Archive for Septembrie 2010

O înaltă definiţie a unei naţiuni fericite

Septembrie 30, 2010

Anunțuri

Prinţul. Demiurgul

Septembrie 29, 2010

Prinţul

Ghepardul, de Lampedusa. O carte pe care am sorbit-o ca pe un vin vechi, puţin câte puţin, 10-15 pagini pe seară. Moartea lui Fabrizio Corbera este memorabilă – la fel ca moartea lui Socrate, ca şi cea a lui Jean Valjean, ca şi cea a lui Hadrian. Poţi dori să mori aşa. Dar ca să trăieşti ca un prinţ, trebuie să fii, pur şi simplu, prinţ: „pentru că semnificaţia unui neam nobil e în întregime cuprinsă în tradiţii, în amintiri esenţiale.” („Noi am fost gheparzii, leii. Cei care ne vor lua locul vor fi şacalii, hienele. Şi toţi laolaltă, gheparzi, şacali şi oi vom continua să ne credem buricul pământului.”)

Aveam cartea în bibliotecă. Filmul – plictisitor – m-a îndepărtat mult timp de ea. Prietenul M.G. m-a convins s-o citesc reproducându-mi constatarea prinţului Fabrizio: „Am 73 de ani, totalul celor pe care i-am trăit cu-adevărat ar fi doi, trei cel mult. Şi durerile, plictiseala câţi însumaseră? Tot restul, şaptezeci de ani.” Poate că aşa se întâmplă în viaţa fiecărui om. Dar nu fiecare om acceptă. Câţi avem curajul să ştim câţi ani am trăit cu-adevărat?

După ce a curs încet, ca nisipul dintr-o clepsidră – „fărâme de timp care-i fugeau din suflet” – viaţa iese din Frabrizio, la final, ca un fluviu învolburat, cu zăgazurile ruupte. Ca un ocean vijelios „zburlit de spumă şi valuri înnebunite”.

Dragostea este pusă în oglindă cu bătrâneţea, acum decolteul frumoasei adolescente Angelica miroase a parfum şi întoarce capete, Tancredi este tânăr, frumos şi o iubeşte… Câteva pagini mai încolo o întâlnim pe Angelica uscată, bătrână, miroase şi ea a moarte, iar Tancredi mai este doar în amintiri. Sfârşitul cărţii îţi lasă în suflet un acut sentiment de zădărnicie, frumuseţea se îngroapă pentru totdeauna în riduri, sufletele entuziaste sfârşesc pustiite, ba până şi Bendico, câinele de vânătoare care schelălăia vesel printre tufele de bouganvillea, sfârşeşte împăiat, plin de molii şi de praf, azvârlit la gunoi.

Demiurgul

L-am iubit pe Hamsun în Foamea, Pan, Victoria, Benoni, Rosa, Visătorii şi Cer de toamnă înstelat. Acum îl iubesc în Rodul pământului. Este cartea pentru care a luat premiul Nobel.

Hamsun arată, mai mult decât în oricare altă carte, că omul este demiurgul. Dacă cineva este eroul civilizator al pământului, atunci acel cineva este omul, cu puterile lui, cu ambiţia lui – şi chiar cu slăbiciunile. Oamenii lui Hamsun sunt simpli. Muncesc cu braţele pentru a-şi oferi pâinea zilnică.  Vorbesc puţin, apăsat, nu le place flecăreala. Iubesc adânc, dar le lipseşte uşurinţa de a-şi exprima sentimentele. Se exprimă mai mult prin gesturi (fapte), mai puţin prin cuvinte. Se bucură în interior. Suferă – şi o iau de la capăt. Traiul lor pare searbăd, greu, n-ai vrea să-l trăieşti, dar măiestria lui Hamsun rezidă în sensurile adânci ale vieţii pe care ţi le arată, din însăşi evoluţia personajelor, pe măsură ce citeşti.

Hamsun nu emite judecăţi inteligente (sau intelectuale) şi nu are referinţe culturale în cărţile sale. Altfel spus, n-are nevoie s-o facă pe deşteptul. Are doar personaje care trăiesc firesc sub ochii tăi. Le construieşte atât de atent şi de veridic, încât poţi să juri că acei oameni au trăit, cândva, pe pământ – şi s-au numit Isak, sau Inger. Angoasă, gelozie, panică, dorinţă de înavuţire, superficialitate, profunzime, putere, slăbiciune, fericire, cumpătare, curaj, spaimă – măiestria lui Hamsun este de a le putea arăta pe toate, fără să le pronunţe.

Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!

Septembrie 23, 2010

Week-endul trecut am fost la „Faust”-ul pus în scenă de Silviu Pucărete, la hala Libra din Sibiu.

Se ştie din 2008 care este reuşita indiscutabilă a lui Purcărete: ieşirea din eternul tipar în care spectatorii stau pe scaune şi se uită, în timp ce actorii sunt pe scenă şi joacă. După ce Faust semnează cu Mefisto, Oamenii-Porc ne invită în hală, unde începe noaptea walpurgică. Efortul de a crea focurile iadului şi de a ilustra panorama viciilor şi decăderii umane a fost peste aşteptări. Vreo 80 de actori şi actriţe, dirijaţi de un Domn Diavol cu costum alb şi mănuşi negre reconstituie, la 2 metri de public, un fragment de infern. Când am intrat, mi-a sunat în minte terţina unui alt ilustrator al infernului, Dante: „Etern trăiesc şi câte sunt substanţă ‘naintea mea etern au fost create. Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă.” Mi-au plăcut homunculii aşezaţi în bănci, ca la şcoală, uitându-se la un ecran luminos şi, la răstimpuri, izbucnind în urlete delirante – excelentă metaforă pentru omul contemporan prizonier al tubului catodic. Şi mi-a plăcut dansul frânt, robotizat al morţilor cu pământ pe faţă, imagine a rutinei cotidiene care ne condamnă mereu la aceleaşi şi aceleaşi gesturi până la aneantizarea spiritului.

O altă reuşită a lui Purcărete a fost transmiterea în mod extrem de limpede a unei idei profunde, aceea că civilizaţia contractului este o civilizaţie demonică, mefistofelică. „Pedantule – spune Faust – chiar vrei zapis adevărat? Nu ştii ce-i omul, ce-i cuvântul dat?” Iar Mefisto răspunde cinic: „Ajunge-un petic de hârtie-ngust; Ai să te iscăleşti c-un strop de sânge!” Deci, Cuvântul, care „a fost la început„, logosul divin din care au crescut toate şi care a ordonat gândirea omenească, devenind temelie a raţiunii şi a toate câte se ordonează sub formă de cosmos îşi pierde puterea. Clauzele sunt semnate cu sânge: „Mă leg să-ţi fiu aici în slujbă ţie, la semnul tău să sar grăbit, fidel. Iar când ajungem dincolo, tu mie va trebui să-mi fii atunci la fel.” Este o pedeapsă, dacă vreţi, pentru Faust cel care, în alt moment, s-a îndoit de versetul biblic „La început a fost Cuvântul.” Jucându-se cu gândurile, Faust pune la început Ideea, Puterea, apoi Fapta. Fapt este, apoi, că a semnat cu sânge. Acesta este Contractul.

Mi-a mai plăcut că Purcărete nu a abandonat ideea de cor. În textele clasice, corul cântă versuri scurte incantatorii, care induc o anumită stare, fie de panică, fie de delir etc. Probabil, în hala Libra, au cântat fete de la şcoala germană, nu ştiu, dar vocile lor au fost senzaţionale. Încă ceva – au cântat în germană, oferind momente superbe!!!

Ofelia Popii l-a jucat – evident – pe Mefisto. Cred că Ofelia îl are pe Mefisto în ea şi nu face decât să-l lase să se manifeste în cele două ore cât decurge piesa. Trece extrem de uşor prin toate imaginile diavolului: mic paj al răului, domn şi stăpân al altor demoni care se contorsionează când îi aud râsul, figură satanică autosuficientă mai ales atunci când spune replica: „Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!”, histrion cinic în noaptea walpurgică, demon ridicol, umil, mândru şi demon decăzut (cu o cizmă într-un picior şi o espadrilă în celălalt) la final, când Faust se salvează, iar el rămâne doar cu acel petec de hârtie – Contractul semnat, devenit inutil. Cine a citit „Doctor Faustus” de Thomas Mann ştie că, şi acolo, demonul care se insinuează pe canapeaua filosofului Serenus Zeitblom trece, versatil, de la imaginea unui proxenet, la cea a unui intelectual, apoi la cea a unui funcţionar îmbrăcat în costum caroiat, schimbându-şi conturul ca un nor bătut de vânt.

Faust nu este vedeta în această punere în scenă, pare mai mult un personaj secundar. Pe Ilie Gheorge l-a prins mai mult imaginea bătrânului lubric decât cea a savantului dezabuzat. Excelent Mefisto când îi numără rahaţii din oala de noapte… „Unu, doi, trei, trei n-ar fi posibil dacă n-ar fi fost doi şi doi, dacă n-ar fi fost unu” – metaforă (scatologică) pentru toate gratuităţile, locurile comune şi platitudinile pe care le spune, de obicei, un intelectual îngropat între cărţi, ca Faust.

Mi-ar fi plăcut, totuşi, să fie ilustrată şi scena de început a textului lui Goethe în care Mefisto pariază cu Dumnezeu că reuşeşte să-l aducă pe Faust pe drumul lui.

Dacă vreţi să demistificaţi textul lui Goethe, vă recomand textul lui Giovanni Papini. Acolo unde un german se ia în serios, nu poate fi înfrânt decât de un meridional – să zic doar atât – relaxat.

Ce să mai zic, mergeţi la Sibiu, să vedeţi „Faust” în regia lui Purcărete. Biletul este foarte ieftin, numai 30 de lei. Acolo se duc oameni liberi, însetaţi de astfel de evenimente culturale autentice, acea parte a României care nu este coruptă, mizerabilizată şi asasinată spiritual. Şi care are nevoie ca de aer de sensuri, de înţelesuri, de normalitate.

Noi am luat-o pe Transfăgărăşan…

„Goagăliştii” de provincie îşi merită soarta

Septembrie 22, 2010

Voi scrie câteva banalităţi despre internet. Ele nu sunt destinate celor care ştiu deja ce este netul. Ci acelora care pronunţă „Goagăl” şi cred că presa are loc integral la tarabă, dispreţuind realităţile virtuale.

Internetul are o putere reală. O demonstrează obsesia unor legiuitori cinici de a-l reglementa. Google aduce, de exemplu, în primele rânduri ale indexărilor sale numele unui politician (sau al unui primar), însă numai dacă site-ul pe care s-a publicat are audienţă. Pe internet nu poţi să minţi privind audienţa cum făceai cu tirajul gazetei. Aici totul este măsurabil. 1000 de vizite pe zi nu sunt niciodată 1700.

Dacă tastezi „Traian Băsescu” sau „Tudor Pendiuc” şi „dai o căutare” este posibil să nimereşti un text interesant care să spună lucruri nepublicate în presa convenţională. Ce înseamnă asta? Păi, asta înseamnă că, în 2012, mulţi votanţi vor ignora afişele de pe stradă şi ziarele, fiindu-le mai comod să tasteze numele candidaţilor pe Google – ca să se informeze. Piteştiul are vreo 50.000 de apartamente „legate” la internet, deci judecaţi şi singuri. Bătaia va fi pentru primul rând indexat, fiindcă pe acela se dă click. Ei bine, lucrul ăsta e cam nasol mai ales pentru politicienii cărora le place „să controleze presa”. Primele rânduri pot fi deja ocupate cu adevăruri inconfortabile despre ei, multă vreme ascunse, trecute cu vederea contra cost, ignorate.

Politicienii provinciali, cei încremeniţi în ideea că buchea tipărită face şi desface chestii, sunt departe de a înţelege curentul de opinie pe care îl formează internetul şi, mai ales, habar nu au câţi oameni decid în spaţiul virtual, apoi votează în cel real. Politicienii provinciali vârstnici sunt cu totul rămaşi în urmă. Vor pierde. 200 de gazete vândute nu mai înseamnă, în ziua de azi, nimic.

Pariul cel mare, ca ziarist, într-o lume în care toţi scriu vrute şi nevrute pe internet, este de a-ţi menţine site-ul sau blogul credibil. Asta înseamnă să îndepărtezi frustraţii (care caută permanent să înjure), să ai conţinut de calitate (adică nu la fel de cenuşiu ca cel din ziare) şi să fii un autor respectat, necompromis. Am să laud: am scris despre câteva „personalităţi” locale – fie ziarişti, fie politicieni – şi, de când am scris, numele lor nu mai părăsesc primele rânduri din indexări. Am scris corect, fiindcă lucrurile scrise rămân şi nu-mi permit să mint sau să manipulez. Am scris ironic, pentru că m-am abţinut să fiu al dracului. Acolo unde cuvintele păreau prea dure, am postat fotografii care să-mi susţină ideile. Iar cei care se informează din aceste surse, înţeleg lucruri la care nu s-au gândit şi prind curaj când le văd pronunţate. (Repet o idee veche – Hitler a fost posibil din cauza lingăilor lui.)

„Asta se întâmplă la oraş, dar la ţară, omul citeşte ziarul, nu stă pe net.” Aţi recunoscut una dintre replicile pe care „Goagăliştii” le spun pentru a-şi masca ignoranţa. Ei bine, la ţară, posesorii de telefon au deja calculatoare şi internet. Nu subapreciaţi niciodată puterea românului simplu de a se racorda la tehnica actuală.

În Argeş există deja o seamă de ziarişti care se exprimă pe internet. De ce? Fie au fost înlăturaţi din presă de către cenzorii cuvântului tipărit, fie au ales un anume tip de libertate. Vă recomand să-i citiţi. Ei scriu adevăruri care nu se regăsesc în ziare. Fiecare click poarte urca în primele rânduri un adevăr.

Iar când pe masă se pune adevăruri grele, incontrolabile, vă rog să mă credeţi, ameninţările de până acum devin patetice. Interesant, nu?

Un altfel de comentariu despre Vântu

Septembrie 14, 2010

– Accesul la metafizică. De la Mitul Peşterii la Mitul lui Gyges –

„Evenimentul Vântu” poate fi analizat şi într-o altă optică decât „FNI”, „favorizarea infractorului” sau „mogulul rău”. O optică mai profundă, în parte psihologică, în parte filosofică.

Visul românesc de îmbogăţire este legitim. Sărăcia nu înseamnă cinste sau demnitate, dimpotrivă este umilitoare, alterează caractere. Bogăţia vindecă până la un punct şi anume până în punctul în care devine putere. Atunci îmbolnăveşte. (La vechii greci „pharmakon” înseamnă şi leac, dar şi otravă.) Linia de demarcaţie între schimbarea condiţiei sociale şi schimbarea condiţiei umane intime este subţire, fragilă. Una este să ai bani. Alta este să dispui de destine. Ceva este să cumperi lucruri. Altceva, să cumperi oameni. Pe un fost sărac – ajuns nu doar bogat, ci şi puternic – banii îl pot contorsiona psihic până la a-l caricaturiza. Din leac, „pharmakon”-ul devine otravă. Vă asigur că nu acelaşi lucru i se întâmplă unui om care este a treia, a patra generaţie înstărită şi care înţelege foarte bine limitele banilor.

Eu cred că Vântu este un om – un proaspăt îmbogăţit – caricaturizat de propria avere. Mulţi proaspăt îmbogăţiţi sunt astfel caricaturizaţi. Iată un exemplu de contorsiune, recitiţi-l cu atenţie:

„Lui Băsescu îi lipseşte convingerea din spatele ideilor. Ideile nu sunt suficiente, prin sine, ci sunt împinse de convingerile din spate, iar convingerile provin dintr-o viziune. La rândul ei, viziunea iradiază dintr-o metafizică. Cabotin, Băsescu şi-a însuşit doar ideile, dar nu deţine nimic din ceea ce ar trebui să se afle îndărătul lor. Nu are convingeri. Nu are acces la viziune. Şi este departe de orice metafizică. În schimb are puterea politică. Să foloseşti uriaşa putere a Preşedinţiei doar pentru a-l pune pe Maior să asculte telefoanele şi pe Morar să-i aresteze pe duşmani, asta ilustrează o mentalitate măruntă, de chelner care strică afacerea, pentru ciubuc.”

Folosind termeni ca „viziune”, „idei”, „convingeri” şi – mai ales – „metafizică”, Vântu este un ins caricatural.

Ca să afirmi – şi încă în presă, mediul vulgar prin exelenţă – despre un alt om că nu are acces la viziune sau la metafizică trebui ca tu, unul, să ai acces. Or, deocamdată, întreaga filosofie este o uriaşă speculaţie despre metafizic, niciun filosof nu şi-a permis să pretindă că „are acces” la extramundan, mărginindu-se să elaboreze teorii, presupuneri. Chiar Platon a spus – în Mitul Peşterii – că oamenii privesc doar umbrele lucrurilor pe un perete, formele pure ale acestor lucruri fiindu-le cunoscute prin „anamnesis„, un proces gnoseologic – şi totodată ontologic, fiinţial – extrem de subtil în care sufletul omului, la rândul său o formă pură, îşi „aminteşte” de arhetipurile lucrurilor de aici, fiindcă a fost, înainte de întrupare, printre acele arhetipuri, în lumea Formelor Pure, nesupuse degradării istorice. Ei bine, şi se trezeşte acest oarecare Vântu să-l acuze pe un oarecare Băsescu că „este departe de orice metafizică.” Să fim serioşi, asta e gluma secolului. Banii nu-ţi dau căderea să elucubrezi astfel. Vântu s-ar putea regăsi, dacă vreţi, în „Mitul lui Gyges”, o altă poveste platonică în care cel ce reuşeşte să devină invizibil, dobândind puterea de a face gesturi fără să fie văzut, devine, pe dată, imoral. Vântu nu era invizibil. Dar era puternic. Şi poate mai este. Moralitatea lui? Să nu discutăm despre ea. Apoi, felul cum se adresa oamenilor: „Distinse, domn!”, „Stimate cutare!” Chipurile, încerca să impună distanţă, să inhibe… Lamentabil.

Să fii prima generaţie cu bani este cumplit. A vrea să pari altceva decât ceea ce eşti este ridicol. Structura ta existenţială, intimă, nu se schimbă, indiferent de accesorii. Iar dacă ai o structură intelectuală simplă şi una sufletească umilă acestea se reflectă îndată în celălalt registru de exprimare al aceluiaşi Vântu: „Golănaşule!” (aşa i se adresa domnului Popa). Pentru a depăşi acest antimetafizic „Golănaşule!” – mai autentic decât „accesul la viziune” –  este nevoie să fii produsul ultim al unor generaţii care au muncit cinstit ca să acumuleze şi care s-au (auto)educat permanent spre a satisface exigenţele unei averi peste medie. Un drum pe care noii îmbogăţiţi din România nu l-au parcurs niciodată.

Astfel de oameni au putere asupra oamenilor. Astfel de oameni pretind că „au acces” la sfere privilegiate. Astfel de oameni deţin televiziuni, ziare, radiouri, influenţează decisiv mediul politic şi social, decid asupra unor destine. Mulţi l-au căinat pe Vântu că a ajuns într-o celulă, bâzâit de muşte şi cu buda turcească la comun. Nu trebuie căinat. De acolo începe, de fapt, accesul la metafizică.

Înainte de a privi în cer şi de a socoti că totul îţi aparţine, trebuie să priveşti în pământ, pentru a-ţi înţelege finitudinea.

Când dai cu Dogma în târfet…

Septembrie 10, 2010

Nu-mi face plăcere să critic Biserica (deşi, când o critic, simt că o fac cu îndreptăţire), vreau doar să nu se mai audă glăscior de popă în situaţii (sociale) care depăşesc cu mult morala religioasă şi Dogma.

O astfel de situaţie este sexul. Ultimii chemaţi să reglementeze sexualitatea sunt popii, fie ei catolici sau ortodocşi. Îndată ce antipaticului Prigoană i-a ieşit, în sfârşit, pe gură o idee inteligentă – cea legată de legalizarea prostituţiei – Patriarhul a ieşit de la naftalină şi a spus că prostituţia e sclavie, deci nu, el nu e de acord să se legalizeze.

Eu cred că nu este de competenţa ta, Patriarh, să decizi dacă prostituţia trebuie să fie legală sau ilegală. Invocând ideea de sclavie în detrimentul legalizării, nu aboleşti fenomenul. Dar îl plasezi din nou în ilegalitate, el continuând să se manifeste la fel ca întotdeauna. Să fie Patriarhul un… ilegalist? Să-i convină ca prostituţia să rămână ilegală? Sau chiar crede că ne poate convinge pe toţi, acum, în secolul XXI, că poate fi stârpită? Haida-de, Daniel, mai cugetă! Cum spuneam, morala religioasă şi Dogma sunt depăşite de complexitatea societăţii actuale.

Nu vreau să transcriu aici argumentele pro-legalizare a prostituţiei, le cunoaşte toată lumea. Dezavantajele practicării acestei „meserii” în clandestinitate sunt, deasemenea, ştiute. Dar vreau să vedeţi care pot fi consecinţele încremenirii în Dogmă.

Iată ce citim în EVZ: „Belgia: 13 copii s-au sinucis în urma abuzurilor sexuale ale preoţilor catolici. O comisie independentă a Bisericii Catolice din Belgia, ce are rolul de a investiga eventualele abuzuri ale preoţilor catolici asupra minorilor, a anunţat astăzi că a descoperit cazuri de abuz în aproape toate diocezele din ţară şi că 13 dintre victime s-au sinucis. Două treimi dintre cei abuzaţi erau băieţi, cei mai mulţi dintre ei având sub 15 ani, dar 100 de fete au avut şi ele de suferit, a declarat psihiatrul Peter Adriaenssens, aflat în fruntea acestei comisii, potrivit BBC. Nu s-a descoperit nicio dovadă că biserica ar fi încercat să muşamalizeze abuzurile, a mai spus el. Belgia a fost zguduită în acest an de scandaluri legate de abuzuri sexuale ale unor preoţi catolici. În luna aprilie, episcopul de Bruges, Roger Vangheluwe, s-a retras din poziţia deţinută în cadrul bisericii şi a recunoscut că a abuzat sexual un băiat înainte şi după ce a devenit episcop.”

Argumentul cum că ortodoxia nu-i totuna cu catolicismul, că lucrurile astea se petrec în Belgia, niciodată în România, că popii români sunt curaţi precum crinii, că scandalurile (homo)sexuale din mânăstiri sunt fake-uri şi că Tanacu a fost un simplu accident este jalnic. Toţi ştim gradul de degradare morală în care au ajuns unii popi români şi mai ştim că instituţia Bisericii poate fi grav compromisă – poate că este deja – de către aceşti purtători de sutană. Ca popă, n-ai cum să invoci morala sau Dogma când tu bagi mâna în buzunar la botez, la căsătorie, la deces, când faci afaceri la limita legii, mizând pe înlesnirile pe care ţi le acordă Codul Fiscal şi, mai ales, când nu poţi preciza care este ultima ta descindere – cu milostenie – într-un azil de bătrâni sau într-o casă de copii.

Reglementarea prostituţiei ca meserie este o problemă pe care ar trebui s-o discute Societatea Civilă, minus popii. Sigur, eterna problemă este aceea că nu există Societate Civilă, ea fost asasinată îndată ce s-a născut. Sau, discuţiile ar putea fi evitate, prostituţia ar putea fi legalizată şi astfel ar deveni un fenomen social controlabil. Şi atunci ce este intervenţia preoţească ori de câte ori vine vorba de prostituţie? Păi, este simplă ipocrizie. Ştiu şi popii că fenomenul n-a fost niciodată abolit, că s-a manifestat întotdeauna la marginea societăţii, acolo unde nu este impozit (sau taxă), că lumea însăşi este compusă şi din aşa ceva. Ştiu, dar încearcă să păstreze aparenţele moralei, cufundându-se în ridicol…

Vae mundo ab offendiculis!

Septembrie 8, 2010

Duse sunt vremurile când domnul Calinic – arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului – scria resume-uri teologice într-un ziar local cu ţâţe şi funduri.

Duse sunt şi vremurile când societatea argeşeană i-ar fi bătut obrazul pentru colaborarea cu Securitatea. S-a dovedit, helas, că slujitorul Domnului este pur ca un serafim, ba încă unul prigonit de Diavolul Roşu. Fugit ireparabile tempus, iar domnul Calinic are toate şansele să rămâie în istorie ca „cetăţean de onoare al Argeşului”, deşi nu este cetăţean, fiindcă este călugăr. Copleşiţi de însemnătatea clipei, noi l-am numit „domn”, respectul fiind, în cazul nostru, o trăsătură de caracter.

Calinic a priceput, în capul lui, că pritocind Dogmatica în umbră, te vede numai Dumnezeu. Cum nu se făcea, totuşi, ca lumea să rămâie văduvă de sfinţi, din sutana ÎPS-ului a scos coada în lume un oarecare Caliopie Ichim, consilier – vă rog să mă scuzaţi – eparhial. Caliopie colcăie de har divin precum Calinic de fapte bune, adicătelea până şi unul ca mine – voltairian, să zic – s-ar duce la cei doi să implore mântuirea.

Nu, domnilor! Eu nu cred o iotă că Ichim Caliopie a dat interviuri la DNA. Nu cred nici că donaţiile au luat calea afacerilor eparhiei. Şi sunt fericit că Mânăstirea Curtea de Argeş a intrat în normalitate, dotându-se cu hotel. Aud că înseşi cuplurile – el italian bătrân, ea piţipoancă de mall – închiriază camera şi nu fac sex din motive religioase, ci îşi citesc, noaptea, „Balada Meşterului Manole”, apoi îl trezesc pe Caliopie cerând lămuriri ontologice, la care Calinic intervine şi completează. N-am auzit nimic legat de o balastieră, restaurarea christică a omului fiind ambiţia supremă a celor doi înaintemergători – ori înaintestatători – ai sfintelor taine.

Că s-ar fi dus Garda Financiară în control… Că au scris gazetele… Că nu iese fum fără foc… Calinic ţine la Caliopie, iar Caliopie ţine la Calinic, doar când îi văd aşa, barbă lângă barbă şi potcap lângă potcap, îmi vine în minte îndemnul biblic „nu te teme turmă mică”. Bieţii oameni, câte rele trebuie să îndure de la o presă coruptă, mizeră, dar mai ales insinuantă. Ce să-i faci, fortuna labilis…

Altminteri, apocalipsa e aproape… Lipsesc lăcustele, dar e vreme. Nu ştiu ce citiţi voi prin ziare despre Prelaţi şi despre Biserică. Dar eu citesc numai lucruri bune. Că se duc la casele de copii şi dau jucării de pluş şi dulciuri. Că se duc la căminele de bătrâni cu medicamente, haine noi şi revista „Argeşul Ortodox”. Că nu există zi de 15 septembrie în care să nu se implice cu ajutoare pentru elevii săraci care încep şcoala. Că îi ajută să moară întru Domnul pe bolnavii de cancer cărora toată lumea le-a întors spatele. Că fac demersuri pe lângă Guvern să micşoreze TVA-ul şi să relanseze economia naţională „pe baze sustenabile”. Că ferit-a sfântul să trimită la bancomat fie rudele mortului, fie tinerii însurăţei, fie naşul, fie părinţii botezatului, ci toate se plinesc în taină şi har. Lucruri din astea.

Am scris şi eu. Vanitas vanitatum.

NOTA BENE

ART. 15, Cod Fiscal
(1) Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili:
f) cultele religioase, pentru: venituri obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, venituri obţinute din chirii, alte venituri obţinute din activităţi economice, venituri din despăgubiri în formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent şi/sau în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrări de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi nonprofit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor;

Nina Simone – I put a spell on you

Septembrie 4, 2010

O variantă super!

Iani Popa loveşte dur. Poate prea dur

Septembrie 2, 2010

Iani Popa e, mai întâi, un tip mişto. Dacă era femeie, aş fi scris că e o tipă mişto. În al doilea rând, e preşedintele PNL Argeş, adică pruncul ideologic al lui Brătianu şi vărul din lumea a treia al lui J.St. Mill. Astăzi a ţinut o conferinţă de presă în care ne-a explicat că el este „liderul opoziţiei politice din judeţ”. Apoi, a criticat guvernul Boc. Apoi, ne-a spus că „economia României trebuie să se clădeasă pe baze sustenabile”. Şi că e de dorit „statul minimal”. În cele din urmă, s-a plâns că populaţia l-a votat pe Traian Băsescu şi uite cum trăieşte.

Primo. Dacă eşti „liderul opoziţiei politice din judeţ”, faci opoziţie în judeţ. Da, ştiu că C. Nicolescu este Dumnezeu şi cu Dumnezeu nu joci tabinet, când eşti serafim începător. Dar măcar aşa, de ochii lumii, critici „Sărbătorile Argeşului”, că au costat prea mult pe timp de criză financiară, că nu făcea deranjul, bla-bla. Ştiu că T. Pendiuc e Allah Akbar al kitsch-ului urban şi Persefona câinilor comunitari şi a pupat, cu mâna lui, toate babele din Piteşti, iar tu nici dacă pupi nepoatele babelor nu-i vei atinge notorietatea, dar măcar aşa, de ochii presei, zici şi tu că fântâna cântătoare de peste 1.000.000 de euro e o ursărie făcută pe banii proştilor. În concluzie, până să fie Iani Popa „liderul opoziţiei politice din judeţ” mai va.

Secundo. Evident, sunt de dorit „statul minimal” şi „economia sustenabilă”. Chestia asta putea s-o spună chiar şi o studentă (cu trei restanţe) la ASE. No comment.

Terţio. Populaţia l-ar fi votat – cred eu – pe Crin Antonescu. Dacă nu se pupa, în public, cu Ion Iliescu. Şi cu Geoană. Pornografia asta Gestul ăsta sincer i-a rupt filmul. N-ai cum să zici că eşti liberal şi să te mozoleşti, electoral şi ideologic, cu aparatcik-ul. Dar, fiindcă tot ai făcut-o, te-ai compromis pentru 20.000 de ani de acum înainte. În consecinţă, populaţia l-a votat pe T. Băsescu. Politica lucrează cu simboluri – scriu şi eu, na, o platitudine.

PS

Îmi place Iani Popa, ca politician, tocmai fiindcă nu este politician. Şi dacă tot vrea el să fie „liderul opoziţiei politice din judeţ”, bine. Atunci e.

Carpathian zombi, what’s in your head?

Septembrie 1, 2010

În România anului 2010 stăpâneşte angoasa. O angoasă generată de incertitudine şi de precaritate.

În acest loc nimic nu este definitiv, trebuie să te reinventezi – ca rol social – de două, trei ori pe an şi însăşi condiţia umană pare negociabilă, discutabilă. Mă gândesc, evident, la medici, profesori, oameni de ştiinţă, muzicieni, chiar funcţionari. Sunt oameni care şi-au ales, de tineri, o meserie, apoi şi-au dorit o carieră. Au urmat cu greu licee, facultăţi, masterate, studii postuniversitare, doctorate. Unii au ajuns, apoi, la o vechime considerabilă în profesie. Ca şi cum nimic n-ar mai conta, iată-i concediaţi sau buzunăriţi de cel mai incapabil guvern din istorie – guvernul Boc. Ce să facă? De ce să se-apuce? Scriu toate astea, deşi susţin reforma statală. Însă cred că o reformă statală nu se poate face pe cadavre. Fiindcă asta eşti, un cadavru viu, un zombi, când nu mai ai serviciu şi trebuie să plăteşti întreţinere, electricitate, gaz, telefonie, internet, cablu TV, credite, mâncare, îmbrăcăminte, cărţi – iar tu nu mai ai cu ce. Un stat – fie el şi suplu cum îl vrea Băsescu – nu are străzile pline de zombi, degizaţi în foşti profesori, foşti medici, foşti ingineri, foşti funcţionari. Pe scurt ideea de a avea un stat suplu este genială. Metoda de a ajunge la un atare stat este asasină.

Angoasa care umple atmosfera îi face pe cei mai mulţi să creadă că nimic nu mai contează, nimic nu mai este important. Eliberate de condiţia profesională de asistente, asistentele părăsesc copii de la maternitate, iar aceşti iau foc. Eliberaţi de condiţia profesională de medici, medicii uită cheile de la maşină în pacientul aflat pe masa de operaţie. Eliberaţi de condiţia profesională de profesori, profesorii dorm la ore sau se benoclează în telefonul mobil, la fel ca şi elevii. Eliberaţi cu toţii de condiţia de oameni-cetăţeni, oamenii şi cetăţenii din România ridică nivelul de agresivitate sau dispreţuiesc locul în care s-au născut, pământul în care le sunt înmormântaţi bunicii şi părinţii şi caută să plece de aici, astfel încât măcar copiii lor să poată creşte şi trăi în civilizaţie.

Aceasta este degradarea, adevărata degradare naţională. Ar trebui să ne gândim la valorile româneşti, să ne redobândim identitatea axiologică, să ne recuperăm tradiţiile, să continuăm să îi învăţăm carte pe cei foarte tineri, să-i tratăm pe cei în vârstă, să pictăm, să scriem literarură, să facem muzică, să facem să funcţioneze eficient instituţiile statului, să construim în jurul nostru şi ne trezim, an după an, că nu facem nimic altceva – o ţară întreagă – decât să ne temem că vine iarna, că preţul utilităţilor va fi imens, că băncile au să ne execute silit, că ne vor rămâne copiii analfabeţi, că bătrânii ne vor muri în mizerie. Cei mai mulţi dintre români traversează astfel de momente. De aici precaritatea vieţii. Şi incertitudinea.

Singurul care salvează aparenţele în această ţară este capitalul străin, mutinaţionalele. Dacă nici acestea n-ar fi, România ar semăna cu un pustiu economic şi social. Dar unii oameni politici se uită deja chiorâş la profitul multinaţionalelor. Jos labele, le-aş spune. Poate că fac profit mare, dar asigură şi locuri de muncă – fără să taie salariile – în această ţară convertită la dispreţul cel mai crud faţă de proprii ei cetăţeni.

Dacă politicienii mai au tupeul să pregătească alianţe politice, sau moţiuni, sau programe de „dezvoltare naţională”, ar trebui să aibă şi românii tupeul de a le trage o mare ţeapă şi să refuze să-i mai voteze vreodată în lipsa unui contract social şi în lipsa unei demisii gata semnate. Visul meu ar fi să văd o prezenţă de 0,002% la vot. Abia atunci vor înţelege.