Archive for Ianuarie 2010

Agora

Ianuarie 30, 2010

Fanatismul religios generează prostie şi violenţă. Religiile sunt marcate de conflicte şi morţi. Credinţa combinată cu ignoranţa produce mutanţi sociali. Somnul raţiunii – e deja clişeu – naşte monştri. Iar sophia, raţiunea, spiritul, cunoaşterea lucidă, eliberată de zei păgâni sau dumnezei inexistenţi, sfârşeşte arsă pe rug, lapidată, dispreţuită. Sau, cum arată Amenabar în „Agora”, sfârşeşte trist, ucisă de un sclav binevoitor, dar derutat.

Fie în opere de artă exemplare (cum este „Evanghelia dunpă Isus Hristos” scrisă de Jose Saramago), fie în romane comerciale, prea comerciale (cum este „Codul lui da Vinci”), fie în producţii conspiraţionist-vulgare (cum este „Zeitgeist”), fie în filme cum este „Agora” lui Amenabar, Creştinismului îi este arătată latura falsă, ipocrită, uneori hâdă. (Acea latură care are de-a face mai mult cu politica bisericească şi cu ierarhia sacerdotală decât cu personalitatea istorică reală a lui Iisus Hristos.)

Ai spune că violenţa religioasă a rămas acolo, în istorie. Dacă pe glob nu s-ar ucide, chiar şi în zilele noastre, în numele unui Dumnezeu inexistent.

Mi-a plăcut „Agora” lui Amenabar. Îmi plac filmele care le arată credincioşilor de week-end cât sunt de stupide măcelurile în numele credinţei şi care încearcă să le inducă ideea că raţiunea este singura care are de suferit. Şi mă gândesc că artiştii care pun degetul pe tabu-urile religioase sunt nişte temerari. Ignoranţii fanatici sunt, totuşi, mai mulţi.

În rest, adevărul istoric legat de arderea Bibliotecii din Alexandria, nu este chiar aşa ca în film. Să fim serioşi 🙂

Anunțuri

Generaţia fără memorie

Ianuarie 27, 2010

Acum câteva săptămâni, în drum spre Bucureşti, discutam cu un ziarist. Omul se plângea de aşa zisa ignoranţă cu privire la istorie a oamenilor tineri, a inocenţilor care au deschis ochii în abundenţa pseudo-capitalismului românesc şi care iau prezentul drept realitate definitivă. În opinia lui, aceşti tineri nu cunosc, în datele ei reale, istoria recentă a României. Sunt uşor de manipulat şi, în general, nu par să fie interesaţi de „teme serioase”.

Ziaristul avea, într-un fel, dreptate. O analiză pertinentă a trecutului politic, economic şi social – mai exact, o exorcizare reală a ultimilor 60 de ani – n-a existat. Cărţile definitorii s-au tipărit la edituri de buzunar, mărturisitorii trecutului sunt evitaţi, iar sistemul educaţional românesc s-a degradat progresiv. Asupra trecutului s-a impus un fel de omerta. Tinerii au fost îndepărtaţi de cunoaştere, iar pe vidul din mintea lor s-au aşezat confortabil spoiala lucioasă a pseudo-capitalismului consumerist, luminile sterpe ale televiziunilor şi un oarecare urban life-style destul de seducător, încât să le ocupe întreaga energie. Aşa cum spun oameni ca Vladimir Tismăneanu şi Dan Puric, „lipseşte memoria”. Iar această „memorie” lipseşte cu desăvârşire din mentalul colectiv al generaţiei tinere. E trist.

Imaginaţi-vă şcoli evreieşti în care nu s-ar vorbi niciodată despre Auschwitz şi nazism. Pare imposibil nu-i aşa? Ei bine, în şcoala românească nu se studiază abuzurile comunismului. Învăţământul românesc, din acest punct de vedere, suferă de autism. Aşa se face că am putut să văd bloggeri de 20 de ani care cred că Dan Voiculescu este un blogger bătrânel „simpatic” sau care îl consideră pe Ion Iliescu „mare politician” fiindcă „zâmbeşte”. Iar teme ca securitatea sau mineriadele – lucruri pe care noi şi părinţii noştri le-am văzut şi le-am trăit – lor li se par vagi, absconse, nedefinite. Şi apoi, urmează argumentul definitv al unei întregi generaţii: ce mă interesează ce a fost? Eu trăiesc acum, iar problemele prezentului sunt suficiente. Din punctul lor de vedere este un argument legitim. Însă superficial.

Pe măsură ce trece timpul, recuperarea memoriei va fi din ce în ce mai dificilă. Viaţa sub comunism a trei generaţii (bunicii noştri care au prins un pic de monarhie, părinţii noştri şi noi) va rămâne marea necunoscută care determină, din umbră, un prezent cel mai adesea aberant. Seniorii mărturisitori ai crimelor comunismului din România vor muri, cărţile scrise vor putrezi în biblioteci şi nicio editură nu le va retipări, învăţământul românesc se va zbate, mai departe, în faliment. Într-o ţară în care n-a avut loc un Proces al Comunismului şi al cărei Parlament a refuzat să scrie Legea Lustraţiei, avem de-a face – în continuare – cu un capitalism clientelar şi de partid.

Poate nici n-ar fi bine să existe un Proces al Comunismului. Ar elibera multă ură şi ar provoca mutaţii sociale” – mi-a spus, îngrijorat, respectivul ziarist. „Atunci să nu ne plângem că trecutul se uită, iar prezentul este tulbure”, i-am răspuns. „Procesul de la Nurenberg a eliminat o sumă de incertitudini, iar foştii generali nazişti au fost căutaţi în întreaga lume.”

Sigur, nu fac o comparaţie imposibilă între Germania nazistă şi comunismul dintr-o ţară pe care Churchill a donat-o, în proporţie de 90% lui Stalin. Discut pur şi simplu despre răul istoric care nu se măsoară niciodată în numărul de victime – ci în victime pur şi simplu.

Nu sunt adeptul condamnărilor, ci al exorcizării. Trebuie să se ştie că, printre noi, mai trăiesc eroi, deşi nu se văd, iar atunci când se văd îmbracă aparenţele simplităţii. Trebuie să se ştie că cei care au făcut răul trăiesc mai departe, se bucură de privilegiile pe care le-au dobândit prin crimă şi genocid economic şi eludează permanent discuţiile despre trecut.

P.S. Am alcătuit o bibliografie aproximativă cu primele cărţi despre comunismul din România (şi nu numai) care mi-au venit în minte. Dacă mă străduiesc, poate îmi voi aminti şi altele. Aceste cărţi merită măcar răsfoite de către orice jurnalist care vrea să afle mai multe despre geneza oamenilor politic actuali şi de către orice tânăr care vrea să înţeleagă, pentru sine însuşi, trecutul recent al României.

* Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele (5 volume), Ed. Albatros 1991
* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – Explorări în comunismul românesc (3 volume), Polirom
* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – O lume dispărută, Polirom
* Ion Raţiu – Moscova sfidează lumea, Ed. „Românul Liber”, 1990
* Alina Mungiu – Românii după 1989, Humanitas
* Ruxandra Cesereanu – Gulagul în conştiinţa românească, Polirom
* Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii
* Constantin Ticu Dumitrescu – Mărturie şi document (2 părţi a câte 3 volume), Polirom
* Analiza dictaturii comuniste din România – Raportul final
* Ion Varlam – Pseudoromânia, Ed. Vog 2004
* Florin Constantin Pavlovici – Frica şi pânda, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române
* Florin Constantin Pavlovici – Tortura pe înţelesul tuturor, Ed.
* Hannah Arendt – Crizele republicii, Humanitas
* Hannah Arendt – Originile totalitarismului
* Alexandr Soljeniţân – Arhipelagul Gulag
* Cărţile lui Paul Goma
* Cărţile Monică Lovinescu

În fond, ce „ne aduc” filmele pe care le vedem?

Ianuarie 24, 2010

Intru pe secţiunea „Film” a publicaţiilor on-line. Şi sunt realmente agasat de acest „Avatar”. Staţi, nu daţi cu piatra, încă nu ştiţi unde vroi să ajung… De peste tot îmi sare în faţă gagica aia verde, de 3 metri, cu 58 la picior. Un pseudo-desen animat, esenţialmente comercial, făcut să înduioşeze masele populare cu privire la – helas! – „meschinăria omului”, ocupă inadecvat ideea profundă de film. Lasere, tată – vorba reclamei! În afară de faptul că James Cameron este aproape de a-şi depăşi propriul record de încasări, nu văd altă noutate cu potenţial de ştire despre „Avatar”. Să ne înţelegem: e business, dară nu film.

Totuşi, simt că încet, încet se face dreptate.

Dreptate, nu în sensul unei comparaţii imposibile între un movietainment american şi un film de artă european. Ci în sensul că numărul celor care separă arta cinematografică reală de pseudo-arta ultra-procesată pe calculator începe să crească.

Cu adevărat interesantul film regizat de Radu Mihălieanu – „Le Concert” – începe să ocupe poziţia din stânga-sus a LCD-urilor. Altfel, pelicula este nominalizată la şase categorii ale premiilor Cesar – Cel mai bun film francez, Cel mai bun realizator, Cel mai bun scenariu etc. – potrivit presei franceze. Iar lucrul ăsta pe mine mă bucură.

Eu nu ştiu ce le-a adus „Avatar” celor care l-au privit, în afară de un spectacol grandios al efectelor speciale. Cam atât mi-a adus şi mie. Însă ştiu ce mi-a adus „Le Concert”…

Iată ce

Sunt un om care nu ştie să asculte muzică clasică. Adică ascult ca un profan, fără să fac diferenţa între o interpretare şi alta, fără să recunosc octave, cvinte, cvarte, arpegii, solfegii – şi aşa mai departe. Nu recunosc nici măcar notele pe portativ. Unele concerte îmi plac în mod spontan. Altele nu. Iar concertul pentru vioară al lui Tchaikovski (în interpretarea lui Jascha Heifets), deşi îl aveam în maşină de o grămadă de timp, nu m-a mişcat, fiindcă nu „ştiam” să-l ascult. (Acum îl compar cu interpretarea lui Oistrach, dar asta e altă vorbă.) Ei bine, povestea din „Le Concert” mi-a deschis acest… concert, ca pe o încăpere luminoasă în care intram neimpresionat, cu ochii tulburi. Şi m-a făcut să mă gândesc câte alte concerte îmi scapă, pentru simplul motiv că… nu ştiu să le ascult. (Nu că acum aş „şti” în sensul strict al termenului, dar măcar… rezonez.)

În comparaţie cu asta, „Avatar” nu mi-a adus nimic. L-am văzut imediat ce a apărut şi l-am uitat imediat ce s-a terminat: film de consum, deci, când vrei mănânci floricele. Concertul pentru vioară al lui Tchaikovski – coloana vertebrală a filmului lui Mihăileanu – îl ascult şi acum… Şi are câteva „fraze” muzicale care mă impresionează la sânge, fiindcă redau pasiunea geniului tumultos cuprins de cele mai intense trăiri.

Care sunt aceste „fraze”? Le găsiţi începând cu 5:19 până la 5:53, dar mai sunt şi altele… Pun mai jos interpretarea lui Heifets, despre care s-a spus că tehnic este perfectă, în vreme ce a lui Oistrach, sentimental, este inegalabilă.

Dacă v-am tentat, mă bucur. Oricum, la Mall, sala „Concertului” rămăsese aproape goală. Toţi se năpusteau la… „Avatar.”

Lumea gustase timpul: virtutea era praf, păcatul avea petale

Ianuarie 20, 2010

Descopăr un concurs interesant: proză arhiscurtă. Eu unul scriu cam „pe larg”, recunosc. Aşa că mă întreb: pot scrie şi arhiscurt? În 500 de caractere? E o provocare pe care o accept jurnalistic, referindu-mă la cel mai sângeros cataclism de pe glob: cutremurul din Haiti. Întrebarea mea este… Au loc viaţa, moartea şi destinul în doar 500 de caractere?

Iată textul:

Dumnezeu a tresărit. Ultima dată a făcut-o acum patru miliarde de ani: cochilia melcului a oglindit spirala galaxiei. Lumea era tânără. Acum, ziarele scriu: “Cutremur în Haiti”. „Când Răul se termină, Binele se termină. Exist dacă ajung unde oamenii mă caută. Între zid şi inocenţă”, gândi Dumnezeu. Lumea gustase timpul. Agenţiile ţăcăneau: „200.000 de morţi!” „Un bebeluş de 23 de zile a supravieţuit sub ruine. Micuţa Elisabeth a vrut să trăiască.” Dumnezeu a zâmbit. Cum n-a mai zâmbit niciodată.

Trimit la concursul de proză arhiscurtă de la Trilema.

Message from the Violet Flame there is!

Ianuarie 19, 2010

Dacă este adevărat că Flacăra Violet îţi dă forţă, FC Argeş n-ar fi trebuit să retrogradeze niciodată. Iar Penescu ar fi trebuit să umfle maţul cu elixirul tinereţii în Laguna Albastră. Or, lucrurile stau fix pe dos: deşi culoarea FC Argeş e violetul, e chipa e zdrenţe. Iar Penescu e la mititica.

Dar nu asta contează. Când am avut noi vreodată încredere în Herebenciuc, ca să avem tocmai acum? Pentru mine, unul, Hrebenciuc n-a fost niciodată nimic mai mult decât un caraghios care crede în Ezoterism şi fabulează despre Flacăra Violet, iar privilegiile de care se bucură sunt perfect explicabile într-o ţară de proşti.

Interesant e că avem în fruntea Senatului un „diplomat de carieră” care a prins igrasie la mansardă, iar presa – cândva curvă cu pretenţii, iar astăzi sugătoare la mogul  – stă şi bagă beţişorul printre gard la pitici, doar-doar se varsă lăturile din troacă şi capătă moca un supliment alimentar.

Nicio casă de nebuni nu se sesizează, niciun cabinet psihiatric nu fierbe, semn că nebuniei i se iartă orice exces atunci când de politică depinde până şi soarta pisicilor. Cine şi-ar permite, oare, să afirme răspicat că Geoană (atât el, Mircea, cât şi ea, „Mihaela, dragostea mea”) are nevoie de tratament de specialitate? El este Preşedintele Senatului, iar ea este distinsa lui soţie – românii au ajuns, vai, atât de limbişti din cauza sărăciei, încât nicio ieşire din decor nu-i mai supără, dacă se adaugă funcţiei.

Azi, românii tolerează declaraţii despre „atacuri energetice”, mâine o să creadă că marţienii refuză să le mărească pensiile şi nici la negocieri nu vor să vină.

Iată-ne, deci, adunaţi în jurul Flăcării Violet, unii mai Ezoterişti ca alţii (şi unii mai Raţionalişti ca alţii), în pragul unui război vechi de când lumea: există ceva dincolo? Suntem numai trup sau avem şi spirit? Iar ăia care zic că „da” sunt gata să le de la gioale ălora care zic că „nu”. E un fel de Ceartă a Universaliilor, cu iz dâmboviţean despovărat de tradiţia medievală, capacitatea noastră de relativizare fiind atât de puternică, încât până şi marile teme pot sucomba la televizor, printre ţâţe şi cocalari, în prime.

Nu contează că Obama a citit ştirea în NYT, la prima oră, nu contează că ne facem de căcat pe glob cu o dezinvoltură demnă de Miţa Biciclista, important este că atunci când, pur şi simplu, nu mai credeam că suntem şi noi buni la ceva – atunci când ne întrebam şi noi cu disperare oare la ce suntem pe locul 1 în mod cert şi indubitabil – răspunsul a venit timid, într-un cap de ştire: „România este exportatorul numărul 1 de prostituţie„. Carevasăzică, futai pe bani în Europa versus ezoterism televiziv în ţară.

Voi ce pe pariaţi? Care ar putea fi – în noua lumină (violet) a declaraţiilor politice – brandul de ţară?

Dennis Deletant – Aliatul uitat al lui Hitler

Ianuarie 17, 2010

Un studiu care ar putea fi edificator în privinţa Mareşalului Ion Antonescu. Dar pot românii să-şi depăşească prejudecăţile? Indiferent cum l-ar privi pe Mareşal, românii trebuie să înţeleagă că patriotismul nu-ţi şterge păcatele (crimele).

Apropos de patriotism, însuşi Hitler a simţit nevoia să-l descrie pe Antonescu drept „cel mai fanatic avocat al unui popor” – al poporului român, fireşte – din cauza faptului că Antonescu îl bătea şi câte două ore la cap în legătură cu Dictatul de la Viena sau în legătură cu Basarabia şi Bucovina. În zilele noastre, când „democraţia” nu mai înseamnă „iudeocraţie„, cum se exprima Antonescu, poate că cei 290.000 de evrei morţi în timpul regimului său dictatorial ar putea da de gândit generaţiilor mai tinere: nu suntem străini de Holocaust. Scriu asta, nu fiindcă nu s-ar şti, ci fiindcă unii tineri pot cădea în eroarea adoraţiei, fără să vadă adevărul întreg.

Cartea lui Deletant merită citită în special de către cei care, manipulaţi de mass-media, cred că ceea ce se întâmplă acum în politica românească este o premieră absolută, mai ales în privinţa mult clamatei corupţii, a mult blamatei oligarhii etc. Când, de fapt, şi în trecut…

…”Corupţia instituţionalizată era completată de o varietate locală. În trecut, stăpânirea exploatatoare a domnilor străini în Ţara Românească şi Moldova din secolul XVIII şi începutul secolului XIX cotribuise deja la crearea unei culturi în rândul elitei dominante în care rapacitatea era socotită o dovadă a dexterităţii şi isteţimii şi, de aceea, coruperea principiilor devenise atotstăpânitoare. Această cultură fusese asimilată de mica clasă medie a funcţionărimii care se bizuia pe remuneraţii neoficiale sub formă de bacşişuri ce-i suplimentau salariul insuficient. Nu exista o clasă mijlocie autohtonă care să acţioneze ca o frână în calea elitei…

Ca şi acum. Poate v-am tentat să căutaţi şi să citiţi cartea…

Lhassa de Sela – cum este să fii atins de graţie

Ianuarie 15, 2010

În seara asta am aflat şi eu că, la începutul anului, a murit Lhassa de Sela – o cântăreaţă pe care am iubit-o şi o iubesc. 37 de ani – cancer la sân.

Ascultasem destul de multă muzică până la ea, ajutat şi de faptul că am lucrat 5 ani de zile în radio. Au fost ani în care chiar şi 12 ore pe zi ascultam muzică – comercială & non-comercială. Începusem să cred, la un moment dat, că eternele teme vor fi reluate mereu şi mereu, atât de către cântăreţii care vor să vândă, cât şi de către cei care vor să facă muzică… Dincolo de clasicii rock-ului, pop-ului s-a.m.d., au fost două extreme: fie sound-uri ieftine (metamorfozate astăzi în penibila muzică de club, făcută pe laptop), fie sound-uri intelectualizate extrem, greu digerabile, destinate snobilor urban-like, găunoşi, bolnavi de aparenţe.

Lhassa – „lupoaica neîmblânzită”, cum i s-a spus – a venit cu o forţă incredibilă. N-am găsit altundeva atâta pasiune, erotism şi atutenticitate, n-am întâlnit la mulţi artişti acea putere de a trezi energiile telurice pe care nici nu ştii că le ai. Lhassa te leagănă în ritmuri cu accent tribal şi nu se teme să exhibe, într-un mod foarte rafinat, cele mai delicate sentimente, pe care – om fiind – nu le mărturiseşti (probabil) niciodată. Este nevoie de graţie ca să le pui în forma asta şi să le restitui oamenilor. Lhassa a fost, cred eu, atinsă de această graţie

N-a avut nişte videoclipuri teribile. Importantă este muzica, sunetul, starea pe care o obţii ascultând…

Când ieşi din lagăr, nu poţi vorbi despre dictatură

Ianuarie 12, 2010

Până la urmă, trăim în dictatură sau nu? Că eu unul nu mai rezist, vreau adevărul. Analişti vehemenţi, cu ochii înroşiţi de nervi, ies pe micile ecrane şi discută subiectul dictaturii. E sau nu e? Dacă e, e nasoală? Sau e blândă? Dacă nu e, de ce „se vorbeşte”?

Ceea ce uită „analiştii” este că, dacă ar fi cu-adevărat dictatură, ei ar vorbi oriunde altundeva, nicidecum la televizor, iar forţele de represiune ar putea angaja oricând un Carlos Şacalul să le ia glanda. În fine, românii întregi la cap sunt ultimii care ar mai pune, astăzi, problema dictaturii, după ce au scăpat din lagărul de acum 20 de ani. Nimeni nu se teme, în numele libertăţii de exprimare, să zbiere că Băsescu e cretin, corupt, mafiot sau urât ca dracu’. (Lucruri pe care nimeni nu le-a făcut cu Ion Iliescu, totuşi.)

Deci, dictatură nu e. În schimb, este o infectă ipocrizie în toate straturile politice. Şi jurnalistice.

Ipocrită este Elena Udrea, când apare la OTV şi spune că ea trăieşte într-o casă mică şi că ar avea nevoie de una mai mare, că inelul ei este unul simplu, cu Swarowski şi că are un Mercedes vechi (iar moderatorul tace ca peştele-n borş). Ipocriţi sunt pesediştii şi liberalii, când îi plâng pe bugetari şi pe pensionari (iar jurnaliştii le ţin isonul, nereplicându-le că au fost şi ei la putere, fără să construiască nimic). Fiindcă la fel cum Elena Udrea ar putea bine-mersi să-şi cumpere o casă mai mare (ea e ministresă, iar soţul ei e un prosper afacerist imobiliar), liberalii şi pesediştii ar fi putut să-şi amintească de bugetari şi de pensionari atunci când au fost la putere, nu acum când sunt în opoziţie.

Dar, aşa se întâmplă: la putere prăduieşti bugetul şi o faci pe săracul, iar în opoziţie, reciţi poezia tristă cu problemele ţării şi mănânci rahat despre cât eşti tu de performant şi de cinstit, dar proştii de români nu te-au ales.

Eu unul nu înţeleg de ce unii români sunt atât de uşor de manipulat: în presa alterantivă, în special pe internet, s-a scris de multe ori banalitatea că suntem o ţară mică, cu un buget limitat şi cu câteva zeci de familii, incluzând oligarhii, la masa cărora cântă întreg sistemul politico-jurnalistic-economic. Aici se plăteşte muzica, aşa decurge spectacolul. Se succed la caşcaval, făcându-şi plinul, în timp ce „boborul” freamătă pe acelaşi ton.

Revin la eterna mea obsesie: de ce am crede într-un partid mai mult decât în celălalt? De ce am crede într-un mogul mai mult decât în altul? Şi de ce am privi o televiziune românească mai mult decât o alta?

Eu unul sunt de mult timp detaşat – şi sunt departe de crede în politică. Dar simt nevoia să contracarez unele aberaţii, cum este asta cu dictatura. Atâta timp cât libera asociere, posibilitatea de a edita publicaţii, libertatea cuvântului, libertatea de a pleca din ţară, de a face afaceri, de a avea proprietăţi etc. sunt garantate de Constituţie, nu este dictatură.

Încă o dată: românii care pun botul la manipularea cu dictatura să-şi amintească lagărul în care au trăit acum 20 de ani şi să observe că acum au toate drepturile pe care le au ceilalţi cetăţeni europeni.

PS

Este adevărat că atâta timp cât vor mai trăi satrapii comunişti Legea Lustraţiei nu va trece în Parlament, iar Procesul Comunismului nu va avea loc. Dar asta e o altă poveste, mult prea serioasă.

Casa Melik

Ianuarie 9, 2010

Toată ziua de sâmbătă, chestiuni de familie în Bucureşti. Şi mi-am găsit puţin timp să vizitez un loc absolut interesant: casa Melik.

* Cea mai veche casă locuibilă din Bucureşti (construcţia dateaza din secolul XVIII, 1750)
* Casa Melik se află pe strada Spătarului la numărul 22, în apropiere de Biserica Armenească, în vechiul cartier al armenilor
* În perioada paşoptistă, Casa Melik a oferit adăpost capilor revoluţiei, printre care se aflau Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti şi Ion Brătianu.
* Iacob Melik era un personaj influent în cercurile politice. Şcolit la Paris, el este iniţiat în ritualurile masonice şi este chiar un apropiat al Marelui Maestru. Chiar şi căsatoria lui cu Ana Nazaretoglu, fiica unui alt celebru mason, este aranjată şi, întors în Romania, Melik nu află niciodată pentru cine slujeşte cu adevărat.
* Se spune că pivniţele Casei Melik se întind pe kilometri întregi şi că ar comunica cu alte case ale vechilor masoni. În acea vreme, Bucureştiul subteran era mai bine amenajat decât cel de la suprafaţă.
* Ana Melik a fost curtata de Mateiu Caragiale. Acesta era îndragostit de tânăra domniţă, care l-a inspirat în scrierea lucrării Craii de Curte Veche
* Ultima renovare a casei are loc în anul 1970, an în care intră în administratia Muzeului Naţional de Artă al României, care o foloseşte pentru depozitarea unor opere aflate în curs de restaurare. Din 1994, Casa Melik adăposteşte Muzeul Theodor Pallady.

Aici, alte detalii.

Poeţi pe care nu-i mai citim: Emil Brumaru

Ianuarie 8, 2010

Şi dacă atunci când tăiem un pandişpan, zboară fluturi? Ce s-ar întâmpla? Emil Brumaru spune că s-ar întâmpla cam aşa…

Fluturii din pandişpan

„Domnule – şi vă rog să mă credeţi – îmi vine atât de greu
Să vorbesc, de la o vreme, la masa
Pe care o iau sub portretul iubitului meu
Din pandişpanul tăiat la desert zboară fluturi albaştri şi fini ca matasa!”

Atunci cei doi motani somnolenţi, îngrăşaţi cu dulceaţă,
Ce torc de o parte şi alta a coapselor mele,
Fac tumbe ciudate, se-agaţă rotunzi de perdele
Iar eu, leşinând, îmi acopar cu palmele faţa…

Detectivul Arthur puse molatec trei întrebari:
„Doamnă, n-aţi observat, c-un surâs, uneori,
Melci uriaşi, tremurând pe clanţele de la intrări
Când deschideţi, pentru motanii de angora, uşile-n zori?

După amiază, la ora aceea confuză,
Când sânii îi ţineti, prea mari, pe tăviţe de cedru,
N-aţi auzit hohote mici lânga bluză?”
Insista detectivul Arthur, visator şi integru…

„Când coborâţi scările-n parc, către seară, fara ca nimeni să vă aştepte,
N-aţi întâlnit un seraf, în mână c-o lada de mirodenii
Şi cu cealaltă bătând mingi parfumate pe trepte,
Făcându-se că nu va vede, din cauza jenii?”

Glycera îsi strânse vesmântul la piept. Nu raspunse.
Detectivul Arthur, plin de delicateţe,
Din buzunarele lui nepatrunse,
Scoase un pandişpan albastru pe dulcele-i feţe,

Îl aseză graţios si candid între ei
Si luând un cutit îl tăie dintr-o dată!
O, ce pufoşi se-nalţară, ce leneşi, ce calzi fluturi galbeni acum, prin odăi…
„Doamnă, şopti detectivul Arthur, permiteţi-mi să mă retrag, n-o să vă uit niciodată…”