraţia şi se naşte un studiu „Despre democraţie în America”.

– În Europa, Revoluţia franceză legitimează principiul democratic în faţa principiului aristocratic. „Libertate, egalitate, fraternitate!”
– Dar egalitatea este compatibilă cu libertatea? (În ce fel şansele egale ne garantează că suntem liberi?) În democraţie, libertatea e doar o moştenire a aristocraţiei.
– America – experienţa democratică pură, dpdv chimic. Democraţia este garantată de întrepătrunderea microintereselor conservatoare şi de sistemul instituţional adecvat. Istoria subordonează statul societăţii.
– Europa – la jumătatea drumului dintre aristocraţie şi democraţie. Revoluţia este forma extremă a democratizării, ulterior a democraţiei. Popoarele europene sunt mai degrabă revoluţionare decât democratice. (Marx – politicul se deduce din economic.) Lipsa instituţiilor democratice. Istoria subordonează societatea statului.
-Ce alegem, libertatea democratică sau tirania Cezarilor? Ne lăsăm nivelaţi de libertate şi democraţie sau de un despot? Veşnica incertitudine europeană…
– Două stări sociale diferite:
1. Poporul este suficient de luminat şi se poate autoguverna (societatea acţionează asupra ei înseşi.) (America)
2. O putere exterioară societăţii acţionează asupra oamenilor şi trasează direcţia. (Europa)