Archive for Iunie 2010

Una, alta

Iunie 29, 2010

* Acum câteva luni de zile – să zicem 6 – România traversa panica pandemiei de gripă porcină. S-a mai auzit ceva? Nu s-a mai auzit nimic…, nici despre o posibilă izolare a virusului, nici despre dispariţia lui. Povestea s-a încheiat pur şi simplu, prin tăcere. Ce s-o fi întâmplat cu dozele de vaccin nefolosite? Fiindcă mulţi oameni au refuzat să se vaccineze (continuând, helas, să trăiască). La anul, ce „pandemie” va mai omorî „milioane de oameni, pe întreaga planetă„? Şoricească? Ce vaccin va mai fi „obligatoriu”?

* Înainte de alegerile prezidenţiale, în România s-a organizat un referendum costisitor – acela pentru Parlament unicameral. Rezultatul a fost în favoarea unui astfel de Parlament. S-a mai auzit ceva? Se face vreun demers pentru modificarea Constituţiei şi a structurii Parlamentului? Pare că toată lumea a uitat.

* În România sunt mulţi proprietari. Fără să fie oameni bogaţi, cei mai mulţi dintre români sunt proprietari pe apartamentul lor, pe cutia lor de chibrituri. Şi n-au cine ştie ce credite de consum. Şi sting lumina, dacă n-au cu ce plăti. Şi încălzesc doar o cameră, dacă n-au bani de căldură. Şi mănâncă legume pe timp de vară. Şi au congelatoarele burduşite iarna. Sunt, în felul lor, oameni liberi, greu de învins şi de controlat economic. Oare uriaşa rată a micii proprietăţi deranjează?

* Firmele mici, de familie. Afacerile acelea decente, însă prospere, care aduc un aer sănătos în orice societate, stau astăzi cu securea deasupra capului: majorarea TVA. Toată lumea caută să factureze zilele astea, în disperare, să prindă TVA mică. Ei bine, firmele asta vor muri mai devreme sau mai târziu. Nicăieri nu am auzit de o strategie economică menită să le ţină în viaţă. Oare este sănătoasă o economie/societate/comunitate hrănită doar de transnaţionale?

* Orice discuţie legată fie de scăderea pensiilor şi salariilor, fie de majorarea TVA şi a cotei unice – cele două „soluţii” ale guvernului Boc pentru ieşirea din criză – este manipulatoare şi inutilă atâta timp cât societăţile clienteleare continuă să devalizeze bugetul statului. În Piteşti,o fătucă a fost numită director doar ca să repare un acoperiş cu o societate agreată.

* Cât despre criză, am găsit acest citat din „Capitalul” lui Marx: „Owners of capital will stimulate working class to buy more and more of expensive goods, houses and technology, pushing them to take more and more expensive credits, until their debt becomes unbearable. The unpaid debt will lead to bankruptcy of banks which will have to be nationalized and State will have to take the road which will eventually lead to communism.” Nasol 🙂

Anunțuri

Singura vârstă puternică

Iunie 25, 2010

Am scris despre tinereţe, vârsta genială – totul este inspiraţie, gratuitate şi frumuseţe. Dar vârsta de mijloc? Geniul păleşte, devine amintire. Este înlocuit de putere. La 33 de ani, ai puterea. Te poate străbate câte o emoţie, câte un impuls, dar ştii cu precizie chirurgicală să le temperezi. Tu te controlezi pe tine aproape în totalitate, devii propriul tău cenzor. Eşlti caraliul metafizic al propriei epiderme. E ca şi cum, senin ca un medic nazist, ai şti să tai părţi indezirabile din tine şi să le duci la crematoriu. Autocontrolul este un impuls sinucigaş. În acelaşi timp, salvator – înţelegi că nu mai poţi trăi totul, deci selectezi, fiindcă poţi s-o faci. Apoi, te gazezi zilnic cu priorităţi şi calcule sau relaţionezi aberant de politicos cu ţoapele de la bancă, cu muflonii din trafic, cu oamenii întâmplători de ici şi de colo.  Toate astea, an după an, până când constaţi că nu mai ai ce tăia din tine. La finalul selecţiilor succesive nu rămâne nimic. Asta sunt bătrânii sfârşiţi-dresaţi-condiţionaţi pe care-i vedem – oameni care nu mai au ce tăia din ei, schelete. Dar ăsta e şi finalul, nu?

Sigur, lucrurile interferează. Tineri care interferează cu maturitatea, se ciuntesc prea devreme, nu-şi permit nicio trăire, calcă fără greşeală, cad refuzaţi de viaţă îndată ce se ridică. (E ca în „Copilăria lui Ivan”, filmul lui Tarkovski – nu-i este propriu unui copil să vrea să lupte pe front, pentru idealuri.) Maturi care – ultimul patetism – o fac pe tinerii şi vor să mai fie ca atunci. Tembelii care-şi lasă nevestele pentru una mai tânără şi îşi vopsesc părul, invocând tabloid draaagosteaaa, libertaaateaaa…. e un fel de cancer existenţial deja clişeizat, tumorile pe care nu le poţi tăia la timp te fac să horcăi în văzul tuturor când alergi pe culoarul care nu-ţi mai aparţine. Ce părere aveţi, unul ca Petre Roman se vopseşte?

Scriu toate astea, amintindu-mi de o carte superbă, scrisă de Ion Ianoşi, fostul meu profesor de Estetică de la Facultatea de Filosofie. Cartea se numeşte „Vârstele omului”, acum e pe la conu’ Cristi (o mai ai, bre? ia caut-o, sunt câteva pasaje în ea care te îndeamnă la meditaţie!) Ianoşi e singurul marxist pe care-l accept. A înţeles limpede cum devine chestiunea trecerii timpului.

Secretul este să rămâi echilibrat. Poate că la vârsta puterii tai prea mult din tine. Cam tot ce vrei să faci nu te lasă să-ţi respecţi „naturelul”, ca să mă exprim aşa. Probabil, următoarea vârstă este cea a echilibrului. S-ar putea ca vârsta echilibrului – 40-50 de ani – să fie cea mai frumoasă, cea mai profitabilă, cea mai închegată. Ce rămâne din geniu se împleteşte cu ce rămâne din putere şi rezultatul este un om armonic.

Omul armonic – omul armonios – iată o temă pe care nu mă încumet încă să o dezbat…

Singura vârstă genială

Iunie 24, 2010

Tinereţea este totul. Anii care trec nu sunt nimic. Eşti genial numai atunci, între 16 şi 25 de ani, când încerci trăiri unice, scrii poezii, te îmbeţi, înjuri, iubeşti, urăşti, când spui totul oricui şi nu faci compromisuri. Pe urmă începi să ai grijă, ceea ce e o tâmpenie. Ai grijă la cum te simţi, cel mai mic disconfort te face să renunţi sau să te căptuşeşti ca un căpcăun cu toate comodităţile din lume, nu mai pleci la mare cu o pereche de blugi şi două tricouri, ci cu patru trollere şi portbagajul plin, fuck! Şi mai grav, începe să te intereseze cum se simt alţii. Să nu le pricinuieşti vreo durere, că poate se supără şi trăieşti în societate. Sictir! Nu devenim diplomaţi când spunem ce trebuie spus, asta nu se numeşte, decât convenţional, diplomaţie, neconveţional este febră.

Mai presus de toate, începi să urăşti să mai vezi femei pe care le-ai cunoscut în urmă cu 10-15 ani. Cam toate au devenit nişte balabuste grase, proaste, apatice, încât te întrebi unde dracului sunt iepele de altă dată, care te inspirau, pe care le trăgeai de ţâţe şi le ciupeai de fund. Îţi vine să le spui să nu mai înfulece 10 sarmale şi 3 coirbe de burtă, dar te trezeşti că le zâmbeşti amabil, le întrebi ce fac copiii, soţul, mă-sa aia antipatică, tac-so ăla plictisitor. Frumos. Social. Apoi… şi tu ai albit, ai chelit şi ai făcut burtă. Tinereţea este totul. Te simţi nasol când puştanii încep să-şi vorbească cu „dumneavoastră”. Dar înţelegi că de acolo din ecranul iPad-ului, tu asta eşti pentru ei, un „dumnealui”.

Dacă ar fi după mine, aş inventa o societate de tineri. Woodstock după Woodstock şi bivuac după bivuac. Ce să facem cu bătrânii? N-am nicio idee. Dar ceea ce mă înspăimântă este că, în condiţii normale, mai am 40 de ani de trăit. O distanţă uriaşă, pe măsură ce timpul trece ceea ce e cu adevărat bun se îndepărtează, iar tu te minţi că ceea ce ai adunat, ceea ce ai strâns, toate rahaturile după care ai jinduit în tinereţe, toate troacele cu care te înconjori, zi de zi, an de an – cărţi, mobile, televizoare, bani, proprietăţi, rahaturi şi rahaturi, inutile şi prosteşti – compensează.

Mai degrabă oamenii se trag din hârciogi decât din maimuţe. Cunosc oameni de afaceri care au tot ce-şi poate închipui un pământean. Şi tot nu se satură şi tot nu sunt fericiţi. Şi tot vor. Şi tot luptă. Şi tot se bat. Şi sunt încrâncenaţi. Şi sunt demenţi. Tinereţa este totul. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îmbătrânim prost, silindu-ne să fim la fel ca atunci, nimic mai penibil, totuşi, decât un bătrân cu aere de june prim. Înseamnă doar că puţini, foarte puţini dintre noi îşi dau seama cu-adevărat că goana e absurdă, lupta e mizeră, victoriile sunt mincinoase, finalul e acelaşi.

Pe la 13 sau 14 ani, am pitit o fată după uşă, în camera mea, fiindcă venise maică-mea mai devreme de la serviciu şi intrasem în panică. Am lăsat-o acolo două ore. Ea s-a temut să iasă singură. Eu m-am temut s-o scot. Tata îl cunoştea pe taică-său, erau prieteni. Părinţii şi acum râd de năzbâtie. Dar eu când mă gândesc la vârsta aia, mi se face rău. Mai bine nu mă mai gândesc. Viaţa asta e uriaşă, încap toate în ea, dar numai tinereţea este genială…

Joaca de-a marile idei

Iunie 23, 2010

Aud des, prea des, vorbindu-se despre bine şi rău, despre viaţă şi fericire, despre ideal şi împlinire… Banala stradă, banalul talk-show de televiziune, autobuzul, într-un cuvânt spaţiul umil a fost dintotdeauna arena în care s-au luptat ideile mari.

Dar ideile mari au acest neajuns: nu pot coborî în stradă. Îndată ce sunt aduse în spaţiul social devin mutanţi agresivi ai gândirii. Apoi, ai acţiunii. Ideile mari se simt bine scrise şi vorbite – şi nici măcar aşa, dacă le absorb, mereu senine şi gata să exorteze, capetele pătrate.

Un naiv sau un semidoct vorbind despre viaţă, sau despre ideal, sau despre sacrificiu, sau despre dreptate reuşeşte, în două-trei vorbe, să ridiculizeze absoluturi. Şi tocmai pentru că prea mulţi cretini vorbesc în termeni absoluţi, oamenilor dăruiţi fiinţial a început să le fie teamă de absolut. Să-l socotească inadecvat, impropriu, ceva vag, de care se pot dispensa, tocmai fiindcă încape, oricând, pe mâna oricui, ca o acadea plescăită între buze. Sau intervine o oarecare jenă de a mai judeca tribulaţiile cotidiene în raport cu limpezimnea de cristal a modelului.

„Să-şi cumpere maşină, să fie fericită.” Să-şi cumpere casă, să fie împlinit.” „Să se distreze, să simtă că trăieşte.” „Are standing, e superior social.” „Tăiere pensiilor este rea.” „Majorarea salariilor este bună.”

Cuvintele mari picură precum o ploaie de aur în fondul lexical principal, utilizat mai bine sau mai prost, în fucţie de şcolarizare. Iar clişeele îţi dinamitează permanent definiţiile intime ale fericirii, împlinirii, vieţii, societăţii, binelui, răului. Miile de certitudini strigate în reclame, în autobuze, în piaţă… fac inutile întrebările. Nu trebuie să mai cauţi, absolutul e aici, trebuie doar să întinzi mâna. Nu mai este de neatins, a devenit rezonabil. Şi orice încercare de a lega absolutul de altceva se confundă cu naivitatea, gratuitatea tembelă, poate chiar prostia.
Rămâne însă curioasă nevoia permanentă de absoluturi, mai ales în cazul naivilor. Nevoia de fericirea pe care nu trebuie să o umbrească nimic, de viaţa care se trăieşte după reţete definitive, de idealul care, dacă nu e atins, te şi transformă în ratat.

Dar…, vorba Iuliei Kristeva, „în situaţii tulburi nu ne mai rămân decât clişeele.” La ce bun să te apropii cu sfială de ideile mari – şi la ce bune atâtea incertiudini? Modelul absolut poate fi înlocuit cu tiparul, e mai simplu aşa – totul este un joc, iar oamenii n-au fost niciodată mai buni sau mai răi.

Heavy Rotation – Black Label Society, In This River

Iunie 18, 2010

Morbidul poate fi kitsch-os? Şi încă foarte, mai ales în clipuri cum e cel de mai jos…

Păcat de piesă, sună excelent…

O scuipătoare şi-un pisoar pentru domn’ parlamentar

Iunie 16, 2010

Nu-mi vine să mai comentez apucăturile unora dintre parlamentari. Sentimentul că o gaşcă de golani s-a adunat în Parlamentul României îmi risipeşte dorinţa de a face comentariu politic. A curs sânge de om pentru a avea un for al democraţiei în România, eu ce să zic despre cei ce au aruncat în urnele de vot o gumă de mestecat, un piramidon, un cocoloş de hârtie?

Umor parlamentar? Nu. Golăneală şi nesimţire. Nu vroiai să votezi moţiunea împotriva Guvernului Boc, n-o votai. Şi pe dos. Dar nu-ţi baţi joc de dreptul tău de a decide. I-ai umilit şi pe cei ce te-au trimis în Parlament şi pe cei ce au murit pentru ca în România să existe parlamentarism.

Dacă aş fi avut o dispoziţie ironică, aş fi intitulat articolul ăsta „O scuipătoare şi-un pisoar pentru domn’ parlamentar!” Fiindcă asta mai rămâne: după îţi exhibi un suflet putred, de om fără credinţe, să excretezi asemeni primatelor, amuzat de ceea ce poţi, de ceea ce ştii să faci.

Apoi…, acel panou fluturat în sala Camerei Deputaţilor cu fotografiile „parlamentarilor ruşinii”, care n-au votat împotriva moţiunii. Penibil. Jalnic. E ruşinos să votezi aşa cum vrei? Sau firesc e să votezi populist, să tremuri de grija „celor mulţi şi necăjiţi”, în timp ce-ţi verifici ultimul extras de cont?

PSD şi PNL se fac de râs în mod intolerabil. O dată că n-au vrut să participe la guvernare şi au mers pe principiul „lasă-i să-şi rupă gâtul, că acum e criză”. Apoi, pentru că nu cred – pur şi simplu nu cred – că ei ar fi lăsat veniturile bugetare neatinse. Dar, mă rog, astea sunt ipoteze care nu contează.

Mă întreb ce se mai aude în legătură cu parlamentul unicameral, era o soluţie. Cred sincer că e timpul ca mulţi dintre cei care o cupă un scaun în forul democraţiei să cam dispară din peisaj. Nu de alta, dar pe-aproape sunt bodegile care li se potrivesc, speluncile în care pot „vota” cu piramidon şi gumă de mestecat şi şantanul unde se pot ţine de scandal, huiduieli şi fluierături. Orice mi s-ar spune – că „în alte state e la fel” sau că „peste fot parlamentarii fac aşa” – nu mă convinge. Mă uit în jur, văd un loc corupt, mizerabil şi sărăcăcios, cu puţini, foarte puţini oameni adevăraţi, autentici. Şi mi se pare absurd să ştiu libere şi „alese” toate aceste haimanele al căror loc este mai degrabă în Codul Penal decât în Parlament.

Şi, totuşi, aşa merită intitulat articolul ăsta: „O scuipătoare şi-un pisoar pentru domn’ parlamentar!” Nu găsesc alt titlu.

Livin’ on the Edge!

Iunie 15, 2010

Era piesa mea preferată de la Aerosmith. Alaltăieri o ascultam taaare, în maşină, cu geamul lăsat, în timp ce mergeam într-un sat numit Caloteşti. O bătrânică îşi conducea liniştită vacile la păşune. Şi parcă mi s-a părut că a dat din cap – ca un rocker – când am trecut pe lângă ea 🙂

Luăm legătura cu marele popor chinez?

Iunie 9, 2010

Scriam că o epocă se va încheia atuni când chinezii vor deveni proprietarii Chateau-urilor franţuzeşti. Parcă am avut tastatura aurită. Iată că un castel din Haute-Savoie, dotat cu port şi tot dichisul e scos la vânzare. Ba încă şi un hotel construit la începutul secolului XX în arondismentul VII al Parisului. Acum, nu ştiu dacă va veni chiar un chinez să le cumpere, dar… chestiunea în sine mai seamănă cumva a criză financiară globală! Franţujii speră, carevasăzică, să reducă deficitul bugetar vânzând câteva cioburi are istoriei…

Mă gândeam cum ar fi să vindem şi noi… poate nu chiar Peleşul, că nu-i al nostru, dar barem câteva cămine culturale de la sate, vreo duzină cule româneşti lăsate în paragină de primari analfabeţi sau conacele boiereşti răspândite prin cătune lovite de năpastă, aşa cum sunt ele – mâncate de igrasie, pline de ploşniţe sau, cu puţin noroc, transformate de comunişti în grajduri.

Uite, în Argeş avem de exemplu, cula Sultănica, o bijuterie arhitectonică lăsată la mucegăit. De ce naiba n-o vindem? Dacă o vedeţi cum arată, vă puneţi mâinile în cap. Chiar în Piteşti avem clădiri istorice zdrenţuite de timp şi lăsate aşa, oare n-ar fi mai bine să le vindem „emergenţilor”? Nu mai scriu de Bucureşti… Acolo e plin de bijuterii în pereţii cărora s-a împregnat rahat de muscă şi TBC stătut. Boşorogii din Monaco dacă ar scoate doar mărunţişul pentru pudeli ne-ar „extrage” din haznaua istoriei şi poate n-ar mai fi nevoie să tăiem pensiile bătrânilor şi alocaţiile sugarilor. Iar Traian Băsescu ar putea şi el să aibă, liniştit, orgasm după orgasm, cu Palatul Cotroceni, pe care propun să-l păstrăm rezervă pentru următoarea criză financiară globală.

Până la urmă, statul are prea multe active. Iar teoria „statului minimal” va deveni „practică” în momentul în care nu va mai avea niciun activ, ci va plăti, lunar, chirie boşorogilor din Monaco. Dar dacă stau să mă gândesc mai mult, poate că şi noi avem Monaco-ul nostru, fie că se cheamă el Pipera ori Snagov. Dacă vreţi un exemplu loco, atunci voila! Poiana Soarelui din Piteşti, unde şi-au construit inteligenţii oameni de afaceri argeşeni o sumedenie de vile portocalii cu 40 de camere, una lângă alta ca şi blocurile din care au ieşit cu 20 de ani în urmă…

Tot ce zic este să nu disperăm. Cât timp avem ce vinde, viaţa e frumoasă! Iar exemplul franţuzesc merită urmat. Deci, ce facem? Luăm legătura cu marele popor chinez?

Când presa n-are oo

Iunie 6, 2010

Platitudine – politica e curvă. Dar presa? Aici e interesant. Ouţele multor „bărbaţi” cu condei s-au dovedit, rapid, ovare. Fiindcă PD-L e la caşcaval, o sumedenie de ziarişti „roşii”, degrabă pupători în fund ai PSD (cam până prin 2008), s-au perpelit ei ce s-au perpelit şi, de foame, au hotărât să-l cânte, ca la nuntă, pe Băsescu, pe micii pedelişti din judeţe, la masa cărora rămân – ca pentru căţei – fărâmituri suculente.

Numai când îmi amintesc câte osanale aduceau PSD-ului în urmă cu câţiva ani, mă trosneşte râsul. Doamne, cum se mai căcau – excuse me, please – pe ei…! Iar acum sunt „de dreapta”. Le sfârâie deş’tele pe tastaturi, nu altceva – atât de multă „dreaptă politică” le inundă creieraşele şi atât de mari susţinători ai economiei private sunt ei…

Argumente imediate: vine factura la gaz, la lumină, la Dracu, la Sersea, ce vrei Mişule, să murim de foame? Deci, e foame. Iar Banul e la Putere & viţăvercea, pricepeţi voi. Când n-ai de-o ciorbă devii liber schimbist, imparţial, ca tot românul. Dimineaţa comunist, seara liberal, noaptea conservator, pe centură, la fel ca şi ziua, dar ziua poţi pretinde barem că aştepţi autobuzul.

Cum aş putea eu să le explic eu acestor oameni că Guvernul Boc şi Traian Băsescu au tot atâta legătură cu liberalismul  – şi cu dreapta – câtă am eu cu jurnalismul din Camerun? Cum să-i conving că acei oameni susţin economia de piaţă tot aşa cum susţin eu producţia de puf de păpădie în Noua Zeelandă? Cum aş putea să le arăt că capitalismul înseamnă ingeniozitate, piaţă, vânzare, cumpărare, profit, impozit, iară nu „hai să mai tăiem din pensii, ca să mai strângem pentru alocaţii”? Nu pot să le arăt lucrurile astea. Deci, tac mirat de atâta disimulată convingere, de atâta prefăcută candoare, de atât stăruitor pupincurism.

L-am votat cu patru mâini pe Băsescu.

Dacă mâine am de ales între Geoană şi Băsescu, îl aleg tot pe Băsescu. Dar asta nu înseamnă că de-pesedizarea României înseamnă revenirea ţării la realităţile interbelice, la o economie de piaţă autentică, la un standard axiologic superior. Înseamnă că pur şi simplu s-a spart beşica gândacilor de partid pesedişti şi s-a umflat beşica unui alt neam de gândaci de partid – portocalii.

Însă modul cum buzele lor – ale unora dintre ziarişti – s-au întors de la curul PSD şi s-au proptit, zemoase, în curul PD-L rămâne de pomină. Dacă prima Elenă a partidului îi caută, să zicem, pe băieţii ăştia în pantaloni mă tem că nu va găsi acolo oo.

Heavy Rotation – Scarlett Johansson, Green Grass

Iunie 1, 2010