Archive for Iulie 2010

God’s away on business

Iulie 31, 2010

Căldură mare, deci plec în vacanţă – aiurea, pe litoralul românesc şi pe cel bulgăresc.

Ca de obicei, voi pescui crabi, guvizi şi chefali, voi vizita chestii, voi citi. Iau la mine, de data asta, „La porţile moscheii”, de Kader Abdolah – fiindcă „Memoriile” lui Farah Pahlavi mi-au deschis pofta de a citi despre Iran, deci şi autori iranieni.

Mai iau „Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle”, de Robert Falaceliere. N-o să am timp de citit, le iau aşa, să am ce căra.

Şi nu prea mai am chef de scris…

Acelaşi,

Anunțuri

Nostalgia şobolanului

Iulie 28, 2010

Ştirea că 41% dintre români l-ar vota din nou pe Ceauşescu. E normal. De unde alt orizont? Când viitorul refuză să se prefigureze, te întorci în trecut.

Opţiunea asta se poate explica, nu este una definitivă, e o simplă sfidare de circumstanţă. Ceva de genul… „Până şi ăla era mai bun ca voi”. Dar nu e numai atât. Nu contează că, pe atunci, erai nivelat, măcar aveai certitudini. De aici, sărăcia spirituală, lipsa perspectivei, dublată de sentimentul actual al relativităţii banului, generat de criză. Atunci, ca un animal, primeai blidul cu mizerie, îţi mâncai raţia lunară şi te băgai în cotlonul în care te repartiza sistemul. Dar acum? Când şi capitalismul se termină? Terenurile tale s-au devalorizat, nu le mai cumpără nimeni. Construcţiile tale abia dacă mai valorează jumătate. Afacerile ţi s-au dus dracului. Creditele – păreau o ciupitură benignă pentru încasările uriaşe din perioada de boom – s-au metamorfozat în poveri care îţi depăşesc veniturile. Condiţia istorică de sclav pare dintr-o dată sigură, securizantă. Libertatea de a suferi oscilaţiile economice e prea dureroasă. Ceauşescu era inamicul comun, iar acum tot către el se întorc privirile – măcar fixase răul, era un rău ştiut. Dar mâine ce-o să vină? Ce voi fi eu – se întreabă fiecare. Înainte de criză, banul parcă nu era aşa de relativ, se transforma rapid în Maybach, genera rapid frustrări, concreteţea era drive-ul lui şi crea iluzia că oricine îl poate avea. Or, indivizii crizei sunt incapabili de predicţie, n-ai bani nu (te) mai poţi (auto)proiecta în viitor – de aici o tensiune psihică teribilă. Ceauşescu era mai sigur, îţi trasa el viitorul.

Cam asta cred eu că e explicaţia, în afara sfidării de circumstanţă. Oamenii uită că sunt şi altceva decât vânzători sau cumpărători, după chipul şi asemănarea pieţei. Tot ce-şi mai amintesc despre ei este că au trăit în lagăr – şi acolo revin.

Apoi, mai este genocidul social. Nu e doar o expresie alarmistă, e realitatea. Oamenii daţi afară din case, copiii care nu mai merg la şcoală, pensiile care nu se vor mai plăti, ajutoarele sociale care vor deveni amintiri, locurile de muncă nesigure, programul de lucru nelimitat, utilităţile din ce în ce mai scumpe: apa, lumina, gazul. În comunism, genocidul avea alt chip, chiar dacă aveai casă, masă, serviciu, iar preţul utilităţilor era derizoriu. Nostalgia după Ceauşescu, este nostalgia şobolanului de la grădina zoologică după cuşca lui. Viaţa în canalele capitalismului este istoria pe care trebuie să-nvăţăm să o trăim. Şi să nu ne mai întoarcem în trecut, pentru a înţelege filosofia unui New „New Deal”.

Farah Pahlavi – „Iranul a fost puternic şi respectat”

Iulie 24, 2010

Mi se întâmplă – ca într-un joc capricios al degustării textului – să-mi aleg cărţile citind prima frază. Dacă mă inspiră, voi citi (eventual) cartea întreagă. Prima frază trădează inteligenţa autorului, sinceritatea lui sau, dimpotrivă, prostia şi impostura.

Nu ardeam de nerăbdare să citesc, week-endul ăsta, „Memoriile” lui Farah Pahlavi. Tot ce mă interesează despre Iran e în cărţile de istorie. Dar am înţeles că am de-a face cu o mărturisitoare talentată. A şti să mărturiseşti despre viaţa ta  – şi a altora – este o înzestrare de care nu mulţi se bucură. A mărturisi înseamnă cel mai adesea a-ţi face publice vulnerabilităţile. (Ca să dau alt exemplu, am simţit la fel citind, mai demult, amintirile Sabinei Cantacuzino – o poveste la care îmi propun să revin.)

Acum, însă, este vorba de Farah Pahlavi… „Când îmi amintesc de mine, cea din dimineaţa aceea de ianuarie din 1979, tristeţea îmi sfâşie inima” – spune regina persană.

O femeie obiectivându-se într-atât încât îşi aminteşte de ea însăşi într-o ipostază care-i sfâşie inima mi-a trezit interesul. Regina Iranului, Farah Pahlavi, îşi începe mărturisirea cu un moment dureros în care, alături de soţul ei, şahul Mohammad Pahlavi, se pregăteşte să părăsească ţara. O ţară pe care o reformaseră şi o deschiseseră către lume, o ţară în care erau iubiţi de popor, o ţară care, însă, avea să se întoarcă la obscurantism. Iar obscurantismul – ştim cu toţii – a purtat un nume: Ruhollah Khomeini.

Farah Pahlavi a fost prima regină iraniană încoronată în cadrul unei ceremonii publice şi, prin asta, a restabilit demnitatea femeii: „Am îngenuncheat în la picioarele regelui şi, în clipa în care mi-a aşezat coroana pe cap, am simţit că a schimbat statutul tuturor femeilor iraniene… Coroana aceasta ştergea secole întregi de umilinţă şi, mai sigură decât toate legile, proclama cu solemnitate egalitatea dintre bărbat şi femeie.” Şi a fost şi un soldat al Revoluţiei Albe. O revoluţie economică şi a mentalităţilor, pusă în aplicare fără vărsare de sânge.

Pe când petrolul era naţionalizat, iar Iranul s-a zbătut într-o sărăcie cruntă, cuplul Pahlavi s-a luptat pentru exploatarea petrolului de către britanici şi astfel au început să intre bani în ţară. Pe când satele iraniene se zbăteau în analfabetism şi mizerie, cuplul Pahlavi trimetea absolvenţi de bacalaureat şi Divizii ale Igienei să-i alfabetizeze pe ţărani şi să-i înveţe… cele elementare. („Spiritele erau extrase de sub unica influenţă existentă până atunci, aceea a religiei.”) Nu exitau biblioteci, cuplul Pahlavi s-a apucat să construiască prima bibliotecă pentru copii din Teheran. Toate astea, în ciuda Partidului Comunist Tudeh şi al fundamentaliştilor islamici şiiţi, călăuziţi de Khomeini. „Preoţii găsiseră un sprijin în comuniştii Tudeh a căror ambiţie a rămas răsturnarea monarhiei. Alianţa blestemată dintre roşu şi negru” – spunea Regele. În fine, cuplul Pahlavi a modernizat sistemul bancar şi legislativ, cel hidroelectric şi rutier, reuşind creşteri economice spectaculoase.

Şi totul s-a terminat într-o dimineaţă de ianuarie 1979 care, peste ani, încă avea să sfâşie inima acelei femei părtaşe la Revoluţia Albă.

Nu trebuie să scriu e prea mult. Farah Pahlavi spune aşa: „Iranul a fost puternic şi respectat şi într-o zi totul s-a schimbat. Eforturile înfăptuite în toate domeniile au fost în mare parte distruse. Această regiune a Golfului Persic care a cunoscut pacea şi stabilitatea pe timpul monarhiei iraniene şi care a avut relaţii amicale cu toate ţările lumii s-a cufundat apoi în război şi haos, ajungând să devină matricea terorismului internaţional şi a fanatismului religios. După atentatul de la 11 septembrie 2001, lumea n-o mai priveşte decât cu groază şi dezgust. Revoluţia Islamică i-a înşelat pe cei care au crezut în ea… Eu încă mai sper că poporul iranian va şti să sfărâme lanţurile şi se va ridica pentru a construi o ţară modernă, liberă, respectată, tolerantă şi generoasă.”

Farah Pahlavi a scris: „În memoria tuturor celor care au fost ucişi de obscurantism. În memoria celor care şi-au dat viaţa pentru integritatea Iranului. Tuturor celor cărora le aparţine viitorul Iranului. Copiilor mei…” Şi ce mi-a plăcut – „…Pentru dragostea regelui meu.”

Un Brâncuşi al bucătăriei

Iulie 21, 2010

Uneori accept că, într-o viaţă prea mică, vârâm idei prea mari. Cum ar fi ideea de fericire, acest jalnic absolut scris deasupra oricărei fiinţe omeneşti, determinând tumultul social, cu lupte şi conflicte, cu sacrificii şi angoase. Şi totuşi, pe potriva vieţii sunt fericirile care vin de peste tot, necum Fericirea care nu vine de nicăieri.

Am înţeles încă o dată acest lucru citind până târziu, în noapte, ultima reeditare a „Povestirilor bucătăriei româneşti”, de Radu Anton Roman.

Sunt oameni pe care regreţi că nu i-ai cunoscut îndeaproape. Ei îţi arată că alchimia există, iar athanorul poate fi un ceaun de lut, un pic crăpat – sau o tingire de aramă. Aurul este mai fierbinte în crusta plăcintei ialomiţene cu dovleac şi are, totuşi, calitatea rară de fi împărţit cu prietenii. M-au „regalat” în cartea d-lui Roman, nu doar reţetele româneşti culese din Dobrogea şi Câmpia Română, ci şi stilul său de a le povesti. Un stil în parte sprinţar-ironic („noi nu stricăm vinul cu metabi-să-l-fut”), în parte duios-nostalgic („Omer făcea într-un sfert de oră, într-o tingire de aramă, cinci-şase chile de halva, povestindu-şi viaţa în limba părului ei lung şi negru, desenând zeci de semilune cu sânii grei şi tulburi, de turcoaică mangaliotă – de aceea nu mai merg la mare, ca să nu-i caut degeaba umbra pe străduţele dintre blocuri şi port”).

Radu Anton Roman este un fel de Brâncuşi al bucătăriei. Dacă ar fi trăit la Paris, s-ar fi umplut de glorie şi de bani – spun asta fiindcă mi-a fost dat să văd francezi mâncând ciorbă de burtă şi apoi cântând „Mă dusei să trec la Olt”. Şi este, totodată, un un „nea Mărin” al scrisului frust şi fără pârţaguri calofile – „de la Cluj încolo orice spui, tot şuncă se-nţelege”.

N-am să mă întreb acum de ce românii nu-şi respectă la timp valorile şi de ce, abia după moarte, le cântă osanale. Poate şi fiindcă – vorba tot a lui R.A.R. – „se înscriu într-un partid politic şi pleacă cu treburi la Bucureşti”.

Şi fiindcă amiroase a concediu, eu zic să încheiem tot cu vorbele maestrului: „Mă întorc uneori la vinul de buturugă, la roşuleţul nostru cel de toate cănile, care o zbugheşte spumegând din butoaie încă din noiembrie, de zici în mai că nici n-a fost vreodată! Mă liniştesc atunci şi mă las de gânduri negre, ca la o casă bătrânească, veselă şi primitoare. Las de-o parte toate ţâfnele, uit că n-am bani şi vize, nici ambiţii, că nu iau premii, dar mă-njură mulţi, că vine iarna şi e frig, că vine vara şi e cald şi mă las în voia bucuriei mici de a trăi, de a mă bucura prosteşte de ce e şi nu de ce-aş vrea să fie, cum fac de obcei, încât mă chinui şi mă zvârcolesc şi nu merită, zău.”

Le-aş recomanda cartea lui Radu Anton Roman tuturor tinerilor din ziua de azi care se duc să lingă fast-food-uri sărăcăcioase, ca să-şi stingă prea omeneasca foame şi care îşi umflă burţile cu „cole” proaste, spre a-şi ostoi prea omeneasca sete.

Nu eşti om dacă nu mănânci „cu burta” o Tuslama Regală şi nu bei, setos, o Băşicată de Dealu Mare.

DDD în 3D – preşedinte! Asta-i perfecţiunea!

Iulie 19, 2010

Mediumi sceleraţi vorbesc, în direct, cu spiritul Mădălinei Manole. Violatorul din Pantelimon e de negăsit. Elodia s-a prescris. Masturbatorul din Războieni (vechi caz piteştean ilustrativ pentru presa provinţială din anii 90) e o amintire. Suntem un uriaş spital de nebuni care se iau foarte în serios şi, pe deasupra, avem toţi cablu TV.

Perfecţiunea, aşadar, există. Ea ne va aparţine tuturor, ca şi lumina soarelui, abia când România va deveni un imens OTV la care ne vom uita şi, concomitent, îi vom realiza programele, actori-spectatori mânaţi în show de către DD, viitor Preşedinte, Dominus & Deus Televizivus, August & Cezar al Transmisiei cocoţat în fotoliu, iscălind contracte, decrete, promulgând legi – în Direct. Unde eşti tu, Urania, să fii prim ministru? De ce nu te arăţi, Minerva, să păstoreşti Ministerul Zodiilor Poporului? Şi unde o fi dispărut Ciumac? Noile generaţii întreabă de ea.

România în Direct, la DD preşedinte – asta e chestiunea. Şi totul va semăna cu un uriaş webcam în care ne privim în timp ce ne privim. Suntem poporul perfect – supuşii Marelui Ecran – gata să reacţioneze la dramă şi insanitate, la scursurile devenite Model, la icnetul isteric ca ultim behaviorism, la panică şi kitsch. România este prima ţară în care nimeni nu va trăda pixelul, indiferent ce ar configura acesta – chiar şi pe DDD. Ba încă ni se oferă şi-un partid – al Poporului. I’m flaberggasted – aş spune, dacă aş fi britanic. Dar nu sunt.

Ai învins DD! Te voi vota să te văd mereu D, adică „Direct”, că de la asta vine, nu? Iar când televiziunea va trece la 3D, pot să şi mor – un DDD în 3D e prea mult chiar şi pentru mine, blajinul prin excelenţă şi tolerantul din născare. Deci, dacă vreţi puţină distracţie în ţara asta, acum e momentul. Mă duc să vorbesc şi eu un pic cu spiritul Mădălinei Manole. Şi cu cel al Elodiei. Mă duc să-mi cumpăr o tablă Ouija, curând va fi la fel de necesară ca şi maşina de spălat – în orice casă de român.

Elena Udrea, sugar-babe!

Iulie 14, 2010

Viaţa ne prezintă o uriaşă tragi-comedie, derulată în timp real: duioşia spectaculară a politicianului vs. sinistratul inundaţiilor.

Tone de marmeladă dulce se scurg cu nonşalanţă prin jugulara parfumată a guvernanţilor, îndată ce amiros transpiraţia amărâţilor luaţi de ape – şi devin zâmbet. Iar artistul perfect al dulcegăriilor televizive este Elena Udrea – care sare de 10 ori mai sus ca Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg-Lorraine, relativizând printr-un singur gest o frază istorică: „Dacă n-au pâine, să mănânce brioşe!” Elena noastră le dă ţărăncilor sinistrate pantofi cu toc înalt, ciocolată şi biciclete. Helas, „madam” Udrea, dacă istoria te vrea feea crizei şi a sinistrului, eu zic să nu refuzi oferta, providenţa nu se repetă!

A încerca să potriveşti piciorul plin de varice, monturi şi bătături al unei ţărănci sinistrate din România într-un pantof negru, cu toc înalt, a devenit, discret, metafora absolută a românismului. În fond ce fac românii de 20 de ani încoace? Acelaşi lucru. Cu mentalităţi putrede şi idealuri diforme încearcă disperaţi să se potrivească în ideea de elită, să încapă acolo unde numai educaţia rigidă şi tradiţia generaţiilor precedente te pot duce. Oare câţi grumaji transpiraţi şi bovini n-aţi văzut jepând gulere albe? Câte mâini dolofane, cu degete precum cremwurst-ul, n-aţi văzut încercând inele fine din platină cu diamant? Şi câte capete seci n-aţi văzut recitând din Cioran? Câţi – vă întreb – câţi compatrioţii cu semne de gumari pe gleznă n-au străbătut bătrâna Europă, gustând şampanie şi caviar cu convingerea nezdruncinată că tocana de ghiare ca-n Oltenia este însuşi Gustul, Hrana şi Aroma? Şi câţi mioritici născuţi „cu cizma-n fund” nu caută astăzi „să arate” lumii ultimele cuceriri pescuite în leasing din show-room-ul de la parterul blocului?

Duioasă şi naivă ca o fecioară născută din spuma laptelui, Elena Udrea a reuşit să sintetizeze din poignet, efortul naţiunii de a trece din camera servilor în salonul nobililor. Şi cum altfel se poate face rapid această trecere? Lepădând ciubotele sinistratelor şi punându-le direct pe piele pantofii cu toc. Sărind prânzul frugal şi îndopându-i pe copii direct cu ciocolată. Toate, într-un uriaş efort colectiv de supracompensare a anilor în care eleganţa şi-a întors faţa de la noi, iar tuşa rafinamentului a lipsit. Nici nu mai contează apele, cataclismele, criza. Important e să dai impresia că ai mâncat la prânz şi că gaura din dress nu se vede. Sigur, apucăturile nu pot fi mascate, dar asta chiar nu mai contează, spectatorii şi-au pierdut subtilitatea, merge şi-aşa.

Îmi doresc din inimă ca barem următoarea generaţie de sinistraţi români să poarte pantofi negri, cu toc şi să mănânce ciocolată. Undeva, cândva, cineva trebuie să facă primele bătături şi să chinuiască mersul pe jos. Iar Elena Udrea se vrea mama generaţiei temerare, care încearcă, de sub ape şi mâl, să repare onoarea pierdută în 1945. Să spunem cu toţii un sincer: „Hai că se poate, sunteţi cei mai tari. Ţineţi-o tot aşa!” Dacă personajul care a îndrăznit este Elena Udrea, atunci nimic nu mă costă nimic să scriu că obrazul ei simpatic o recomandă. Go, Elena, sugar-babe! Acesta este îndemnul meu, în parte ironic, în parte amar. Îndulceşte tu naţiunea, pantofii şi ciocolata sunt de neoprit în mâna ta, sunt accesoriul final al unei Românii în declin – şi iată, parcă aievea strigă cineva într-un sat românesc uitat de lume şi de zei – „Lăsaţi poşetele să vină la mine!”

Şi dacă ne vom mântui unii mai mult ca alţii?

Iulie 6, 2010

Incertitudine: oare iluminarea divină se va abate şi în cartierul Popa Şapcă, după construirea Catedralei Mântuirii Neamului?

Fiindcă, dacă nu sunt cuprinse toate cartierele româneşti în raza mântuirii, catedrala asta se va numi „a Neamului„, tot aşa cum pe deodorante scrie că „acţionează 24h” – adică s-o creadă proştii. Dincolo de măruntele mele blasfemii, eu nu credeam că omul mai caută şi-n ziua de azi să se apropie de sacru prin intermediul magnificenţei arhitecturale, ca în Evul Mediu. Plus că, în era mall-urilor, ideea de catedrală s-a ofilit şi stă să pice. Împărtăşania a părăsit potirul şi s-a mutat în brand. Dar ce mai contează? Pentru BOR, suta aia de milioane de euro e nimica toată.

La nivel business, eu nu cred nici în Bill Gates şi nici în Donald Trump, fiindcă oamenii ăştia vând chestii palpabile. Un volum uriaş de muncă şi de inteligenţă se ascunde în spatele high-end-urilor digitale, iar imobiliarele înseamnă cărămidă şi mortar. Dar Biserica – indiferent care ar fi ea – a reuşit să-şi clădească imperiul vânzând cuvinte fără acoperire în realitate. Concepte goale cărora oricât de mult te-ai strădui să le detectezi conţinutul, nu reuşeşti. Mântuire, har, rai, iad, duh, înviere, judecată de apoi etc. spuse cu meşteşug minţilor slabe au adus mai mulţi bani în cutia milei de-a lungul istoriei decât orice produs comercial. Iar Iisus Hristos cred că este cel mai exploatat icon din ultimii 2000 de ani – financiarmente, vă rog să mă scuzaţi! Bravo popimii! Spun doar atât şi nu mai intru în aspectul fiscalizării acestei minunate – spirituale – instituţii, mi se va spune că nu popii contează, ci Casa Domnului. In fine: un alt concept gol în care nu descinde niciodată Garda Financiară, cunoscută pentru fobia ei legendară faţă de conceptele goale.

Te-ai aştepta, dacă ai în vedere discursul slujbelor de duminică şi, în general, discursul oricărui popă, ca Biserica să ducă de mâncare la azilele de bătrâni, la casele de copii, să construiască cantine sociale, să dea bani sinistraţilor din România, toate în numele „iubirii pentru aproapele„, căci stă scris: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.” Şi cu cât mai apăsat stă scris, cu atât mai mulţi popi vedem conducând maşini de sute de mii de euro şi locuind în vile intime, mari cât două blocuri. (Context în care Catedrala Mântirii Neamului e chiar ieftină la 100 de milioane de coco, numai de n-ar ploua prin tavan, cum profeţeşte Adrian Năstase.)

Regret teribil că nu m-am făcut popă. Sunt convins că aveam – cum se spune – har. Şi cred despre mine că sunt cu-adevărat un releu high-end de captare a Divinităţii, vă rog să nu cercetaţi, doar credeţi – aşa scrie. Iar cei care se zbat, zilele astea, din cauza inundaţiilor sunt tot „Aproapele” – mii de ilustrări chinuite ale iubitului „aproape” – care va fi atins de Mântuire, fiindcă iată, dând uitării suta de milioane de coco despre care obsesiv scrie blestemata de presă, pentru prima dată, poate, în istoria noastră, acolo unde este Mântuire este şi întregul Neam, iar toate nu stăteau nicăieri mai bine decât într-o catedrală, în centrul Capitalei. Numai să nu ne mântuim unii mai mult decât alţii, că atunci să vezi talk-show-uri de televiziune!

Infinita & agasanta zumzăială despre bani & mâncare

Iulie 1, 2010

Nu mai citesc presă. Nu mă mai uit demult la TV. Şi am terminat de văzut un serial să zicem SF – Fringe – deşi nu prea gust genul. Afară, totul a devenit o zumzăială permanentă despre bani şi mâncare. Ca şi cum criza financiară ne dă dreptul să transformăm omul într-un sistem simplu, cu două găuri, una prin care intră, alta prin care iese. Marea mea frustrare profesională e că nu pot să invit un politician la o emisiune şi să discutăm depre o carte, un film, o experienţă de viaţă. Ţinuţi în poziţie verticală de costum şi cravată, politicienii mei se năruie îndată ce îi vreau oameni. Privirile lor disperate, uneori bovine, mă imploră să nu-i scot din discurs. Şi nu-i scot, i-aş azvârli în neant.

Pe Mircea Andrei, noul preşedinte al PD-L Argeş n-am apucat să-l cunosc. Dar i-am întrebat despre el, cum e ca persoană, pe unii dintre PD-L-iştii pe care-i ştiu de ani de zile. Le ascund numele, nu contează. Au fost în stare să-mi spună doar atât: „O, Mihai, dac-ai şti câţi bani are!” Ca şi cum asta era chestiunea. „Are zeci milioane de euro, e fabulos de bogat!” OK, cam câtă relevanţă trebuie să aibă pentru mine informaţia asta despre un om? Ce reacţie trebuie să am? Cum spuneam, e vorba numai despre mâncare – în sens larg – parcă au înnebunit cu toţii, parcă au 10 burţi, dorm în 1000 de paturi simultan şi suferă de şopinguială obsesivă, pe axa Londra-Paris-New York.

Eu ştiu că vin acasă, îmi răsfoiesc cărţile, stau pe internet, beau un vin bun, îmi place să gătesc să zicem o nouă reţetă de paste, discut infinite poveşti cu cei pe care-i iubesc, restul oamenilor pentru mine sunt oameni care fac cam aceleaşi lucruri în sensul că şi-au creat un context firesc, omenesc, în care îşi duc zilele. Banii nu mai sunt suficienţi, credeam că lucrul ăsta s-a înţeles demult, mulţi bani are şi Gigi Becali în ţara asta, are şi ultimul manelar. Deci? Asta mă poate convinge? Cum ştiu eu că Mircea Andrei este mai mult decât un oarecare posesor de BMW X5 şi ghiul pe deget, când tot ce mi s-a spus depre el – şi mi se spune mereu – este că „are teribil de mulţi bani”?

Şi zilnic se zbiară, pe fundal, aceeaşi şi aceeaşi poveste despre oamenii care o să moară de foame şi despre bogaţii cărora nu le pasă. Nu din idealism scriu ce scriu. Dar simt nevoia să reformulez în diverse feluri ideea că această criză este mai întâi spirituală. Iar despre sărăcie greu poate fi vorba: mă mir precum Diogene câte tone de rahaturi pot cumpăra aceşti săraci din hypermarket-uri, în timp ce-şi fac grijulii rezerve de mălai şi ulei, că se măreşte TVA. Ca şi cum a mânca mult mălai cu ulei rezolvă lucrurile. Şi nimeni nu mai vrea să facă nimic, susură o văicăreală permanentă, obsesivă, cum că Băsescu e de vină. Ca şi cum dincolo de Băsescu nu mai e nimic. Ridicol, ridicol! Sunt dezarmat.