Archive for Februarie 2010

Toţi au două picioare, nu toţi o conştiinţă

Februarie 24, 2010

Interesant este că până şi această adunătură de lichele violente & ignorante a avut profeţi şi conştiinţe.

Trebuie să ştii unde să cauţi adevăruri. În zilele noastre adevărurile nu se mai servesc gratuit porcilor, pentru ei există kitsch-ul existenţial, chinezăria doctrinară şi junk-convingerile dobândite la televizor. Fericiţi, aşadar, cei ce păstrează cărţile pe care le-au cumpărat de-a lungul anilor… Junk-cărţile glossy care se tipăresc masiv în ziua de azi te mai învaţă „Cum să fii o lady în 10 paşi” sau repovestesc commercial-plasticos eternele mituri cu hidre şi grifoni.

Găsesc în bibliotecă, tipărită pe hârtie de ziar şi cu coperţi din carton ordinar, o carte în care Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări incomode, pe care i le adresează Zaharia Sângeorzan. Iar una dintre întrebări suna naiv, aproape copilăresc: „Cum vă imaginaţi că va fi anul 2000?” Poate vă mai aduceţi aminte, anul 2000 era, acum 20 de ani, speranţa. Era însuşi viitorul, însăşi gloria unei noi generaţii de oameni care aveau să-şi depăşească epoca printr-o libertate asumată şi prin deschiderea către lume – sanchi.

Groaznic, răpunde Steinhardt. Cu triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist. Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar acum în curs de înfăptuire. Asta cât priveşte statele. Cât priveşte indivizii, ei se vor împărţi în două clase: a purtătorilor de revolver şi a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal), ceilalţi vor deveni iobagi. Curajul şi arma vor fi criteriile: resemnaţii, fricoşii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă. Vor fi şi asociaţii de oameni liberi (bande, ganguri) care vor juca rolul nobilimii, al noilor stăpâni.

Suntem în 2010. Acei oameni care aveau să-şi depăşească epoca prin libertate şi deschidere către lume sunt astăzi la fel de săraci, chinuiţi şi mizerabilizaţi ca întotdeauna. Nu sunt liberi. Iar lumea îi refuză în ritmul globalizării, li se închide în nas, pe măsură ce călătoresc mai mult.

Steinhardt a schiţat, modest, dar lucid, cum va arăta începutul acestei istorii post-politice şi post doctrinare. A fost mult adevăr în spusele sale. Vizualiza lumea, aşa cum va deveni ea.

Oare cine şi-ar fi imaginat, totuşi, până unde poate ajunge degradarea? Cine ar fi crezut că politicienii vor semăna cu nişte găşti flămânde care mârâie lângă ciolan, că jurnaliştii vor fi marionetele cleptocraţilor, iar intelectualii îşi vor abandona, pe rând, toate idealurile?

„Cum se înnoieşte limba română azi?” – mai întreabă Sângeorzan.
„Prin împrumuturi – vai – de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pângărire, corupţie şi sărăcie lucie. Limbaj de oropsiţi” – răspunde Steinhardt.  Şi, în altă parte adaugă sec despre oameni: „Toţi au două picioare, nu toţi o conştiinţă.”

I’m a humanist!!!

Februarie 23, 2010

Am o avere de 1 milion de euro. Doi copii. Stau pe strada care trebuie. Vecinul meu a dezvoltat o afacere uriaşă. Vinde trinitrotoluen în Afganistan. Are doi copii şi el – avere 20 de milioane. Ai mei studiază la Cervantes. Ai lui au un cont pregătit pentru Princeton. La 300 de metri de noi sunt blocuri. Acolo stau oameni care câştigă 800 de RON pe lună. Doar ea, că el e şomer. Sau doar el, că ea e în concediu maternal. Iar copiii noştri trebuie să primească aceeaşi alocaţie de la stat?

Sunt un fost procuror comunist. Am executat mulţi proşti. Un munte de destine distruse îmi susţine cariera. Am lins multe cururi. N-am conştiinţă. Am doar o pensie de 7000 de RON. Mi se rupe, în continuare, de fraieri, n-am dat nimic comunităţii şi nu vreau să dau nici acum. Cum adică să mi se impoziteze pensia?

Altminteri, sunt primul care recunoaşte – guvernul Boc este cel mai incompetent din istorie.

Nu fac politică. E umanism elementar să nu cerşeşti 20 de lei pe lună de la statul român, pentru copilul tău, în condiţiile în care ai cu ce să-l creşti şi să-l educi. Şi e corect politic să impozitezi pensia (şi aşa nemeritată) a căpuşelor sistemului. Fiindcă, să fim serioşi, pensia boborului care a muncit în uzinele patriei sau pe ogoare nu se înscrie în cota de impozitare.

PS. Ce mă amuză cum dintr-o dată au început toţi… „Copiii e copii, ei nu e săraci sau bogaţi.” (Foarte bine, puneţi-vă copiii în stare directă de concurenţă cu aia mică a lui Columbeanu şi vedeţi care ajunge primul.)

Sau… „Eu am contribuit toată viaţa la stat, ca să am o pensie.” (Da, dar te-a pensionat Ilici la 45 de ani, acum ai 65, poate mai trăieşti 30, iar bietul stat trebuie să te hrănească 50 de ani.)

Cum ziceam: sunt un umanist!!!

Creaţia s-a năruit peste creator

Februarie 17, 2010

S-a vorbit despre reformarea PSD. Despre reinventarea acestui partid, ca partid de stânga. Această reformare s-a dovedit imposibilă. Motivul? Poporul român efectiv nu are o tradiţie politică de stânga, ci doar un trecut totalitar.

Retrăgându-se, Ion Iliescu pare să fi înţeles că un PSD care-l are pe el Preşedinte de Onoare nu poate avea onoare.

Formele gândirii iliesciene se văd în România de azi şi – din nefericire pentru o nouă generaţie – se vor vedea mult timp după ce el nu va mai fi. Nu Constantinescu şi nu Băsescu au preluat o Românie virgină, ci Ion Iliescu. Cum a spurcat-o bătrânul aparatcik la perversiuni economico-politice şi cu ce apucături o lasă în urmă contează deja pentru istorie. Acest Ion Iliescu este prelungirea cu aere de inocenţă a unui sistem politic ilegitim şi criminal, condamnat ca atare în Parlamentul României la data de 18 decembrie 2006. Este prelungirea în zilele noastre a comunismului via Ana Pauker.

Nu şi-a cerut scuze în legătură cu mineriadele. Şi nu a răspuns multor întrebări legate de Revoluţie. Are 80 de ani. Nu va răspunde, probabil, niciodată. Şi nici scuze nu-şi va cere.

Oricât ar părea de neevident, PSD-ul actual este creaţia sa. O creaţie care se prăbuşeşte trist peste autorul ei, îmbătrânit în ani şi ideologie.

S-a vorbit despre reformarea PSD. Despre reinventarea acestui partid, ca partid de stânga. Această reformare s-a dovedit imposibilă. Motivul? Poporul român efectiv nu are o tradiţie politică de stânga, ci doar un trecut totalitar. Acest trecut nu înseamnă stângă politică. Deci din ce să-şi tragă seva actualul PSD? Când fantomele trecutului (Iliescu, Năstase…) fac pasul înapoi, în prim plan rămân Vanghelie şi Geoană. Nomenklatura face loc penibilului. Ideologia face loc aproximării.

Cu dezamăgire văd că mulţi dintre tinerii PSD au aceleaşi metehne ca părinţii lor politici. Sunt nepotişti, pleacă urechea la bârfe, sunt slugarnici cu superiorii şi aroganţi cu subordonaţii, le plac vorbele susurate în ureche, aranjamentele în culise, pupatul inelului. S-au adaptat fără să înţeleagă că electoratul român a pus pe el o carne nouă care nu se mai alimentează cu combustibilul anilor 90.

Credeam că acest Congres din 20 februarie 2010 va fi o şansă pentru PSD. Şansa de a deveni un adevărat partid de stânga. M-am înşelat. L-am întrebat pe un lider politic, într-o conferinţă de presă, care este modelul social-democrat european de care se simte atât de apropiat, încât să-l considere un model pentru PSD. Mi-a răspuns că nu se simte apropiat de niciunul. Pariul meu este că toţi liderii politici ai PSD gândesc la fel. Modelele politice şi ideologie europene pur şi simplu nu li se par demne de urmat.

Foarte entuziasmat de metafora care i-a venit în creier, Tudor Pendiuc a declarat că „Ion Iliescu este un Hagi al politicii”. Este ceea ce am avut de demonstrat. În loc ca social democraţii să privească spre Europa, privesc tot la… Ion Iliescu. PSD îşi merită soarta, îl merită pe Vaghelie ca produs firesc al istoriei sale, îl merită pe Ponta şi îl merită pe Geoană. Hazardul are farmecul lui. Dar uneori istoria este strict deterministă.

Vladimir Tismăneanu – Cortina de ceaţă

Februarie 14, 2010

„Cortina de ceaţă” este un dialog plin de informaţii despre politica post-iliesciană, despre măşti şi ipocrizii, despre condamnarea comunismului şi despre lupta împotriva corupţiei endemice. Mircea Mihăieş şi Vladimir Tismăneanu discută – fie detaşat, fie pasional – despre evenimentele politice, sociale şi economice de după 2004, încearcă să delimiteze personaje cu contur evanescent (Ioan Talpeş, Virgil Măgureanu, Corneliu Ciontu, Vlad Hogea, Alex Mihai Stoenescu…), enunţă idealuri trădate, erori şi perversiuni politice dâmboviţene.

Cartea merită citită în ideea de a înţelege mai bine culisele politicii româneşti recente, dar părerea mea este că se impun unele rezerve. Traian Băsescu şi PD-L mai au încă foarte multe de dovedit şi orice idealizare este ridicolă: o Lege a Lustraţiei este departe de a se scrie, un Proces al Comunismului este departe de a se organiza. Deci efectele concrete ale asanării morale lipsesc.

Cartea este de mare ajutor jurnaliştilor şi politicienilor tineri. Citind-o, omul care consumă ocazional politică ar trebui să-şi înţeleagă mai bine condiţia de elector şi să înveţe reziste manipulărilor.

Volumul constituie partea a patra a dialogurilor purtate de cei doi analişti ai fenomenului politic şi social din România. Celelalte trei sunt: „Balul mascat”, „Încet, spre Europa” şi „Schelete în dulap”.

Heavy Rotation: Tu Vuo’ Fa’ L’Americano

Februarie 11, 2010

Bateristul are o mutră şi o atitudine de maaare angajament 🙂

Despre ipocrizia „iubitorilor de animale”

Februarie 10, 2010

–    şi despre ce ar putea face primarul Tudor Pendiuc –

Dacă ar exista un Everest al ipocriziei, „apărătorii drepturilor animalelor” ar ocupa, în mod greţos, vârful.

Aşa zişii „iubitori de animale” pledează umed pentru rămânerea câinilor maidanezi în spaţiul urban, eludând cele mai sinistre evidenţe. În România europeană a secolului XXI, sute de mii de patrupede se c..ă şi se p..ă de câteva ori pe zi pe unde apucă, muşcă sute de cetăţeni care se duc speriaţi să-şi facă antitetanosul şi apoi sunt înştiinţaţi sec că spitalele nu sunt dotate cu Verorab (a se verifica registrele spitalelor), provoacă accidente rutiere grave, asigură proliferarea turbării, a hepatitei şi a altor boli, se hrănesc din gunoaie drept care sunt pline de viermi intestinali sau terorizează, pur şi simplu, pietonii. Am văzut copii muşcaţi, bătrâni muşcaţi şi câini stricaţi la burtă care vomitau verde lângă farmacii de cartier.

Pe mine nu mă interesează dacă, în urma celor scrise, felurite dudui înlăcrimate de dragoste canină mă vor taxa drept crud sau mitocan. Este preţul pe care îl plătesc menţinându-mă în sfera raţiunii, de unde lucrurile se văd aşa cum sunt: neplăcute. „Drepturile animalelor” în România sunt fix cele descrise mai sus.

Nu vreau să filosofez: e limpede că nu acorzi niciun „drept” animalelor, lăsându-le să transforme oraşele în junglă. Şi nu dai dovadă de „dragoste de animale”, invocând-o pe zeiţa-smochină, Brigitte Bardot.

Problema se poate rezolva, din punctul meu de vedere, urmând un principiu de bun simţ. Orice individ care pretinde că iubeşte animalele să înfieze orice câine care ar putea fi eutanasiat. Să-l ia acasă, să-i facă analizele medicale, să-l îngrijească, să-l întreţină. Sau – dacă nu-şi poate asuma responsabilitatea – să accepte, fără comentarii, eutanasierea.

Tudor Pendiuc are două variante de lucru.

Prima, fantezistă, dar eficientă. Tudor Pendiuc ştie că nu poate eutanasia miile de câini piteşteni, fiindcă vin duduile înlăcrimate de dragoste canină şi încep să plângă. Dar mai ştie un lucru: o fi ilegal să eliberezi animale pe domeniul public, însă e legal să le capturezi. Atunci Tudor Pendiuc poate să comande nişte cuşti mari în care să bage toţi câinii şi să depună cuştile în curtea „Protecţiei Animalelor”. Iubiţi animalele? Perfect. Uite animale, iubiţi-le! Dar să nu îndrăzniţi să le eliberaţi pe domeniul public – fiindcă este ilegal. Şi să vedeţi atunci ipocriţii de la „Protecţia animalelor” cum vor lăsa câinii să moară de foame… Şi vor deveni chiar ei autorii eutanasiei.

A doua, realistă şi realizabilă. Tudor Pendiuc să se alieze cu primarul Craiovei, Solomon. Dacă Tudor Pendiuc s-a luat după Solomon când a făcut fântâna aia cântătoare de 1 milion de euro, să se ia şi acum. Solomon a propus parlamentarilor de Dolj să schimbe legea, astfel încât câinii să poate fi eutanasiaţi. Da, dom’ne, aceşti 10.000 de câini sunt vagabonzi. Îi ia cineva acasă? Nu. Atunci, injecţia letală, civilizat, fără dureri, igienic. Parlamentarii de Argeş (convocaţi de Pendiuc) împreună cu cei de Dolj (convocaţi de Solomon), se pot alia în privinţa unei legi al cărei principiu să fie: „orice câine care nu este înfiat este un câine eutanasiat.” Abia atunci o să vedem cine este cu-adevărat iubitor de animale – şi cine nu. (Ca să nu mai spun ce afacere profitabilă se poate face cu injecţii letale şi ulterior ce fabrici prospere de săpun şi de mănuşi!)

Până atunci, băltim în ipocrizia dragostei lipsite de responsabilităţi. Aştept replicile duduilor înlăcrimate, al falşilor iubitori de câini şi, în general, al inconştienţilor cu opinii.

Hitler

Februarie 7, 2010

via

„Îmbunătăţirea condiţiei umane pe tot mapamondul”

Februarie 7, 2010

David Rockefeller oferă în „Memoriile” sale spectacolul vieţii unei numeroase familii de stăpânitori, pilonul de la care a început totul fiind legendarul John D. şi al său „Standard Oil”.

Sunt uşor de identificat pasajele în care David încearcă să edulcoreze „păcatele” acestei familii. Dar ceea ce contează pentru omul de rând este contactul cu mentalitatea marelui capitalist autentic, a peştelui mare care are puterea de a privi banul ca pe mijlocul suprem ce garantează atingerea oricărui scop şi planeta – cu toate resursele ei umane, naturale şi economice – ca pe un teritoriu ce poate fi luat integral în stăpânire.

Scopul declarat al familiei R. – exprimat prin Fundaţia R. – este nici mai mult nici mai puţin decât „îmbunătăţirea condiţiei umane pe tot mapamondul„.

Măsura familiei este dată încă în primele 50 de pagini. Noi am pus prima piatră la temelia Universităţii din Chicago, noi am creat Institutul pentru Cercetare Medicală, noi am format Comitetul General Educativ, tot noi am creat prima fundaţie filantropică. Noi am creat Centrul Rockefeller în New York. Noi suntem acţionari în cele mai importante bănci.

Şi nu sunt doar banii, şi nu este doar uriaşa avere a familiei. Ci şi accesul la idei. David Rockefeller a studiat la Yale, la Harvard şi la London School of Economic and Political Science, iar în toate aceste centre de top a avut de-a face cu părinţii economiei contemporane. Găsim portrete excelent scrise (de două, trei, paragrafe) care ne apropie de titani: etatistul Maynard Keynes, neintervenţionistul Joseph Schumpeter, socialistul demagog Harold Laski, liberalul von Hayek, Kenneth Galbraith, Milton Friedman, dar şi alţii, mai puţin ştiuţi – Frank Knight, Oskar Lange, Jacob Viner.

Stângiştii apar ca cei care manifestă „mai degrabă invidie pentru cei care au succes decât milă pentru cei care s-au descurcat mai prost.” Cum era Harold Laski. Sau soţul Fridei Khalo, artistul Diego Rivera – despre care veţi citi o poveste interesantă. Capitaliştii vor să dezvolte lumea, iar cei care se opun intenţiilor lor suferă de „pasiuni naţionaliste” – cum sunt, de exemplu, berberii din Alger sau crescătorii de vite din Panama care au girat împrumuturile primite de la Chase National Bank cu…. propriile vite – ulterior marcate „Chase”. „Prin această acţiune – oferirea de credite – am permis fermierilor să se extindă, generând venituri mari pentru Chase şi câştigând reputaţia de bancă căreia îi pasă de bunăstarea oamenilor din Panama” – spune D. R.

Cartea merită citită dacă vreţi să intraţi în psihologia şi în viaţa unui om învăţat „să gândească mare”. A unui stăpânitor. Şi nu e rău scrisă.

Almanahe

Februarie 6, 2010

* Faptul că Felix a fost declarat turnător al Securităţii (de către Curtea de Apel Bucureşti) poate fi considerată o timidă resurecţie a ideii  de moralitate. M-am uitat să văd ce scriu mercenarii lui lui Felix pe tema asta. Tac ca peştele-n borş, pricepând că orice reacţie ar fi un derapaj în penibil. Oricum, să nu se streseze, chiar şi fără decizia Curţii de Apel, Moartea Morală se abătuse implacabil asupra Motanului Felix. Stă mărturie lipsa de credibilitate a trei televiziuni care n-au putut să disloce două amărâte de procente. (Pe când Ilici, cu mineriadele? Nu aşa curând. Fosila moscovită a dospit precum sarcomul, a produs deja metastaze în PSD, iar partidul e la pat, în fierbinţeală şi delir, aşteptând rezultatele chimioterapiei: Congresul şi noul preşedinte. Care s-ar putea să fie tot una dintre metastazele lui Ilici. Deci moarte sigură.)

* Brigitte Bardot. O bătrână chitită pe protecţia câinilor vagabonzi dintr-o ţară a lumii a III-a. Brigitte, dragă! Du-i în Place Vandome pe toţi şi pupă-i în cur – cu martori!  Nu departe de Piteşti, la Biobaza de la Smeura, sunt peste 3500 de exemplare care nu mai pot fi hrănite şi ar putea fi eliberate pe străzi. O interesează pe Brighitte tot rahatul ăsta? Copiii muşcaţi? Bolile transmise? Peisajul urban „animalizat”? Teroarea de a merge prin cartiere pline de câini teritorializaţi şi agresivi? Idioţi sunt cei care-o iau în serios. Bătrâna a declarat: „Sunt scârbită de cei care conduc România!” Şi noi suntem scârbiţi de tine, Bardot! Din punctul meu de vedere autorităţile ar trebuie să eutanasieze toţi câinii vagabonzi. Beneficii? Pielărie, săpun, export China.

* Am intrat sub scutul antirachetă. Nu vă simţiţi mai protejaţi, mai siguri pe viitorul dvs.? Nu, fiindcă pe aici, pe la noi, se moare de răceală, ploaia de rachete care ameninţă zilnic nu ne mai sperie.

* Şi, nu în ultimul rând, cinci vrăjitoare au început, în această seară, la Cluj-Napoca, un ritual care va dura nouă zile şi nouă nopţi, prin care vor să desfacă blestemul flăcării violet despre care spun că s-a abătut asupra Parlamentului României. Haideţi şi voi:

Alungă răul din Guvernul României, să rămână ţara României curată de farmece, de blesteme, să rămână Guvernul curat, să rămână luminat, veşti bune să ne aducă Guvernul. Am potolit şi am îndepărtat flacăra răului şi a blestemului din Parlamentul României prin stol de păsări negre. Să se îndepărteze tot răul, tot farmecul din Parlament, să nu mai fie ceartă şi dezbinare şi să aibă linişte şi să aibă loc împreunarea puterilor şi a forţelor. Ieşi, răule, din ţara noastră şi din creierii preşedinţilor şi conducătorilor.

* „Ieşi, răule, din ţara noastră şi din creierii preşedinţilor şi conducătorilor!” Fraza asta cu „creierii” e absolut GENIALĂ! Şi mai e şi aia cu „farmecul din Parlament”! 🙂

Şi pac cu propunerea la Patriarhie…

Februarie 3, 2010

Ultima tâmpenie tipic românească m-a convins că naţiunile sunt forme retrograde de organizare socială. Mă declar, carevasăzică, adeptul unei globalizări absolute, nemiloase.

Ideea genială a globalizării a încolţit în mintea lui Alexandru Macedon şi a romanilor – păcat că nu s-a realizat încă de pe vremea lor. Pământul ar fi avut parte de mai puţine războaie şi de infinit mai puţină prostie. Globalizarea este singura care ar impune o corectă relativizare a valorilor locale şi, în final, adormirea orgoliilor stupide, născute din pură ignoranţă. Iar orgoliile locale româneşti dau clasă, nu glumă!

Când am citit că Liga Scriitorilor din România a cerut Patriarhiei canonizarea lui Mihai Eminescu şi introducerea acestuia – ca sfânt – în calendarul ortodox român, mi s-a făcut părul măciucă. Mi-a venit în minte toată armata de scriitori europeni care au trăit în aceeaşi perioadă cu Eminescu şi am extrapolat puţin absurdul românesc imaginându-mi francezii sanctificându-i pe fraţii Goncourt, pe britanici pupând icoane cu Longfellow şi pe spanioli stând în genunchi, cu un aer pios, la poza lui Blasco Ibanez.

De ce a trebuit să fim noi cei mai tembeli dintre toţi? Cum i-ar putea trece prin cap unui om integru (mental şi emoţional) că Mihai Eminescu ar putea fi vreodată sfânt? Numai sub tăvălugul unei globalizări absolute s-ar putea stinge, o dată pentru totdeauna, prostia tipic românească, Eminescu ar avea locul care i se cuvine în literatura universală, iar noi am înţelege, în sfârşit, că valorile noastre – sarmalele, ciorba de burtă şi Eminescu de exemplu – nu sunt constante universale şi nici metafizice. Această prostie – uşor naivă, uşor şireată – pe lângă faptul că ne ţine în loc de 2000 de ani, ne determină să supradimensionăm aşa de tare micile noastre izbânzi, încât sfârşim prin a ne bălăci în ridicol.

Partea proastă este că Biserica Ortodoxă Română chiar ar putea să aprobe propunerea asta fără noimă, având în vede că şi Ştefan cel Mare face parte dintre sfinţi, în ciuda faptului că – vorba lui Petre Ţuţea – “era un curvar, dom’ne!”

Nu spune nimeni să nu ne apărăm, mai departe, “sărăcia şi nevoile şi neamul”, asta facem de când ne ştim, dar hai să nu contaminăm orizontul metafizic românesc din care scot capul Sfinţii Mihai, Nicolae şi Varvara cu Sfântul Eminescu, fiindcă – dracu ştie – peste altă nefericită sută şi ceva de ani, poate ne dă prin cap să facem acelaşi lucru şi cu Adrian Păunescu sau chiar cu Dinu Săraru – păstrând proporţiile, desigur, între talentul lui Eminescu şi talentul ultimilor numiţi.

Eu unul consider că propunerea asta izvorăşte dintr-un entuziasm de prost gust şi dintr-o ignoranţă pe măsură. Sfinţenia se află dincolo de sublim (cota cea mai înaltă a esteticului), iar bariera care le separă este însăşi graniţa dintre fizic şi metafizic. Graniţa asta nu poate fi trecută prin poezie, presă, politică sau orice altceva a mai făcut Eminescu în timpul vieţii sale.

Cine ştie ce inocent, citindu-l, seara, pe Eminescu a avut o străfulgerare intimă care i-a iluminat pentru o secundă vidul interior şi – biată victimă a propriei naivităţi – şi-o fi spus înduioşat: “Ăsta-i un sfânt, domnule!” Şi pac cu propunerea la Patriarhie…