Archive for Martie 2010

Tudor Pendiuc ar trebui să plece de la Primărie (2)

Martie 31, 2010

– acum, 20 de motive! –

Înainte de toate, rugămintea mea către cititorii piteşteni ai acestui blog este să-mi scrie ce altceva îi mai deranjează. Evident, le voi publica nemulţumirile în ziar.

Săptămâna trecută am scris despre primele 10 motive pentru care prezumăm că Tudor Pendiuc ar trebui să lase în locul lui un primar mai bun. Acestea au fost:

1. Drumurile – un infern
2. Investiţiile – prioritizate incorect
3. Pieţele – o mizerie
4. Transportul în comun – un dezastru
5. Lipsa parcărilor din cartiere – un oraş retrograd şi incomod
6. Câinii vagabonzi – o ameninţare pentru copiii noştri şi pentru noi
7. Lipsa locuinţelor pentru tineri – o problemă socială
8. Traficul rutier – mai aglomerat ca în Capitală
9. Mizeria şi focarele de infecţie din cartiere – un motiv de scârbă permanentă
10. Servicii publice – execrabile.

Săptămâna aceasta, vă prezentăm încă 10 motive pentru care Tudor Pendiuc ar trebui să-şi reconsidere prezenţa pe scaunul de edil al Piteştiului.

11. Instituţiile culturale sunt pline de… faţa lui Tudor Pendiuc. Imagine pe banii noştri???

Site-ul Centrului Cultural şi cel al Filarmonicii sunt de stat. Ca şi instituţiile pe care le reprezintă. Nu cunosc să fie sponsorizate de vreun mogul şi nici să fie… private. (Dar dacă în spatele lor se ascunde vreun sponsor, rog a mi se da de ştire.) Aceste site-uri ar avea, în mod normal, o singură menire – să-i informeze pe cetăţeni în legătură cu evenimentele culturale din oraş. Ei bine, aceste site-uri sunt împănate zdravăn cu filme, filmuleţe & fotografii cu…. Tudor Pendiuc. Să îndrăznesc să spun că i se face prea multă imagine primarului, în condiţiile în care imaginea, în ziua de azi, contează atât de mult în bătăliile electorale? Tudor Pendiuc vorbind despre taxe şi impozite, Tudor Pendiuc împărţind sarmale în spaţiul public al oraşului, Tudor Pendiuc vorbind despre echipa de baschet, Tudor Pendiuc vorbind la lansarea cărţii lui Ion Iliescu (asta miroase deja a politică pe un site al unei instituţii de stat, în condiţiile în care Pendiuc afirmă că face „o singură politică, pe aceea a piteştenilor”)… În fine, se pare că o mare parte din cultura piteşteană – şi aşa amărâtă – se reduce la Tudor Pendiuc.Ca să nu se spună că fabulăm, priviţi, vă rog, câteva print screen-uri edificatoare… Priviţi cât de mult Tudor Pendiuc mişună prin site-urile culturale ale Piteştiului. (O fi corect, dragă Carmen Dumitrache? Te întreb aşa, omeneşte.)

12. Blocuri fără bulină roşie. Pendiuc chiar doarme liniştit?

Fac presă de 10 ani. Niciodată, în tot acest timp, nu l-am auzit pe Tudor Pendiuc vorbind îngrijorat – sau măcar vorbind aşa, ca să vorbească – despre blocurile din oraş care s-ar putea dărâma în cazul unui cutremur. În orice oraş civilizat, asemenea blocuri sunt însemnate cu bulină roşie. Locuitorii unor astfel de blocuri sunt instruiţi în legătură cu ceea ce ar trebui să facă în cazul unui dezastru natural. Iar autorităţile locale au pregătită, din timp, o soluţie pentru cetăţenii care ar putea cădea victime cutremurelor – în sensul de a-şi pierde locuinţa. Nu vreau să insinuez că Tudor Pendiuc n-ar fi foarte preocupat (în sinea lui) în legătură cu blocurile care s-ar dărâma în cazul unui cutremur. Îl sfătuim să nu ţină doar pentru el ceea ce ştie, să declanşeze o campanie municipală de însemnare cu bulină roşie a blocurilor cu probleme – şi să informeze cetăţenii cu privire la soluţiile pe care le-a pregătit pentru ei în cazul unor cataclisme. Grea încercare nu? Despre acest subiect au scris mai demult, în detaliu, colegii noştri de la alte săptămânale. Şi acestea ar fi blocurile care ar putea avea probleme în cazul unui cutremur.
– blocul F 11 – cartierul Găvana,
– blocul F1 – cartierul Găvana,
– blocul C 17 – cartierul Găvana,
– blocurile E7 şi E8 – cartierul Găvana,
– blocul E4 – Calea Bascov,
– blocurile B1 şi B2 – Calea Bascov,
– blocurile A1, A2 şi A3 – Zona Nord,
– blocul 214 – fostul Bulevard R.S.R,
– blocul B16 – Griviţei,
– blocurile A2 şi A3 – Strada 1 Mai,
– blocurile 12 A, 12B, 12 C şi 12 E – cartierul Trivale,
– blocul 86 – cartierul Trivale,
– blocul 90 – cartierul Trivale,
– blocurile 1, 9 şi 10 – cartierul Craiovei,
– blocurile 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53 şi 54 – Craiovei,
– blocurile 1, 2, 3 ,4, 5, 6, 36, 37, 38 şi 39 – Craiovei,
– blocurile H1, H2 şi H3 – cartierul Războieni,
– blocurile A2 şi A3 – cartierul Războieni,
– blocul 45 – cartierul Războieni.

13. Arhitectura contemporană – de prost gust

Ne-am obişnuit cu atmosfera de talcioc şi de mahala pe care o degajă cam toate oraşele din România, inclusiv Capitala, mai ales în cartierele ei „muncitoreşti”. Insuficient (sau, poate incorect) urbanizate de comunism, aceste oraşe au fost definitiv mutilate de spoiala „capitalistă”. O sumedenie de clădiri noi (genul aluminiu şi termopan) au „crescut” lângă clădiri clasice, cu valoare istorică, „iertate” de tăvălugul comunist. Trec peste faptul că, în Piteşti, n-am auzit niciodată vorbindu-se de restaurarea – cu bani de la buget – a clădărilor istorice. Dar ceea ce mă uimeşte în continuare este uşurinţa cu care au fost eliberate autorizaţii de construcţie pentru cele mai desăvârşite kitsch-uri arhitectonice. Nu doar că lipseşte unitatea de stil, dar diferenţele sun atât de brutale, încât au compromis definitiv aspectul arhitectonic al Piteştiului. Pot să exemplific aici prin noul sediu al Bibliotecii Judeţene (o monstruozitate arhitecturală, amplasată între două clădiri clasice superbe) şi prin construcţia de sticlă şi oţel (de la Mobilux) de lângă Biserica Sf. Gheorghe (aici ar fi trebuit să fie o zonă clasică a oraşului, nicidecum o asemenea aberaţie.) Se pare că pe Tudor Pendiuc nu l-au interesat toate aceste „amănunte”. Şi încă nu vreau să mai scriu despre zecile de „caşcarabete” multicolore care au invadat, la propriu, zona centrală a oraşului.

Lângă clădirea clasică a Cinematografului Modern, Biblioteca Judeţeană pare o uriaşă toaletă…

14. Cerşetoria şi infracţionalitatea vs. chioşcurile goale ale „Poliţiei comunitare”

Abordez subiectul cerşetoriei în condiţiile în care cam tot Piteştiul a fost umplut cu chioşcuri din termopan pe care stă scris cu litere de-o şchioapă „Poliţia Comunitară”. Trec peste faptul că realizarea acestor chioşcuri (nu neapărat prioritare ca investiţie la ceas de  criză) înseamnă bani vârâţi în buzunarele vreunei firme. Poate că licitaţia a fost corectă, deocamdată nu intrăm în analize de acest tip, dar de ce poliţiştii nu sunt niciodată de găsit în chioşcuri? Sunt tot timpul la WC, la masă, sau „ieşiţi un pic”? Care este rolul acestor chioşcuri care pe lângă faptul că sunt total inestetice, poluează prin prezenţa lor spaţiul public şi aşa sufocat? Oare poliţiştii comunitari – care au acum şi chioşcuri în care nu sunt de găsit – nu văd zecile de minori care ies, zilnic, la cerşit? Oare nu le pasă că acei copii sunt, practic, exploataţi? În fiecare vară, Piteştiul este invadat de minori cerşetori şi a devenit aproape imposibil să bei un suc la o terasă, fiindcă auzi o dată la 30 de secunde: „Barosane dă-mi şi mie 1 leu!” Cum vegheaţi voi asupra respectării legii, domnilor poliţişti comunitari? Oare nu se văd nici valutarii care schimbă „ieuro” la colţ de stradă? Oare nu se văd nici interolpii care populează kilometrul zero al oraşului, cu fetiţe după ei, să le plaseze la hoteluri? Deci, de ce permite Tudor Pendiuc amplasarea acestor chioşcuri pe domeniul public, în condiţiile în care nu doar că nu sunt eficiente, dar aglomerează inutil spaţiul şi aşa foarte strâmt?

Ar fi interesant de ştiut câţi bani a câştigat firma care a făcut aceste chioşcuri din termopan în care mai niciodată nu găsim poliţişti comunitari.

15. Uriaşul apetit pentru kitsch şi inadecvare

Tudor Pendiuc este departe de a accepta că a transformat centrul oraşului într-o caricatură urbană multicoloră, cu aspect de papagal Arra. Tudor Pendiuc este departe de a pricepe că zecile de sculpturi suprarealiste (sau postmoderne) din parcuri nu se împacă deloc, din punct de vedere stilistic, cu blocurile comuniste din jur. Tudor Pendiuc este departe de a înţelege că macheta Bisericii Sf. Nicolae – poate cel mai ordinar kitsch din Europa – este departe de a aminti piteştenilor nobleţea bisericii pe care au dărâmat-o comuniştii cu tancurile, ci dimpotrivă asasinează a doua oară acea biserică simbolizând-o greşit. Tudor Pendiuc este departe – foarte departe – de a înţelege că toţi occidentalii care ajung în Piteşti, obişnuiţi fiind cu magnificenţa catedralelor gotice, cu sintaxa (modalitatea de îmbinare) a decoraţiilor urbane şi a stilurilor arhitecturale europene, cu oraşele lor exemplare, râd şi cu fundul de aspectul primitiv şi mahalagesc al Piteştiului. Şi dacă Tudor Pendiuc nu este departe de a pricepe toate astea, atunci îl invit să explice el, ca edil al urbei, cum se face că Piteştiul, după 18 ani de când îl conduce, a ajuns în acest hal.

Această machetă asasinează încă o dată Biserica Sf. Nicolae, dărâmată de comunişti.

Suprarealismul sfârşeşte înconjurat de blocuri comuniste.

Kitsch-ul absolut – se sparie şi gândul!

16. Parcurile – un fel de-a spune…

Piteştiul are trei parcuri importante: Parcul Trivale, Expoparc şi Parcul Ştrand. Recunosc că, dintre toate, Expoparcul este singurul care arată satisfăcător, exceptând aberaţiile decorative imposibil de inclus într-un registru stilistic.
Din Parcul Trivale pot spune cu amărăciune că n-a mai rămas decât o simplă stradă cu pomi pe stânga şi pe dreapta – de la Ocolul Silvic până la Grotă. În rest, nimic. De fapt… În rest avem maşină, lângă maşină, ca în oricare altă zonă urbană. Nici nu s-a pus problema interzicerii parcării maşinilor în acest parc sau măcar amenajarea unei parcări, undeva mai departe de pădure. Strada de lângă Grotă arată în week-end ca Bulevardul Brătianu în timpul zilei: plină de maşini.
Despre Parcul Ştrand nu ştiu dacă merită să mai deschid discuţia: de 20 de ani încoace, lasă de dorit. Locurile de joacă pentru copii n-au mai fost dotate cu obiecte moderne, apa este întotdeauna mizerabilă, şi aici găseşti indivizi dubioşi gata să facă un şperţ, intrarea dintre bazin este plină de maşini.

17. Nepotismele – simbolul contraperformanţei

Aici nu este cazul să scriu prea mult. Colegii noştri de la săptămânalul „Ancheta” au scris o excelentă şi edificatoare anchetă despre caracatiţa rubedeniilor lui Tudor Pendiuc. Aşa că cine vrea să afle toate detaliile, poate consulta săptămânalul „Ancheta”. Eu nu fac decât să transcriu nişte nume: Gabriela Pendiuc, Gabi Chiţu, Ema Pendiuc, Ariana Pendiuc, Dan-Mihail Sârbu, Marioara Constantin. Ce înseamnă aceste nume vă las plăcerea să vă documentaţi. Întrebarea dacă Tudor pendiuc nu se simte un pic – măcar un pic ruşinat – de aceste practici este suferfluă.

18. Terasele din centrul oraşului – fără toalete

Acum două veri, la fel ca şi vara trecută, centrul oraşului a fost locul grădinilor de vară fără toaletă. Şi suntem convinşi că şi vara asta va fi la fel. Mergând pe principiul că agentul economoc va plăti chirie primăriei pentru metri pătraţi pe care-i foloseşte, ar fi cazul să-i iertăm orice. Ei bine, eu unul nu cred că este cazul să-i iertăm lipsa dotărilor de bun simţ. Când se difuzează meciuri pe plasemele acestor terase, privitorii şi consumatorii beau bere după bere şi apoi urinează… unde pot. Şi pot în spatele blocurilor de la Mobilux sau în spatele Magazinului Trivale. Asta în cazul în care nu avem de-a face cu unii mai tupeişti care de duc drect în toaletele de la Prefectură. Rizibil, nu-i aşa? Măcar vara asta, poate că nu se va mai face această scârboasă concesie. Se aude, domnul Tudor Pendiuc? Acum vine vara şi vă rog să mă credeţi, voi face poză după poză acestor terase: ferească Ăl de Sus să le permiteţi să şadă bine-merci pe spaţiul public fără toalete!

19. Simfonia Lalelor – un eveniment politic

Despre Simfonia Lalelelor, vroiam să scriu chiar atunci, când are loc evenimentul, adică luna asta. Dar m-am răzgândit! Atunci voi scrie o pagină întreabă numai pe această temă! Şi voi dau eu, cu mâna mea, ziarul prin Centru! Iată de ce… Piteştenii vechi ştiu că acest eveniment – Simfonia Lalelelor – ne-a făcut unici în România. Este un eveniment urban absolut senzaţional care ar fi putut evolua foarte mult, de la an la an. Ar fi putut să fie transformat într-un concurs de ikebana la care să fi participat multe ţări (şi aşa vin, de fiecare dată, nenumăraţi oasepeţi străini), am fi putut să împrumutăm ceva de la marele festival de la Rio (păstrând proporţiile, desigur) şi să facem nişte care alegorice care să simbolizeze specificul cultural al fiecărei regiuni participante, am fi putut transforma evenimentul într-un brand naţional şi internaţional. Ei bine, „Simfonia Lalelor” – ca expoziţie de aranjamente florale – pică întotdeauna pe locul doi, iar pe primul loc trece Parada Politicienilor. Deputaţi, senatori, guvernanţi, mici politicieni locali etc. se plimbă la pas, în deschiderea evenimentului, ca să fie văzuţi de către cetăţeni. Apoi ţin discursuri în faţa mulţimii stupefiate, pe scenele special amenajate. Apoi, ca pe vremea lui Ceauşescu, defilează elevii de la şcolile din Piteşti. Adio eveniment! Totul este un fel de campanie de imagine pentru politicieni! Urâtă construcţie domnule Tudor Pendiuc. Ia să vedem, anul acesta o să vindă tot Guvernul şi juma’ de Parlament? (Notă: evident că politicienilor nu le este interzisă prezenţa, dar să vină în civil, ca oameni normali, nu săţină discursuri mobilizând tot SPP şi tot SRI în jurul lor.)

20. Cât de bogat este Tudor Pendiuc?

Nuuu, nu este un om bogat. Trăieşte limitat – poate chiar amărât – din salariul de bugetar. El – şi toţi primarii din România! Hai, că i-am găsit un puct forte acestui domn, Tudor Pendiuc. Cercetaţi pe internet declaraţia de avere a primarului şi trageţi concluziile, măcar în legătură cu data la care a fost actualizată. Eu unul n-am găsit decât o declaraţie din 2005. Uf!

Câte spaţii goale are această declaraţie, mai că îţi vine să-i dai lui Pendiuc nişte bani, aşa, de cheltuială!

Tudor Pendiuc ar trebui să plece de la primărie

Martie 27, 2010

Când critici o persoană publică, rişti să ţi se spună că manipulezi o realitate cu ajutorul unui text. Nu-ţi rămâne, aşadar, decât să ilustrezi textul. O fotografie nu minte, ea este un fragment de realitate.

Nu, noi nu exagerăm când scriem, de ani de zile, despre gropile din asfalt, despre câinii vagabonzi, despre serviciile publice extrem de proaste, despre mizeria din oraş, despre traficul infernal, despre lipsa de locuinţe pentru tineri, despre pieţele devenite loc de întâlnire pentru bişniţari şi despre investiţiile pe cât de inutile pe atât de scumpe, gen arteziană cântătoare, arteziene în cartiere şi pavele colorate.

Scriind obsesiv despre toate acestea ne-am gândit că primarul Tudor Pendiuc, omul de care depinde rezolvarea acestor disfuncţionalităţi, îşi va reconsidera priorităţile. Nu numai că n-a făcut-o, dar se încăpăţânează să ne convingă că tot ce a făcut el pentru oraş este lăudabil.

Iată aici 10 motive (cele mai multe ilustrate) pentru care noi prezumăm că Tudor Pendiuc ar trebui să lase în locul lui pe altul mai bun.

1. Drumurile – un infern!

Iarna care a trecut a transformat străzile Piteştiului în infern. Credeţi că Tudor Pendiuc şi-a propus să repare integral (şi cu simţul răspunderii) aceste drumuri? Aiurea, nu se vede că şi-ar fi propus aşa ceva. De ochii lumii, se pun nişte amărâte de plombe, cât să ţină vara asta. E la mintea cocoşului că, în primăvara anului viitor, o vom lua de la capăt cu alte gropi în asfalt. Cât timp să ţină şi plombele alea, cât să reziste şi asfaltul vechi din jurul plombelor? Deci problema sistemului rutier piteştean se va perpetua de la un an la altul. Asta ca să nu mai spunem că există alei în cartiere, care n-au mai văzut covor asfaltic de vreo 20 de ani şi arată ca după bombardament. Comunicaţiile rutiere ale Piteştiului secolului XXI se aseamănă cu cele ale Evului Mediu, probabil ar trebui să trecem la căruţe trase de măgari. În ceea ce-l priveşte, Pendiuc a declarat că după ce se vor pune plombe, va fi turnat covor asfaltic pe toată suprafaţa drumului, aceasta fiind soluţia tehnică cea mai bună. Aşteptăm minunea, dară până nu vedem, scriem la ziar despre ceea ce vedem!

2. Investiţiile – prioritizate incorect!

Se poate răspunde că, pentru repararea drumurilor din Piteşti nu sunt bani. Dar pentru toate kitsch-urile pendiuciene au fost bani – şi încă miliarde bune.
Exemple:
·    arteziana cântătoare din Centru ne-a costat un milion de euro
·    artezienele din cartiere ne-au costat fiecare cam cât o vilă
·    pavelele multicolore ne-au costat o grămadă de bani ca să fie scoase şi puse la loc ori de câte ori plezneşte o ţeavă sub ele
·    întâi au fost asfaltate trotuare, apoi au fost sparte ca să se înlocuiască ţevi – şi aşa mai departe.
Am spus-o şi o repet: faţa Piteştiului seamănă cu faţa unei adolescente de la ţară care, venind la oraş, s-a fardat strident şi s-a înzorzonat excesiv, în loc să-şi facă duş cu apă şi săpun.  Acestea sunt „investiţiile” care s-au făcut în oraşul nostru, pe banii noştri! Iar Tudor Pendiuc e foarte mândru de ele!

Vă vine – sau nu – să credeţi, acest kitsch înfiorător şi inutil a costat 1.000.000 de Euro!

Aici vedeţi un grup de tineri protestând lângă această investiţie – de fapt, cheltuială fără rost. (Foto Alex Şerban)

3. Pieţele – o mizerie!

Piteştiul nu mai are pieţele pe care le avea în urmă cu 10 – 15 ani. Simbolul mizeriei şi decrepitudinii este, de departe, Piaţa Ceair. Această piaţă a fost pe vremuri, una dintre cele mai frumoase şi mai bogate pieţe din Piteşti. Tudor Pendiuc a reuşit s-o „asasineze” fiind foarte entuziast de clădirea „multifuncţională” ridicată în această piaţă, probabil fără nici cel mai elementar studiu privind utilitatea şi funcţionalitatea. Clădirea Pieţei Ceair, făcută pe banii piteştenilor, s-a dovedit, în scurt timp o construcţie nepractică, greu de închiriat şi, pe cale de consecinţă a fost abandonată. A devenit, în scurt timp, un „bloc” nenorocit şi inestetic, menit să rămână gol. 80% din spaţiul acestei clădiri este, de ani de zile, neutilizat, iar ţăranii îşi vând produsele bio, sub cerul liber, înghesuiţi, pe nişte tarabe ruginite şi mizerabile. Spaţiul lor comercial a fost restrâns în mod brutal, iar „piaţa” o fac fel de fel de persoane dubioase care vând ţigări, băuturi, blugi etc. Autorităţile par să nu se sesizeze cu privire la mizeria de nedescris din această piaţă, la certurile violente care se încing între şuţi, la taxele de protecţie care se plătesc pentru tarabe, la câinii vagabonzi care îşi fac veacul printre picioarele cumpărătorilor etc. Acestea sunt pieţele piteştene ale secolului XXI – marca Tudor Pendiuc. Nu obosesc să întreb: de ce le trebuia piteştenilor o clădire costisitoare de acest tip, în condiţiile în care piaţa ţărănească a fost, practic, desfiinţată, iar oraşul a fost înconjurat de hypermarket-uri?

Trabagii se calcă pe picioare lângă o clădire nefolosită!

4. Transportul în comun – un dezastru!

Cum bine ştiţi, Piteştiul a avut, timp de 18 ani de la Revoluţie, aceleaşi autobuze vechi, infecte, cu burduf la mijloc. Şi singura alternativă a transportului în comun a reprezentat-o sistemul (de tristă amintire) în regim de maxi-taxi. Atunci s-a dat un tun financiar extrem de puternic: dacă vă mai amintiţi, nu se tăiau bilete, iar călătorii erau transportaţi precum cartofii şi chiar jigniţi de nişte şoferi sub-umani. Presa vremii stă mărturie. În ultimele zile ale ultimei sale campanii electorale, Pendiuc a înlocuit aceste autobuze, iar şoferii noilor maşini, spălate exemplar, purtau cravată – ai fi zis că intrăm în normalitate! Aiurea, dragi cititori! Pendiuc vroia să dea bine în faţa votanţilor, inducând ideea că aşa va fi mereu! Astăzi, transportul în comun este la fel de cenuşiu ca pe vremuri, spoiala care i s-a aplicat nu mai încântă pe nimeni. Iar promisiunea de a extinde transportul în comun în cartierele Piteştiului s-a transformat în demagogie, în minciună sfruntată. Piteştenii din Popa Şapcă şi Tudor Vladimirescu sunt, în continuare, nevoiţi să meargă pe jos de le sună apa-n cap până la prima staţie de autobuz. Argumentul? „E nerentabil să introducem transport în comun în aceste cartiere.” Nerentabil!!! Dar să umplem oraşul de kitsch-uri scumpe o fi rentabil?

Aşa arătau autobuzele piteştene înainte de ultima campanie electorală pentru alegerile locale.

5. Lipsa parcărilor din cartiere – un oraş retrograd şi incomod!

Piteştiul s-a dovedit a fi un oraş mai dinamic decât primarul său care n-a ştiut să se adapteze noilor realităţi. Oamenii au devenit mai activi, numărul maşinilor personale a crescut, iar locurile de parcare au rămas la fel ca pe vremea lui Ceauşescu: puţine şi meschine. Tu n-ai unde să parchezi maşina şi te trezeşti că Pendiuc pozează senin lângă o sculptură abstractă care decorează cine ştie ce parc! Tu distrugi ambreiajul încercând să urci borduri, iar Pendiuc laudă de mama focului arteziana cântătoare. Tu te învârteşti seara câte o oră după câţiva metri pătraţi rămaşi liberi pentru maşina ta, iar Pendiuc apare la televizor vorbind entuziast despre Simfonia Lalelelor. Tipic, nu? Degeaba apăreţi la evenimente îmbrăcat în costum şi cu diagonala tricoloră pe piept, domnule Tudor Pendiuc, noi nu uităm experienţele triste pe care ni le oferă, zi de zi, Piteştiul.

Te poţi învârti şi câte o oră după un loc de parcare… iar pozele arată cu prisosinţă starea asfaltului din cartiere… Se vede, nu?

6. Câinii vagabonzi – o ameninţare pentru copiii noştri! Şi pentru noi!

Câinii vagabonzi au umplut, pur şi simplu, oraşul pendiucian. Nu sunt doar în cartiere. Nu latră doar lângă tomberoanele de gunoi. Nu mârâie doar în pieţele mizerabile din Piteşti, unde le mai pică un os gras. Nu! Îi găsim cu zecile în ceea ce Pendiuc vroia să fie centrul civic al oraşului! Argumentul lui Pendiuc, la vremea punerii pavelelor roşii, era acela că orice delegaţie străină vede întâi centrul oraşului şi „trebuie să fie frumos”! Patetic argument! Orice „delegaţie străină” vede întâi câinii vagabonzi. Oare Pendiuc ştie că este posibil oricând să avem de-a face cu turbarea care, la om, este 100% mortală? Oare a fost informat că rareori spitalele sunt dotate cu Verorab şi că, în lipsa acestui vaccin, se lasă cu moarte de om? Eu unul n-aş dormi liniştit să ştiu că oraşul al cărui edil sunt este plin de câini vagabonzi.

7. Lipsa locuinţelor pentru tineri – o problemă socială!

Milionul de euro care a fost cheltuit pentru arteziana cântătoare, plus banii daţi pe artezienele din cartiere puteau fi folosiţi pentru construirea unui bloc pentru tinerii care n-au locuinţă. Dar un bloc social, decent şi funcţional, cu chirii minime, era o investiţie care nu dădea bine în faţa prostimii care se adună seară de seară să „contemple” un simplu joc de lumini. Poate nu de pavele kitschos – „decorative” era nevoie în acest oraş, ci de rezolvarea unei probleme sociale. Poate, poate, poate…

8. Servicii publice – execrabile!

Hai, să le amintim piteştenilor zilele pe care le-au petrecut în frig şi fără apă caldă. Hai să le amintim despre facturile umflate, de preţul gigagcaloriei, de pierderile pe care au trebuit să le plătească, de momentele când se trezeau de dimineaţă şi aşteptau jumătate de oră să curgă apă caldă la robinet, de serile în care le îngheţau copiii în case. Atâta a vorbit Tudor Pendiuc de strategia pentru încălzire până când s-a ales praful şi de fosta Termoficare – un mamut ineficient care a generat extraordinar de multe pierderi – şi de actualul serviciu de Termoficare care îşi execută clienţii la 30 de zile de la neplata facturii, ca şi cum ar avea cine ştie ce performanţe şi, vezi doamne, piteşteanul de rând merită executat la cea mai mică întârziere. În privinţa altor servicii publice, să mai amintesc de poliţia comunitară, de cei care trebuie să vegheze la liniştea şi ordinea publică? Personal, cred că nu mai este nimic de spus în condiţiile în care, la tot pasul, te abordează valutari grăbiţi să schimbe dolari şi euro, şuţi gata să-ţi vândă bijuterii din aur, şaveici pornite să-şi ghicească în palmă contra portofel, şperţari ieftini, încasatori de taxă de protecţie şi fetiţe care-şi vând „farmecele” la colţ de bloc. Ce fac cei responsabili cu asanarea oraşului? Dorm pe banii noştri?

9. Traficul rutier – mai aglomerat decât în capitală!

Da, probabil că, dacă investiţiile ar fi fost făcute cu cap, Piteştiul ar fi avut astăzi un alt sistem rutier şi n-am fi fost martorii unor caramboluri demenţiale. Pentru a fi avut un altfel de oraş, resistematizarea lui ar fi trebuit să înceapă, probabil, imediat după Revoluţie, drumurile să fie considerabil lărgite, să se fi construit pasaje subterane şi supraterane care să fluidizeze traficul, să se fi investit, ani în şir, în lucruri cu adevărat importante. Ei bine, acei ani au trecut în van, iar astăzi ne trezim cu un oraş eminamente sufocat.

10. Mizeria şi focarele de infecţie din cartiere – un motiv de scârbă permanentă

Pe vremuri, Piteştiul era un oraş extraordinar de curat şi excela la capitolul spaţiu verde. Acele vremuri au trecut şi, acolo unde ar fi trebuit să vedem un pom, vedem fie pavele, fie un morman de gunoi. Este clar că nimeni nu-şi mai face cumsecade treaba, însă Tudor Pendiuc, senin cum îl ştim, se pregăteşte de Simfonia Laleleor, un eveniment politico-mediatic numai bun să-i asigure capitalul de imagine de care are nevoie. Este ca şi cum ai da acasă o mare petrecere, dar debaraua, baia şi cămara sunt pline de mucegai, mizerie şi păienjeni. Păcat că acest primar care îşi începuse acceptabil demersul edilitar a eşuat în campanii de imagine fără consecinţe notabile pentru spaţiul public.

Ar mai fi multe de scris despre starea jalnică a parcurilor piteştene, despre inexistenţa locurilor de joacă pentru copii în cartiere, despre crearea Filarmonicii în lipsa unui sediu potrivit pentru aceasta (bietul public meloman transpiră sau îngheaţă în sala comunistă de la Casa Sindicatelor, în funcţie de anotimp), despre confiscarea culturii (devenite un vehicul pentru mediatizarea celor mai penibile activităţi edilitare), despre amplasarea celor mai fistichii monumente „artistice” pe spaţiul public (oare or avea toate aviz de la Direcţia Culturii), despre compromiterea aproape totală a ideeii de urbanism prin construirea haotică de clădiri, prin mixarea nepotrivită a stilurilor, despre… şi despre… Dar poate că pentru săptămâna asta este suficient atât!

Dincolo de concepte sunt oamenii (II)

Martie 24, 2010

– Nu ne-umanismul este cea mai tristă etapă pe care o traversăm, ci ne-fiinţa –

Săptămâna trecută scriam că dincolo de eseurile ultra-intelectualizate şi de conceptele politice (stânga, dreapta, „a treia cale”) sunt oamenii. Oamenii cotidieni, cu nume şi prenume, de aici şi din cealaltă parte a globului.

Îi găsim nemulţumiţi de criza financiară – sau de o simplă indigestie, ca să plonjez în fiziologicul la fel de global ca şi criza – indiferent de forma de organizare socială aplicată şi indiferent de locul în care trăiesc. Încă se moare de sărăcie şi de glonţ. Am înregistrat cu toţii falimentul ambelor mari doctrine – comunismul şi capitalismul. Ele s-au clădit pe cadavre, deşi capitalismul nu-şi recunoaşte public cadavrul-cărămidă nici în homeless-ul executat de bancă şi nici în banii scriptici. Iar „economia socială de piaţă” – cea care împacă bogaţii şi săracii – este încă un vis frumos, discutat la simpozioane luxoase, în timp ce în Africa se moare de foame.

Iureşul a început secolul trecut, oamenii „au secretat” – vorba lui Camus – „inumanul” în doze mari. Iar viaţa însăşi şi-a perdut valoarea. „Viaţa este la supra-ofertă” – cum spunea un prieten. Individul a intrat în disoluţie axiologică, s-a destructurat, este un nume într-un sistem de date, o funcţie, un CNP – adică nimic. Masele sociale şterg chipul omului până la aneantizare. „Eu n-am oameni, am doar un business-plan”, afirmă gradaţii corporaţiilor, inducând ideea că existenţa este un front şi nimeni nu e de neînlocuit.

Eu mă gândeam la un umanism care ar pune din nou omul în centrul chestiunii şi vedeam asta ca pe o soluţie pentru fiecare.

Plecând de la această idee, am meditat puţin la om. Nu ne-umanismul este cea mai tristă etapă pe care o traversăm, ci ne-fiinţa.

Prăbuşirea omului este una mai degrabă fiinţială. Omul nu se mai receptează pe sine ca fiinţă umană, iar asta este, poate, o etapă firească după Auschwitz, după Kolîma şi, mai ales, după prăbuşirea Wall Street. Moartea ideologiilor a fost urmată de implozia banului fictiv înregistrat pe servere, iar omul a capotat. „Dacă în aceste ultime secole de istorie am ratat vreo ocazie, ea a fost aceea de a construi o istorie în care omul să fie protagonistul, în loc să fie un condamnat… Umanismul occidental este falimentar” – scrie Ernesto Sabato.

Probabil, reconstrucţia omului trebuie să fie una întâi fiinţială şi abia apoi economică. Cauzele crizei sunt întâi în conştiinţă, abia apoi în contabilitate. Dar cum să explici lucrul ăsta celor care împart existenţa între „to have” şi „to have not”?

„Nu ştim dacă la sfârşitul drumului, viaţa aşteaptă, ca un cerşetor, care ne întinde mâna… Numai cine va fi capabil să încarneze utopia va fi apt pentru bătălia decisivă, aceea de a recupera partea din umanitate pe care am pierdut-o” – spune tot Sabato.

O utopie, în sensul unui vis frumos şi nebunesc, precum cel visat de don Quijote. Dar ce te faci – se întreabă, la rândul său, Mahatma Gandhi – „nu mai sunt nebuni, am murit omul din La Mancha, acea năstruşnică fantasmă din deşert, toată lumea este teafără la mine, oribil şi monstruos de teafără”.

Blockbuster – Duster!

Martie 19, 2010

Ieri am ajuns la lansarea Dacia Duster.

Maşina mi-a plăcut încă de când am văzut imaginile şi filmuleţele cu ea. Şi mi-a plăcut şi în realitate. În câţiva ani poate va fi a doua mea maşină, cine ştie… Eu cred că va fi o lovitură de piaţă, la fel cum a fost, la vremea lui, Loganul. Lumea va ieşi din criză la volanul Dacia 🙂 Amuzant!

Singurul lucrul cu care cred că au feştelit-o este bordul. Este identic cu cel al Loganului şi, pe desupra, la comenzi, are un plastic lucios absolut de prost gust.

Dincolo de concepte se află oamenii

Martie 17, 2010

Conceptualizăm frenetic, deşi vedem clar că realitatea refuză să fie tradusă integral în limbajul minţii. Criza financiară ne-a azvârlit pe toţi într-o epocă post-politică în care noţiunile de „stânga”, „dreapta” sau „a treia cale” şi-au pierdut conţinutul, devenind istorie. Nici ideologiile nu se simt prea bine, se estompează în eseuri excesiv intelectualizate, lipsite de miză şi de teză.

„A treia cale” – conceptul „economiei sociale de piaţă” – care îşi propunea să împace, într-o oarecare măsură, bogaţii şi săracii pământului, a falimentat tocmai prin componenta sa „socială”: freamătului de nemulţumire din atât de crizata lume civilizată consumeristă îi răspunde, în mod fatal, freamătul sărăcimii din Africa, iar focurilor de armă din gangurile civilizatului New York le răspund ca un ecou, focuri de armă din Valea Panjshirului. Mai contează cauzele diferite şi „obiective”?

Din cauze diferite, oamenii diferiţi mor sau suferă şi, prin asta, în orice colţ al lumii ar fi, se aseamănă. Marile obsesii metafizice ale omenirii sunt aceleaşi, dar s-au metamorfozat, în secolul nostru, în afecţiuni psihice: fie că oamenii au vrut să aservească lumea diverşilor dumnezei (ah, religia!), fie că au vrut s-o înrobească, mai târziu, brand-urilor (ah, economia!), rezultatul a fost panica, războiul, execuţiile. Ce diferenţă este între a fi executat cu un glonţ sau printr-o hotărâre a băncii? Dumnezeii au intrat în concurenţă. Brand-urile s-au anulat prin număr. Războiul se defineşte prin el însuşi pentru că, indiferent ce justificări ştiinţifice i se aduc, se moare la fel. Este lumea în care Allah se luptă cu Iehova. Şi Nike cu Adidas. Şi Pepsi cu Coca Cola. Agresori sau victime, pendulăm între catedrală şi mall, iar armele noastre sunt pistolul şi factura fiscală.

Indiferenţi şi demagogi, politicienii produc discurs. Neputincioşi, economiştii produc falimente. Dar, în esenţă, totul este permis. Te naşti cu dreptul la fericire & libertate – eşti stăpânul absolut al propriului corp şi al propriului spirit – şi constaţi inevitabil că nu eşti nici fericit, nici liber. Să admitem că această criză a fost fabricată în laborator, ca să se restrângă capitalul în mai puţine mâini. Să admitem că aceasta este o cale: în vârful piramidei sociale, un grup de zei, iar jos – restul lumii mizerabilizate şi imbecilizate prin iluzie. Şi dacă admitem, reinventăm sclavagismul. Băncile au început deja să se înstăpânească pe avutul oamenilor, tot mai des ni se spune că vom vedea oameni în stradă. Suntem datori vânduţi unui sistem planetar, îndată ce venim pe lume. Şi murim datori.

Va fi mai bine? Va fi la fel – o etapă istorică, ca toate celelalte. Cum nici imperiul roman n-a fost etern, tot aşa nici America şi nici Europa nu sunt eterne. Îmi place să glumesc spunând că lucrurile se vor aşeza când chinezii vor fi proprietarii catedralelor gotice şi ai castelelor franţuzeşti, iar lumea se va fi convertit, eventual, la islam.

Oricum, nu mai putem vorbi de un „pământ al oamenilor”, de casa noastră – de un cămin. Planeta seamănă cu un uriaş lagăr, iar deţinuţii sunt născuţi datori. Din lagărul-serviciu milioane de oameni se întorc seara în lagărul-dormitor. Nici n-are rost să filosofez mai mult. Voi încheia cu un citat din „Citadela” de Saint-Exupery. Mi se pare edificator:

„Casă a oamenilor, cine te-ar întemeia pe raţiune? Cine ar fi capabil să te clădească după o logică anume? Tu exişti şi nu exişti în acelaşi timp. Eşti construită din materiale diferite, dar pentru a te descoperi, cineva trebuie să te inventeze. Cel care îşi distruge casa cu pretenţia de a o cunoaşte, nu mai posedă decât o grămadă de pietre, de cărămizi şi de ţigle. Nu regăseşte nici umbra, nici liniştea, nici intimitatea pe care o alcătuiau ele şi nu mai are nimic de aşteptat de la acest morman de cărămizi, pietre şi ţigle, căci le lipseşte creaţia care le domină – sufletul şi inima arhitectului. Căci pietrei îi lipseşte sufletul şi inima omului.”

Sufletul şi inima omului, deci. Răspunsul meu la dilemele actuale nu este nici „stânga”, nici „dreapta” şi nici – helas! – „a treia cale”. Este un nou umanism, în sensul renascentist al termenului, dacă vreţi. Cu omul pus, ca absolut, în centrul chestiunii.

Vă mai amintiţi de Jovanotti?

Martie 16, 2010

Jovanotti a fost demuuult… În anii ’90 obsesiile şi revoltele erau aceleaşi: i bianchi, i nerri, la religione, il pesimismo della raggione, la foto di grupo in prima giorno di scola, liberta de movimento, liberta di parola…

Şi încă mai sună beton!

Ca să nu mai spun că-mi plac teribil înregistrările în care se întâlnesc – şi cântă împreună – un „bătrân” cu un „tânăr”. Au făcut-o antologic Bruel şi Aznavour, apoi Bon Jovi şi Tom Waits… Dar le iese de minune lui Jovanotti & Celentano.

Şi parcă mereu „bătrânul” e mai bun…

Cine crapă oul, băieţi?

Martie 10, 2010

Băsescu a tăcut.

Uneori mai spune câte o „dudă” ca să dea pâine presei, însă este umbra palidă a „jucătorului” de altă dată. Toţi am fi evoluat la fel: Cotroceniul este luxos, destinul naţiunii nu-l schimbă nici Allah, rămâne doar epicureismul Prezidenţial, ca formă intimă de rezistenţă în faţa mogulilor şi a comuniştilor. În plus, guvernul Boc face numai prostii prin curtea şcolii – şi nu vrei să te înhăitezi cu atare anturaj, măcar aşa, de dragul notei la purtare pe care ţi-o va pune istoria.

Este momentul potrivit pentru un nou lider politic să crape oul şi să piuie la poarta Palatului.

Crin Antonescu şi Victor Ponta – ca să nu se mai aneantizeze unul pe altul în pâcla „opoziţiei” politice – se cuvine să se lupte sălbatic în şosete doctrinare şi în săbiile brandingului de partid, pentru simplul motiv că, la final, unul dintre ei va să devină Tătucul. Prietenia asta liberalo-pesedistă e ca şi cum ai pune icre negre în tocana de cartofi. Nu bun.

Este, poate, prima şansă reală a liberalismului – pârât – să dea un Preşedinte. Crin e dator să-şi spele păcatul lipsei de caracter politic şi să se dezică de perversiunile cu Geoană, pentru a deveni şi el lider liberal. Apoi, s-ar cuveni să bată 1000 de mătănii zilnic în faţa fotografiei lui Foxy (n.r. Ionel Brătianu) – de faţă cu Dinu Patriciu, ca să priceapă şi mogulul că România modernă nu poartă marca Rompetrol.

Cât despre Victor Ponta, e limpede că nu va putea încă 5 vieţi să-şi scoată din piele „odicolonul” iliesco-năstăsist, necum să reformeze PSD. Micul Titulescu a fost bărbierit şi frezat în ritualul mineriadelor şi al număratului ouălor, iar impostura finală ar fi să afirme, în emisiunea lui Gâdea, că Daciana Sârbu se trage din Constantin Titel Petrescu.

Deocamdată, PDL e la putere şi petrece Revelionul, cu disponibilizări şi împrumuturi externe, iar „opoziţia” se castrafireşte în Congrese, garantând democraţia internă, de partid, prin rezultate previzibile şi circ televizat. Hai, Realitatea! Hai, Antena 3! Sunteţi cele mai tari, creţelor, ţineţi-o tot aşa!

În ţara asta doar puricii din blana câinilor comunitari mai pot aspira la fericire, în rest până şi clientela politică – afaceriştii abonaţi la bugetul de stat – îşi molfăie frustrările cotidiene, ba că s-au scumpit Vuitoanele, ba că s-a stricat Q 7-le, mă rog, chestii de oameni cu ştaif.

Deci până se vor dumiri Crin Antonescu şi Victor Ponta că, d.p.d.v. politic, sunt inamici, iară nu tovarăşi de „opoziţie”, nouă nu ne rămâne decât să comentăm ştirile zilei, fiindcă tot e criză şi „nu mişcă nimic”. De par egzamplu, populimea continuă să iasă în stradă pentru probleme care nu sunt ale ei, adică Mircia Gutău şi Antonie Solomon, în timp ce copiii chiţăie de foame în clase îngheţate. Bravos, naţiune, îmi vine să exclam, ţi-ai dorit vreo 20 de ani să intre la mititica ăia care te-au lucrat pe la colţuri, iar acum, când intră, te dai lovită la cocârţ şi verşi lacrimi în batistă!

Vorbalui Nae Caţavencu: „Am luptat şi am progresat! Ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!”

Iese vata din păpuşa voodoo

Martie 8, 2010

Treptat-treptat, un pic murdară, iese vata din păpuşile voodoo ale istoriei. Cineva rupe vraja, smulge boldurile ideologice din cârpele umane, iar noi ne de-contorsionăm, redevenim lucizi.

Întâi, Felix a fost deconspirat ca turnător. (Toată lumea ştia, trei televiziuni n-au putut tăia greaţa…)

Apoi… Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să trimită militari pe teritoriul României… Ion Iliescu a cerut să fie apărat de trupele sovietice. Temându-se că ar putea pierde puterea, viitorul preşedinte a solicitat Ambasadei URSS la Bucureşti sprijin armat.

Se pregătea să tragă în propriul popor, să înece totul într-o baltă de sânge? Ca Deng Xiaoping? Sau plănuia cursuri intensive de limbă rusă?

Pariul meu e că românii nu sesizează, zilele astea, cum tragedia de atunci a devenit o spumoasă comedie: moşul neagă patetic evidenţa, de parcă ar avea planuri de viitor. Noroc că amiroase pământul!

Voi ce părere aveţi, dacă ar fi câştigat Geoană (pffff….), apărea ştirea asta?

Adrian Marino loveşte din lumea de dincolo

Martie 5, 2010

Nu am apucat să citesc cartea lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Mâine o caut. Am citit, în schimb, cam tot ce s-a scris pe net despre ea, ba chiar am pierdut mult timp să citesc sute de comentarii pe forumuri.

În ce mă priveşte, ştiu că voi citi destul de îndoit această carte în care sunt coborâţi printre oameni cam toţi „zeii” şi „eroii” culturii româneşti. Şi asta fără să fiu un om căruia îi place să aibă „zei”. Sau „eroi”. Dar m-am maturizat atunci, după Revoluţie, citindu-i şi recitindu-i pe Noica-Eliade-Cioran, ca orice adolescent din anii ’90. Apoi, curiozitatea fiindu-mi trezită, am continuat cu Pleşu-Liiceanu-Patapievici etc. Probabil, generaţia mea a avut, în momentele alea, o oarecare înclinaţie spre idealizare, absolut explicabilă. Ieşisem copii dintr-un comunism a cărui propagandă începuse deja să ne irite creierele, iar cărţile autorilor despre care vorbesc au venit ca tăvălugul, împreună cu libertatea, hrănindu-ne întreaga adolescenţă, editate frumos la Humanitas. (Slavă Marelui Arhitect că n-am crescut cu beletristica de 2 lei care umple rafturile librăriilor de azi, la fel ca iaurturile galantarele din hypermarket.)

La 32 de ani sunt în etapa în care am „demistificat” foarte mult. Sigur că autorii adolescenţei nu mai sunt pentru noi ceea ce erau atunci. S-au schimbat unele lucruri, viaţa ne-a uzat pe toţi, unii am mai trecut prin câteva mii de cărţi, apoi au proliferat ziarele, apoi televiziunile, apoi a apărut internetul – iar informaţia s-a succedat în avalanşe. Contextul s-a lărgit mult, în sensul că mie unuia mi-a fost uşor, de exemplu, să fac o comparaţie între profesorii de la Facultatea de Filosofie (mulţi dintre ei foşti activişti comunişti notorii în ale căror „lucrări” erau deja demonizaţi Eliade-Noica-Cioran) şi textele care se scriau în Occident despre aceşti autori. Am găsit, ca să zic aşa, raportul optim între bine şi rău în ceea ce-i priveşte pe scriitorii „demascaţi” de Marino.

Având în vedere marginalizarea nedreaptă pe care a suferit-o, Marino s-ar putea să fi căzut victima propriilor frustrări scriind „Viaţa unui om singur”. Nu i-o fi fost nici lui simplu să fie lupul din afara „haitei”. Mărturisesc că, aşa cum au fost aceşti autori (Eliade, Noica, Cioran, Dinescu etc.), scrierile lor au fost capabile să hrănească spiritual o generaţie de tineri. Asta este tot ce contează, dacă vreţi. Astăzi mă interesează – exclusiv anecdotic – că „Eliade era avid de publicitate în mod maniacal” sau că Noica pleca la Paris să-i convingă pe Eliade să-l susţină pe Ceauşescu la decernarea Premiului Nobel. Pentru mine nu e suficient să relativizez o operă.

Dacă nu iertăm derapajele unor oameni, suntem demni de milă. Cioran o fi scris el „o singură carte”, aşa cum spune Marino, dar „intra” foarte bine la 16 ani, fie că acea carte se numea „Ispita de a exista” sau „Amurgul gândurilor”. Noica o fi avut el simpatii legionare, dar „Sentimentul românesc al fiinţei” rămâne o încercare absolut donquijotescă, deci admirabilă, de a restabili accesul la Absolut al atât de relativizantului popor român. Iar pe Mircea Dinescu îl văd şi eu ca pe un „golănaş suburban”, însă unele poezii ale sale sunt absolut geniale. „Sunt tânăr, doamnă, tânăr…” Mai toţi recitam chestia asta, împreună cu Pittiş, la concert.

Oricum, abia aştept să citesc cartea, paragrafele pe care le-am găsit pe net m-au stârnit, deşi multe lucruri le ştiam. Apreciez gestul lui Adrian Marino de a fi dorit să i se publice memoriile la 5 ani după moartea sa. Dacă le-ar fi tipărit în timpul vieţii, mulţi ar fi spus că are scopuri mercantile. Aş spune că a şi crezut în cele scrise. Iar credinţele omului trebuie respectate. N-ar fi, însă, corect ca scrierea lui Marino să devină o piatră în praştia vreunui prost. Ceea ce cred că o se se şi întâmple.

Zoon post-politikon – noul mutant produs de criză

Martie 3, 2010

Toate mutaţiile economice la care asistăm demonstrează că păşim într-o epocă post-politică.

În păienjenişul de credite, reeşalonări, gajuri imobiliare, executări silite, falimente, insolvenţe sau tot felul de produse bancare toxice, vedem că doctrinele politice nu mai sunt posibile. Partidele ne-o dovedesc din plin amestecând „stânga” cu „dreapta” în scopuri populiste şi devenind – în mod dinamic – o adunătură de găşti care au drept scop gestionarea bugetului de stat cu ajutorul clientelei.

PD-L bate câmpii când spune că este partid de dreapta. PSD fabulează când spune că este partid de stânga. PNL a rupt-o, în 2009, cu esenţa liberalismului.

Încep cu PD-L. Iniţiativa privată – esenţa dreptei – n-a fost niciodată descurajată mai sălbatic ca în ultimele luni de zile. Am văzut patroni care înjură guvernul Boc cum n-au înjurat niciodată guvernul Năstase. Am auzit istorii coşmareşti cu companii prăbuşite, cu sute de salariaţi disponibilizaţi, cu popriri pe conturi şi cu falimente. Am văzut proprietari de afaceri care şi-au jurat că nu vor mai da niciodată niciun ban statului român. Şi simt zilnic atmosfera de lagăr economic care sufocă România, în timp ce absolut toţi directorii, şefii şi şefuleţii PD-L o ţin tot într-un Revelion de când Traian Băsescu a câştigat alegerile. Ca element de culoare, adaug că n-am mai văzut coadă la covrigi calzi din anii ’90. Să fie doar criza economică de vină? Sau sunt impozitele forfetare, obligaţia firmelor mici de a avea doi contabili, lipsa medierii dintre agenţii economic şi bănci, clientela din ce în ce mai hrăpăreaţă?

Continuu cu PSD. Partidul roşu şi-a trădat aşa-zisa orientare de stânga începând cu Adrian Năstase. Acest Pantagruel al proprietăţilor private şi al banilor şi-ar găsi locul într-o formaţiune ultra-libertariană, nicidecum într-un partid care ar trebui să aibă drept ideal fericirea copiilor fără părinţi, sănătatea bătrânilor săraci sau şansele celor fără de şanse. Şi a culminat cu Marean Vanghelie, simbolul gangului şi analfabetismului în politica românească. Teoria „Victor Ponta – reformatorul” mă amuză! Dragi pesedişti, chiar credeţi că toţi românii sunt atât de cretini încât să creadă că junele cu freză linsă ar putea fi vreodată, în viaţa lui, preşedintele lui Iliescu, lui Năstase, lui Hrebe, lui Mitrea?

Sfârşesc cu PNL. Aici sufăr o dezamăgire personală, dacă acceptaţi. M-am încăpăţânat să cred că PNL ar mai putea recupera ceva din spiritul Brătienilor, creatorii româniei moderne. Dar şi-au negat tradiţia, alegând un preşedinte – pe Crin Antonescu – mai stângist („sărac şi cinstit”) ca Ion Iliescu şi mai curvă ca Miţa Biciclista. Insist pe ideea de „curvă”: o dată ce îl critici în gura mare pe Geoană în campania electorală şi pe urmă îl pupi în bot la fel de tare, despre tine nu se poate spune decât că ţi-ai ratat destinul politic. Dacă n-ai crezuri personale, cele doctrinare unde sunt? Sigur, aici unde nimic nu mai contează, Crin este deja considerat viitorul Preşedinte al României. Acum, judecaţi voi de ce e Crin de stânga şi, eventual, de ce e Adrian Năstase de dreapta.

Cum spuneam: trăim o epocă post-politică. Daţi jos hainele acestor oameni, lăsaţi-i fără cravată, fără butoni, fără costum, fără măşti! Veţi vedea că nu conţin substanţă umană, nu conţin convingeri, nu sunt „pro”, nu sunt „anti”, nu sunt nici măcar „pseudo”. Sunt oameni destructuraţi, o simplă colecţie de organe strânse în piele şi pentru că această colecţie ar putea purta un nume, eu zic să-i spunem „om post-politic”. Zoon post-politikon.