Archive for Aprilie 2010

PDL Argeş iese din Zodia Boureanului. Să vedem cum îi şade în Zodia Sulfinei!

Aprilie 29, 2010

Demisia lui Boureanu din funcţia de preşedinte PD-L Argeş n-a fost nicidecum o lovitură de teatru. N-a fost nici măcar o surpriză.

A fost un gest banal, lipsit de consecinţe. A mai fost un efect al antipatiei pe care a generat-o într-o anumită zonă a partidului şi al lipsei de performanţă a filialei. Pur şi simplu, Boureanu doar atât mai avea de făcut pentru PDL Argeş: să demisioneze.

Urmează chestiuni pe care nu le înţeleg. Ce ar putea face pentru binele acestei filiale grupul constituit ad-hoc din Sulfina Barbu, Florin Popescu şi Cristache Rădulescu? N-aţi auzit de ultimii doi? Nici eu. Aceşti iluştri necunoscuţi vor veni să „organizeze” filiala PDL Argeş, cu alte cuvinte vor veni să facă politică în Argeş. Popescu este preşedinte PDL Dâmboviţa. Cristache este preşedinte PDL Ilfov. E ca şi cum aş pleca eu să pun pe picioare o redacţie din Baia Mare. End of story.

Surpriza ar putea-o constitui Sulfina Barbu. Femeile în politică sunt întotdeauna o surpriză plăcută.

O altă chestiune, de data asta comică, este numirea senatorului Mircea Cinteză responsabil de relaţiile filialei PDL cu presa argeşeană. Iată-l pe acest uriaş cardiolog şi incolor senator elaborând strategii de comunicare cu gazetele locale, gestionând comunicate de presă, trasând mesaje în conferinţe. E ca şi cum ai pune un alpinist care s-a dat jos de pe Everest să ţeasă cămăşi, ca Penelopa. Asta ca să nu mai spun că Mircea Cinteză s-a ales senator de Argeş în dorul Lelii, fiindcă are tot atâta tangenţă cu acest judeţ câtă are şi pesedistul Bogdan Niculescu Duvăz.

Scriam acum ceva vreme că traversăm o perioadă post-politică. Timpul îmi dă dreptate. Politica nu mai este politică nu doar din cauza vidului doctrinar, ci şi pentru că politicienii sunt devoraţi de propria inadecvare.

Boureanu era un politician inadecvat pentru Argeş, am scris-o mereu. Iată-l astăzi cu demisia pe masă – n-a avut rezultate. Cinteză este senator de Argeş, dar este ca şi cum n-ar fi. Argeşul nu poate bifa niciun plus care să i se datoreze lui Mircea Cinteză. Astăzi, Mircea Cinteză, cel care a vizitat Argeşul de câteva ori de când s-a ales senator, este pus în situaţia de a asigura comunicarea dintre filiala PDL Argeş şi presă. Despre Popescu şi Cristache nu mai comentez, pot să fie nişte oameni excepţionali şi bine intenţionaţi, dar e insuficient. Nimeni nu-i cunoaşte, nimeni nu se regăseşte în ei.

Şi apoi, cum pot nişte stranieri să împace „gaşca de la Veneţia” cu „gaşca lui Pandele” cu foştii fani ai lui Boureanu şi cu suporterii lui Bratu? Fiindcă, am uitat să vă reamintesc, PDL Argeş este foarte bine împărţit pe căprării şi interese.

Vom privi împreună acest spectacol. Drum bun, Cristi Boureanu! Ţi se potriveşte strofa lui Ion Minulescu, uşor adaptată:

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!
A fost un început de nebunie
Dar, demisionând, te-ai vindecat!

Când omul se desacralizează pe sine

Aprilie 28, 2010

Este beat mort, îi curg balele din gură. Abia se ridică puţin de la pământ, apoi cade la loc, privind năuc. Nu-şi mai controlează muşchii feţei. Pe obrazul drept are o rană urâtă, sângerândă. S-a lovit de tomberonul metalic de lângă care nu mai poate pleca. În mână i se clatină o pâine murdară de zoaie, culeasă din gunoi. Din când în când emite un muget de bou muribund. Vreo doi câini îl latră violent. Miroase a gheenă şi arată înfiorător. Este aurolacul care s-a pripăşit aici, în cartier.

Oamenii nu-l mai consideră om. Aruncă sacii plini cu resturi menajere atât de aproape de el, încât ai crede că şi el a devenit o componentă a gunoiului cartierului, atâta doar că mişcă şi emite semnale. Apoi adoarme. În somn, urinează pe el abundent.

Mă gândesc că două războaie mondiale, comunismul şi nazismul n-au desacralizat omul mai mult decât omul se poate desacraliza pe sine.

S-a tot vorbit despre raportul dintre victimă şi călău ca şi cum, în istoria decăderii fiinţei umane, cineva ar fi trebuit întotdeauna să ucidă pe altcineva. Dar când când tu însuţi te dispreţuieşti până la dizolvarea totală a propriei fiinţe, îl faci pe Josef Mengele să pară un amator al groazei, un învăţăcel.

Mă uit la mine, la cămaşa mea impecabil călcată, îmi caut cu nările parfumul pe care l-am folosit înainte de a pleca. Când am ieşit pe uşă, căutam nod în papură, părându-mi-se că nu sunt suficient de fresh şi nici suficient de cochet, pantalonii parcă nu mi se aşezau perfect pe pantofi, o mică iritaţie de la bărbierit îmi strica faţa.

Şi eu, şi aurolacul suntem două victime, doi nefericiţi. Eu, pentru că vreau să controlez totul, trăind cu obsesia civilizaţiei şi adormind nedumerit cu o carte pe piept, iar el pentru că nu vrea să mai controleze nimic, nici măcar propriile sfinctere, refuză orice gând şi adoarme lângă tomberon. Suntem doi rataţi fiinţial pentru că ne aflăm la extreme. Eu îmi pun toate întrebările, am toate ticurile civilizaţiei, mă revendic din filmele văzute, din cărţile citite, uneori nici nu mai ştiu cine sunt cu adevărat – şi dacă mai trăiesc autentic. El nu-şi mai pune nicio întrebare, nu se mai revendică din nimic şi este posibil, în acelaşi mod, de la Piteşti la New York – fără să ştie cine este.

În fond, atunci când pronunţăm cuvântul „om” la ce anume ne referim? Cuvântul acesta acoperă multe ipostaze. Inclusiv pe aceea a miliardarului american care ar putea schimba soarta unui continent.

Priveam imaginea aurolacului când o gospodină de treabă, vecină a mea, m-a trezit din gânduri, aşezând lucrurile în matca lor plină de relativitate: „Mihai, a venit factura la gaze. Ai căutat în cutia poştală?”

Întrebarea m-a adus în zona mea de confort. Aceea în care am de plătit facturi, am ambiţii, trebuie să câştig bani, apoi trebuie să-i cheltuiesc şi aşa mai departe. Mă bucuram că sunt confiscat de această viaţă. Înţelegeam că noi, oamenii, indiferent cât ne înălţăm sau decădem nu facem decât să schimbăm un prizonierat cu alt prizonierat. Şi, indiferent dacă urcăm sau coborâm pe scară, viaţa adevărată este mereu în altă parte.

Boc s-a dezonorat la Mioveni

Aprilie 24, 2010

Dacia este una dintre puţinele poveşti de succes din România. Când toate companiile concediază şi îşi restrâng producţia, Dacia rămâne un puternic generator de locuri de muncă şi un creator de proiecte noi. Dusterul este cel mai recent exemplu. Va fi un succes? Va fi.

Nu-i de mirare că politicienii români caută să-şi împrospăteze imaginea, ataşându-se acestei poveşti.

Emil Boc a vizitat ieri uzina de la Mioveni. Când o ţară întreagă se duce de râpă, ca prim-ministru n-ai unde să te mai duci. Decât acolo unde lucrurile merg. Vrei să fii văzut într-un context favorabil, să apari şi tu – „cu chip şi plisc” – în povestea de succes. Aşa că apeşi pedala de acceleraţie a Duster-ului, în faţa blitz-urilor. Înţeleg asta.

Dar nu înţeleg de ce trebuie să faci declaraţii stupide mai mult decât neinspirate.

REPORTER: O să vă cumpăraţi una?
EMIL BOC: Deocamdată n-am bani. Când voi fi în situaţia să-mi cumpăr o maşină, vă asigur că prima mea opţiune va fi aceasta. Deocamdată am o maşină la care plătesc ratele. Sper că o voi convinge şi pe soţie să aibă această opţiune, ca mine.

Carevasăzică, ex-primarul Clujului, Emil Boc, prim-ministrul României, n-are bani să-şi cumpere un Duster. Şi plăteşte rate la o maşină.

Ca înţelegeţi să enormitatea declaraţiei, am să vă spun că până şi eu, ziarist de provincie, mi-am putut cumpăra un Logan cu banii jos.

I-aş fi propus lui Boc să-i împrumutăm noi, ziariştii de provincie, nişte bani. Dacă ne adunam toţi, strângeam, din salariile noastre amărâte, vreo 2000 de euro.

Şi l-aş fi întrebat de ce ministrul Berceanu refuză cu obstinaţie să repare drumul din Piteşti până la Uzina Dacia. Fiindcă drumul până la această prosperă uzină este, ca un făcut, unul dintre cele mai proaste din ţară. Anagajaţii uzinei, directorii francezi, toată „industria orizontală” generată de Dacia ajunge la serviciu pe un drum plin de gropi, demn de Evul Mediu.

Dar, la ce bune toate aceste întrebări? N-aş fi schimbat nimic. Iată un exemplu despre cum noi, românii, suntem înfrânţi de cea mai ieftină demagogie şi de cel mai păgubos dezinteres. Ruşine, Boc!

1 Mai – filosofia mizerabilizării naţionale

Aprilie 22, 2010

Un moment înspăimântător se apropie – 1 Mai. Începe o nouă rundă de umilire a populaţiei cu micul şi berea date gratis, la margine de şanţ.

Imaginile de anul trecut, când românii s-au strivit unul pe celălalt pentru un mic dat gratis de Vanghelie, îmi revin în minte. Cu ce a păcătuit acest popor să se dezumanizeze într-atât? Eşecul fiinţial pare imposibil de justificat, mai ales în condiţiile în care românii nu sunt chiar aşa săraci, încât să cerşească o bere şi un mic. Reformulez: să-şi aneantizeze fiinţa naţională doar pentru atât. Românii fumează, beau şi pleacă în concedii, din banii puţini pe care-i au îşi permit mici plăceri ale vieţii. Uitaţi-vă la numărul mare de autoturisme, la rata proprietăţii private, la obiceiurile cotidiene. Suntem săraci, dar nu la limită. Şi atunci? Singura explicaţie pe care o găsesc este slăbirea demnităţii. Poate că nu la sărăcie trebuie să ne referim. Ci la mizerabilizare.

Numai un mizerabil poate da un ghiont unei bătrâne, să zicem, pentru a apuca micul gratuit. Numai un mizerabil îşi poate abandona ţinuta, chipul şi personalitatea pentru a plonja în turma care se mişcă în direcţia blestematului de mic.

Victor Hugo făcea diferenţa între oamenii săraci şi cei mizerabili.

În cazul mizerabililor, însuşi caracterul este compromis şi însăşi natura umană este destructurată. Ei nu mai cred în nimic, iar aproapele lor devine duşmanul lor care se pune de-a curmezişul micilor lor ambiţii, deci este factorul dispensabil. Te dau la o parte cu forţa din faţa micului care mi se cuvine şi îl mănânc în faţa ta. Ba te şi înjur. Iată spectacolul mizerabilizării pe care îl vedem, an de an, de 1 Mai.

Politicienilor le convine. Şi cum să nu le convină când oamenii sunt atât de uşor de cumpărat? Când discursurile sunt înlocuite cu bere, când ideile sunt înlocuite cu mici şi când speranţele naţionale sunt exmatriculate într-o râgâială populară, măsura demnităţii este dată.

Mi-aş dori ca politicienii să ia, măcar anul acesta, pauză de la tot acest spectacol sinistru. N-o vor face. Deşi ştiu că resurecţia demnităţii ar putea începe cu ei, iată că preferă să strivească, mai departe, fibra naţională. Următorul gând firesc este acela că nici nu avem de-a face cu oameni politici, ci cu impostori. Dar până şi la impostură românii sunt imuni, dat fiind că au primit-o zilnic, de zeci de ani, în doze mai mari sau mai mici.

Vă doresc, dragi români, un 1 Mai demn, dacă se poate! Căutaţi-vă bine prin buzunare: este posibil să găsiţi acolo 1 leu pentru un mic şi 3 lei pentru o halbă! Şi veţi vedea: când vă veţi fi despărţit de mulţime şi veţi fi devenit indivizi cu chip şi coloană vertebrală, o să vă simţiţi mai bine. Succes!

Tudor Pendiuc mă face K.O. NOT! :)

Aprilie 21, 2010

Săptămâna trecută, îl provocam pe Primarul Tudor Pendiuc, într-un editorial, să aleagă o televiziune locală unde să purtăm o dezbatere despre cele 20 de motive pentru care prezumam că trebuie să plece de la Primărie. Şi pariam că Pendiuc ar refuza aşa ceva.

În seara asta citesc un interviu pe care Iulia Cojocaru, colega mea, îl ia primarului. Iată o întrebare şi un răspuns din acest interviu:

Vă provoacă domnul Mihai Alexandrescu la o confruntare TV, îi veţi da curs?
Prefer sa nu raspund atunci cand lucrurile nu sunt tratate obiectiv, ci tendentios, din cu totul alte unghiuri decat cele corecte.

Deci… Acesta a fost răspunsul primarului. Mă aşteptam la orice din partea lui Pendiuc, dar nu să se comporte ca la clasa a II-a.

Lucrurile nu sunt tratate obiectiv? De asta am făcut poze, ca să nu avem discuţia asta despre obiectivitate. N-am inventat eu nici câinii vagabonzi, nici mizeria din cartiere, nici print-screen-urile site-ului Centrului Cultural, nici carambolurile rutiere şi, în mod sigur, nu am construit eu clădirea Pieţei Ceair, în era hipermarket-urilor… Nu eu am umplut oraşul de kitsch-uri, nu eu am construit arteziene scumpe, nu eu neglijez sistemul rutier…

Lucrurile au fost tratate tendenţios? Foarte bine, am să mă rezum, de acum înainte, la fotoreportaje. Poate or fi şi astea… tendenţioase.

Lucrurile sunt tratate din cu totul alte unghiuri decât cele corecte? Invitaţia la orice televiziune veţi alege rămâne deschisă, domnule primar Tudor Pendiuc! Dacă veţi găsi unghiurile corecte, haideţi să mi le arătaţi faţă în faţă, ochi în ochi, în văzul tuturor. Dovediţi-mi că mă înşel! Că toate lucrurile despre care am scris nu sunt obiective, ci sunt produse ale subiectivităţii mele. Poate şi maidanezul care m-a muşcat acum două luni tot o părere a fost! 🙂 Un „unghi incorect”…

Încă nu pot să cred că poate cel mai longeviv primar din România a putut să dea un astfel de răspuns unei astfel de întrebări.

Dacia Duster a „muşcat” din solul roşu al Marrakesh-ului

Aprilie 17, 2010

Dacia Duster, Africa, Maroc, Marrakesh – lucrurile bune care mi s-au întâmplat zilele astea. Invitaţia a venit pe neaşteptate, plecarea a fost din scurt. Şi a fost o experienţă auto care trebuie neapărat mărturisită!

Am început test-drive-ul organizat în Maroc cu un Duster 4×2 pe benzină. Bleu mineral, impecabil, aceeaşi culoare ca cea a Loganului meu, deci m-am simţit „ca acasă”.

Am trecut vâjâind prin satele de lângă Marrakesh, testând frânele doar atunci când îmi apăreau în faţă caprele vreunui păstor, copiii neastâmpăraţi ai băştinaşilor sau vreo curbă periculoasă. În treapta a 5-a, la 140 km/h, maşina „s-a aşezat” confortabil pe şosea, singurele care mă „deranjau” fiind indicatoarele de restricţie a vitezei. Nu mărturisesc ce limite aveam – m-ar putea pedepsi autorităţile locale din Sidi Abdellah Ghiat cu… un tajin chiar şi peste 20 de ani.

Mult timp nu m-am bucurat de şoselele impecabile din zonă, fiindcă schema circuitului m-a obligat să intru rapid pe „off-road”. În „deşert”, maşina m-a scos uşor din toate situaţiile dificile. Am luat gropi, curbe periculoase în pantă, am încercat drift-uri şi am forjat în căutarea adrenalinei, bucurându-mă de senzaţia libertăţii. Era, într-un fel, doar începutul. Adică doar 4×2-ul.

Când am ajuns la workshop-ul 4X4 mi-a fost oarecum teamă să intru pe circuitul special amenajat pentru Duster cu tracţiune integrală. Am stat vreo 15 minute pe bară studiind procedeele colegilor care s-au încumetat. Un instructor senin şi binevoitor m-a convins, spunându-mi că n-am ce pierde dacă încerc, dar la sfârşitul traseului voi simţi că am câştigat ceva.

Să cobor o pantă extrem de înclinată cu ambreiajul ridicat, în treapta 1 din cele 6 trepte ale cutiei Duster-ului…, să urc la relanti, în voia maşinii, fără să mă preocupe prea tare acceleraţia…, să cobor din nou până când roata din stânga spate va fi rămas suspendată în aer, în timp ce roţile din faţă se vor fi „blocat” într-un şanţ şi totuşi să mai pot ajusta direcţia pentru a demara fără mari eforturi… – nu credeam că am să reuşesc.

Cu toate astea, maşina s-a comportat excepţional. Peste aşteptări. Ar mai fi cerut unele provocări, însă eu eram tensionat ca un arc.

Instructorul se amuza copios pe seama neîncrederii mele, spunându-mi că acest traseu este special ales pentru a simţi puterea maşinii. Am simţit-o din plin. Seara la un restaurant splendid – Dar Rhizhlane – a fost conferinţa de presă, după care am schimbat păreri despre inovaţiile pe care le înglobează tehnologia folsită la Duster.

Primele impresii despre ambele variante de Duster pe care le-am condus (4X2 şi 4X4) sunt pozitive. Este o maşină pe care te poţi baza şi care poate fi condusă în orice colţ al lumii, pe orice drum – atât pe o autostradă elegantă, cât şi pe un off-road provocator. Dacia nu mai este demult ceea ce a fost, deşi unii români se încăpăţânează să o asimileze trecutului, preferând hârburi la mâna a doua – nu-i înţeleg.

Se mai poate lucra în schimb la poziţia comezilor electrice pentru geamuri (în sensul că ar fi mai comod să fie poziţionate pe portieră, nu pe bord), la calitatea plasticelor din interior (mă rog, aici intrăm deja în discuţii despre preţ) şi la culori (pentru cei pretenţioşi). Chiar şi aşa, locuitorii Marrakesh-ului – şi tinerele locuitoare – au întors capul după convoiul de Dustere care se întorceau prăfuite de pe off-road.

Fetele din Marrakesh erau drăguţe – hai să spun doar atât – dar cine mai avea vreme pentru ele?

…dar despre toate astea voi scrie mai multe în „Ziarul de Argeş”.

Sultanul Pavelelor, Şahul Artezienelor, Pahlavi al Câinilor Vagabonzi

Aprilie 8, 2010

În ultimele două numere ale „Ziarului de Argeş” am analizat 20 de motive pentru care Tudor Pendiuc ar trebui să plece de la Primăria Piteşti.

Săptămâna aceasta luăm o pauză, iar săptămâna viitoare prezentăm încă 10 motive. Se vor aduna 30. Apoi, 40. La un moment dat… se vor face 100. Sigur, nu mă aştept ca Pendiuc, lovit de luciditate, să-şi accepte înfrângerea edilitară şi să plece.

Oameni ca el nu gândesc aşa şi pariază la infinit pe capacitatea naturală de a seduce electoralemente nişte bieţi piteşteni cu drept de vot, pentru care dincolo de Găvana şi de Arpechim este neantul şi al căror oraş, cândva frumos şi curat, a devenit un avorton urban, kitsch-os şi meschin.

Cel mai grav dintre toate motivele prezentate săptămâna trecută este – cred eu – transformarea instituţiilor culturale în vehicul imagologic. În curând, când o să spui „cultură piteşteană”, o să spui „Tudor Pendiuc”.

Print-screen-urile site-ului Centrului Cultural Piteşti, în loc să ne arate marile victorii culturale ale oraşului, ni-l înfăţişează pe Tudor Pendiuc cu chipiu de bucătar în cap, împărţind sarmale în piaţa publică, bălmăjind despre impozitele locale, ajutându-l pe Ion Ilici Iliescu să-şi lanseze la Piteşti o carte sau vorbind despre bugetul oraşului. Măruntele ştiri culturale care îşi mai fac loc pe acest site de cultură par a fi doar contextul vag în care tronează El… Edilul Suprem, Maharajahul Bulbilor de Lalea, Sultanul Pavelelor, Şahul Artezienelor, Pahlavi al Câinilor Vagabonzi, Ra al Gropilor din Asfalt şi Seth al Kitsch-ului Absolut.

O întrebam pe Doamna Director a Centrului Cultural Piteşti, Carmen Dumitrache, dacă o fi corect să vedem o cantitate atât de mare de Tudor Pendiuc pe un site de cultură, dar – fiindcă nu răspunde – o înţelegem. Trăim într-o lume în care nu directorii contează, ci „Şieful” cu „Ş” mare. Aş filosofa un pic despre cuvântul „şief”, dar mai bine tac, vă las pe voi să găsiţi, în rezonanţa termenului, toată „autoritatea” şi „demnitatea” pe care le conţine.

Eu cred că v-am dat un răspuns dacă vă întrebaţi de ce lipseşte efervescenţa culturală din oraşul d-voastră, de ce până şi Simfonia Lalelor, singurul eveniment cu potenţial naţional de pe meleagurile astea este îmbibat de Tudor Pendiuc, de ce Filarmonica îl are, în pagina de gardă de pe internet, pe Tudor Pendiuc şi aşa mai departe…

Nu insist deocamdată, e limpede că editorialul acesta l-am scris fără pasiune, aproape în glumă, ceea ce nu înseamnă că n-am s-o mai torturez un pic pe Doamna Director a Centului Cultural Piteşti, Carmen Dumitrache, întrebând-o, de exemplu, care e relevanţa culturală a lui Tudor Pendiuc pe site-ul instituţiei pe care o conduce, dar nu-i cer în mod expres să răspundă, nu fiindcă n-ar şti, ci fiindcă s-ar supăra Şiefu’, iar noi nu vrem să se supere, El, Intangibilul, Inexorabilul, Impitoaiabilul, Inamovibilul şi Ireprehensibilul… Tudorică Pendiuc.

Everybody wants to be a cattt…

Aprilie 6, 2010

De două zile plouă ca o târfă proastă. Dar! Fericirea mediteraneanului poate sta într-un swing pisicesc 🙂 De două zile mă urmăreşte ritmul:

Lupul fără mirosul haitei

Aprilie 5, 2010

Zilele liniştite de Paşte mi-au creat dispoziţie pentru a citi „Viaţa unui om singur”, de A. Marino – cartea care a dat fiori „sfinţilor şi eroilor” din cultura românească.

Admir la Marino faptul că n-a avut mentalitate de slugă. A mers pe drumul lui şi a ales calea cea grea. Aceea în care nu faci parte din nicio gaşcă şi eşti lupul care aleargă singur. Lupul fără mirosul haitei, pe care toţi ceilalţi îl latră şi-l muşcă. Admir şi că a refuzat să fie discipolul unor maeştri de mucava. Că a creat o operă mai solidă şi mai profundă decât cea a criticilor consacraţi şi că a optat pentru academism, nu pentru impresionism. De exemplu, în „Dicţionarul de idei literare” am văzut că Marino avea o serioasă pregătire filosofică, fără de care nu poţi înţelege deplin literatura. Mai admir şi faptul că Marino – deşi ţărănist – s-a comportat ca un liberal pur sânge. A trăit din vânzarea cărţilor lui şi din premii, nesindicalizându-se în instituţii mediocre cărora le-a demascat impostura. Un gest temerar şi bărbătesc, dar cu consecinţe neasumate, având în vedere cartea despre care vorbim.

Nu-mi place, în schimb, faptul că s-a luat prea în serios. Nicio „glumă”, nici urmă de spirit luminos (ludic?) într-o carte unde sunt notate toate ofensele primite de la „confraţi” şi toate antipatiile pe care le-a trezit în ceilalţi. Prea mult resentiment. Prea multă încrâncenare. Totuşi, înţeleg: fie că eşti scriitor, fie că eşti critic literar, undeva, în sufletul tău, tânjeşti după recunoaştere şi poate chiar glorie.  Dar, dacă ai decis să fii lupul care aleargă singur, trebuie să înveţi să primeşti toate jignirile cu zâmbetul pe buze, chiar şi de la impostori. Dacă nu, încovoaie-ţi coloana, pupă inele, fii serv (discipol?) – şi ăsta e preţul pe care-l plăteşti pentru a fi „inserat” în spaţiul social (gaşcă?)…

Cât despre cei criticaţi, am scris şi înainte de a citi cartea: operele sunt mai importante decât caracterele autorilor. Oamenii sunt oameni – atâta tot. Nu le poţi cere să renunţe la lichelism şi oportunism, o lume de integri şi incoruptibili e imposibilă.

Din cartea lui Marino răzbate suferinţa că n-a fost o stea, o vedetă – ca cei de la Bucureşti, aflaţi pe cai mari. Mai răzbate, uneori, şi satisfacţia că a reuşit să fie un om liber, neînrolat. Dacă Marino ar fi trăit în „Maestrul şi Margareta”, în mod sigur, Behemot nu l-ar fi ucis…

Dacă vorbiţi cu Dumnezeu, sunteţi mistici…

Aprilie 3, 2010

Dacă Dumnezeu vă răspunde, sunteţi ţâcniţi.

(F. Nietzsche)