Archive for Decembrie 2009

Le-le-le-lenea e mare…

Decembrie 26, 2009

N-am murit, sunt locuit de lene. Şi constat – pentru a miliarda oară – că una dintre cele mai mari plăceri ale omului e lenea. De fapt, lenea e mai curând o stare de graţie, în care respingi împăcat tot ceea ce ai demiurgic în tine: nu vrei să creezi, nu te implici, orice acţiune ţi se pare uşor tembelă. Şi îţi râzi în pumni de cei care naufragiază ambiţioşi printre lucruri, oameni şi idei, animaţi de dorinţe şi pasiuni. Lenea este, totodată, o inepuizabilă sursă de energie: după ce ţi-a fost (o vacanţă întreagă) lene, altfel te întorci pe câmpul de luptă! Dar… Să lăsăm! Mi-e lene, ceea ce vă doresc şi vouă!

Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere, raza lunii fîlfîie tăcut

Decembrie 19, 2009

Sunt mediteranean, dar nu pot să nu exclam – ce iarnă bogată! Îmi reaminteşte de Esenin… Am ieşit pe balcon, să prind momentele astea de graţie, în plină noapte, când ninge şi este o linişte perfectă!

Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere,

Raza lunii fîlfîie tacut.
Inima c-o molcoma durere
Îsi aduce-aminte de trecut.

Spulberat, omătul se despica.
Pe-aşa lună, eu, pe-ascuns ieşit.
Îndesîndu-mi cuşma de pisică,
Casa parintească-am părăsit.

Iaraşi sunt în locurile mele.
M-au uitat? Sau minte mă mai ţin?
Stau mîhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul meu camin.

Cuşma mi-o framînt fara cuvinte,
Sufletul prin gînduri mi-l deşir…

Despre imposibilitatea unei opoziţii politice de stânga

Decembrie 16, 2009

Istoria are o dinamică interesantă. În urmă cu 20 de ani, România avea nevoie de o forţă politică de dreapta, de resurecţia partidelor istorice, deşi era evident că strălucirea interbelică nu mai putea fi recuperată – comunismul avusese grijă să înece totul în sânge. Acum România se găseşte în situaţia în care are nevoie, măcar de dragul unei opoziţii fireşti, de o forţă politică de stânga.

România are nevoie de o stângă decentă, care să nu poată fi considerată emanaţie a fostului partid comunist şi care să fie aptă de opoziţie politică reală.

În 2004, credeam că PSD se va reforma din temelii, fie şi de teama de a nu se transforma într-un zombi roşu. Acest partid devenise emblema corupţiei, simbolul excluziunii sociale pentru cei care aveau păreri diferite şi nu aveau carnet de partid, al sărăciei generalizate, al baronilor locali care aşteptau sărutul pe inel, al şoaptelor în ureche şi al delaţiunii, al declaraţiilor lemnoase, al cultului personalităţii şi, cel mai grav, al presei cenzurate. Iliescu câştigase alegerile doar ca să nu le câştige Vadim. Se pare că românii n-au reuşit să uite, în doar 5 ani, toate astea. Şi nici viaţa pe care au trăit-o atunci n-au reuşit să şi-o uite.

A reuşit acel PSD să se reformeze? Nu prea. Social-democraţii români încă sunt departe de a se gândi la fragilitatea condiţiei umane, la îmbinarea corectă a economiei de piaţă cu intervenţia statului, la o impozitare progresivă care să nu mai genereze economie subterană, la o justiţie care să-i apere şi pe marginalizaţi, la ideea de demnitate umană, la solidaritate.

Mie nu mi-a venit să cred ochilor că, la aceste alegeri prezidenţiale, camerele de luate vederi s-au mai oprit asupra unor personaje ca Adrian Năstase, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Mariean Vanghelie etc. Chiar să nu fi înţeles strategii pesedişti că românii nu mai suportă stilul şi limbajul acestor politicieni? Ioan Rus a avut dreptate, zilele trecute, când a ieşit la declaraţii: PSD are nevoie de o generaţie nouă care să preia puterea. Altminteri PSD se va zombifica pentru mult timp de acum înainte, aşteptându-şi nomenklaturiştii cu şcoală moscovită să iasă din politică cu picioarele înainte.

Eu cred că Mircea Geoană ar fi trebuit să-i recomande lui Ion Iliescu virtuţile terapeutice ale nămolului de la Techirghiol. Că Victor Ponta ar fi trebuit să-l trimită pe Adrian Năstase să se închidă definitiv într-un muzeu de pictură. Iar Cristian Diaconescu să-l pună pe Vanghelie să-i spele maşina.

Dar… Geoană a stat cu ştampila „prostănac” în frunte fără să reacţioneze, iar restul tinerilor social-democraţi au deprins metehnele dinozaurilor. Nu-i de mirare că nici cu sprijinul Antenelor, al Realităţii, al mogulilor, al celorlalte partide politice şi al cui mai vreţi, PSD n-a reuşit să-l surclaseze pe Traian Băsescu. Pur şi simplu, au venit cu aceeaşi reţetă. Pur şi simplu, au „ieşit” cu aceleaşi personaje. Pur şi simplu au arătat că orchestra lor va cânta aceeaşi partitură din 2000 – 2004. Nu, Băsescu n-a fost mai bun ca ei. Pur şi simplu, ei au fost mai slabi. Au fost, de fapt, aceiaşi.

Dacă vreun pesedist de marcă va citi ce scriu aici, se va grăbi să mă contrazică, să-mi explice că lucrurile nu stau chiar aşa, că Năstase, Iliescu, Mitrea, Hrebenciuc, Dracu, Lacu, au valoare şi că partidul nu poate renunţa la ei etc. OK, ar fi primul semn că n-a înţeles nimic din anii pe care i-a petrecut şi îi va mai petrece în opoziţie.

Stânga politică românească are nevoie de nişte ideologi moderni – şi de sânge tânăr, pentru că degeaba a ieşit Geoană la rampă alături de Klaus Johannis, dacă în spatele lor se iţeau aceleaşi figuri de tristă amintire. Acum câţiva ani, am scris un editorial, se intitula mai dur, la acea vreme – „De ce cred eu că PSD e varză”.

De atunci, nu s-a schimbat mare lucru. Şi totuşi, România are nevoie de o stângă politică adevărată – de amorul democraţiei, să zicem. O stângă imposibilă, însă, cu nomenklaturişti la butoane şi cu tineri după chipul şi asemănarea lor, atunci când nu sunt de-a dreptul… prostănaci.

Heavy Rotation: Cab Calloway – Minnie the Moocher

Decembrie 15, 2009

Noapte bună tuturor, doamnelor şi domnilooor!

Decembrie 14, 2009

Realitatea nu există. Noi suntem personaje pe care le visează Demiurgul şi, când Demiurgul se va trezi, vom face plici. Nu e adevărat că Băsescu a pleznit un copil. E trucaj. Şi nu e adevărat că Geoană a primit 5.000 de euro de la o duduie care vroia să se-aleagă. Trucaj şi-ăsta.

Totul e trucaj. O să-i spun mamei, când mă enervează, că e un trucaj. Şi tata e tot trucaj. Ba chiar şi nevastă-mea e trucaj. Clar că nici eu nu exist, sunt trucaj. Un trucaj care se trezeşte, vorbeşte, adoarme – şi asta zilnic. Cu toţii suntem nişte trucaje zilnice.

În curând oamenii vor spune, dispreţuitori, oamenilor: „Auzi, mă, trucajule, cât e ceasul? ” Şi n-ai cum să-i contrazici. Parcă ştie cineva ce există de-a binelea şi ce nu. Şi chiar dacă ar şti cinevea ceva, cine naiba se uită în gura unor… trucaje.

O făcătură de campanie!” – afirmă Mircea Geoană senin despre filmare. Deci faţa lui, ridurile lui, cucoana aia care-i dă banii, cuvintele cucoanei sunt fă-că-tu-ri.  Făcături.

Dar şi când ne-om încarna, nu plezneşte el, Demiurgul care ne visează?

Luaţi de-aici un trucaj:

Fear of the Dark :)

Decembrie 12, 2009

Pesediştii, antenele, realitatea, ziarele, peremiştii, liberalii, mogulii şi oligarhii – în timul campaniei prezidenţiale din 2009!

2012 far away from Independence Day

Decembrie 11, 2009

Comedie ieftinioară. Scenariu de duzină. Temă clişeizată. Animaţie recurentă: avioane care zboară prin dezastru fără să se zgârie, maşini care fug şi autostrăzi care se năruie la doi centrimetri în urma lor. Ei doi, de fapt, se iubesc. Reclamă la IWC Schaffhausen. Efecte speciale gen cartoon: valul de un kilometru care aduce cu sine un batiscaf, special pentru a-l lovi pe preşedintele SUA. Şi obsesia americană: economia chineză… titanică & muncitorii ei mici-mulţi-vrednici care construiesc Arcele menite salvării speciilor. Magnatul rus. Avionul Antonov (ăsta se zgârie niţel).

Bun de văzut cu hamburger şi Cola, în timp ce pocneşti alveole cu aer de la foliile de împachetat.

P.S. De sărbătorile astea am chef să văd crap cinematografic: Zombieland, A Christmas Carol and so on… 🙂

Allegro non troppo!

Decembrie 9, 2009

S-au mai răcit spiritele. Acum am chef să scriu şi eu una, alta…

Speranţa maselor legată de rezultatul alegerilor prezidenţiale este vecină cu prostia.

Proiectarea propriului destin în chipul Preşedintelui este o rămăşiţă a celor 45 de ani de comunism. În realitate, Tătucul face şi el cachi & pipi, la fel ca toată lumea şi n-a purtat aureloă, fie că s-a numit Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Policienii au, totuşi, acest talent: conving că tutelează existenţe, punându-le sub semnul binelui sau al răului, în funcţie de cum sunt şi ei: bună sau răi. În fapt, existenţa individuală decurge, mai mereu, independent de influenţa acestor personaje.

Nu vreau să invoc aici adevăruri simple, de genul: viaţa este posibilă oriunde poţi privi cerul şi face un foc. Dar mă gândesc că viaţa poate deveni imposibilă, atunci când singura referinţă este lupta dintre candidaţi. În timpul campaniei electorale, mulţi oameni se comportă de parcă, pe faţa pământului, n-ar mai exista cărţi, teatre, muzică sau, pur şi simplu, duminici liniştite, boeme. Totul trebuie să fie fraudă, trădare, conflict, răzbunare şi şantaj.

Simpatizând un candidat, indivizii devin deja echipa lui de campanie, încep să facă prozelitism printre rude, orice altă opinie li se pare o ofensă personală, sunt gata să renege prietenii de-o viaţă, sau mocnesc în sufletul lor de nervi că o lume întreagă nu le dă dreptate.

M-am uitat perplex la burtiera pe care o televiziune centrală titra o enormitate de genul: „Băsescu este preşedintele a jumătate din România – cea care l-a votat„.

Acea televiziune n-a înţeles că a împărţit o ţară întreagă în băsescianişti şi gionişti. Ce ar fi vrut? Un preşedinte ales în unanimitate? Un scor ca în Coreea de Nord? Un 100% curat ca lacrima? Alegerile au regim concurenţial, nu este vina nimănui că o democraţie stabileşte cine este învingătorul pornind chiar şi de la un singur vot primit în plus. Pentru nostalgicii totalitarismului comunist, pare incredibilă ideea că democraţia este singurul sistem tolerabil de organizare socială (fie şi pentru faptul că nu aduce în stradă munţi de cadavre). Obişnuiţi cu unanimităţile, un scor strâns nu înseamnă victorie pentru aceşti oameni obişnuiţi să niveleze conştiinţe şi să înregimenteze spirite libere. S-ar putea uita la atleţii pe care o sutime de secundă îi împarte definitiv în învingători şi învinşi. Dar noi, românii, avem un apetit uriaş pentru relativizare. În ţara asta nicio regulă nu pare să fie definitivă.

Nu sunt un băsescianist. La fel cum nu sunt gionist. Mă consider mult prea inteligent pentru a-mi fi amanetat vreodată existenţa la prăvălia vreunuia dintre cei doi şi privesc rezultatul acestor alegeri cu indiferenţă: ce a fost va mai fi. Ce n-a fost va veni. La fel cum Geoană nu era în totalitate bun, Băsescu nu este în totalitate rău – şi reciproca. Dar deja când scriu chestia asta simt în ceafă priviri duşmănoase. Adică îndrăznesc să nu fiu în nicio tabără??? Să nu înjur pe nimeni? Îndrăznesc. Când voi scăpa de scepticism, am să cred în omul bun şi-n omul rău, acceptând că lumea are nevoie de dihotomii.

Oh, la vache!

Decembrie 7, 2009

Nu comentez situaţiunea, mă depăşeşte! 🙂 în plus, există mii de analişti-comentatori foarte activi de vreo 24 de ore încoace – uruie pe ecrane, ca intestinele unui măgar.

M-am distrat teribil când ambii candidaţi declarau că au câştigat alegerile. Emoţionath, aproape îmi dhoream să câşthige amândhoi 51%. Ar fi fost o viziune românească asupra aritmeticii, apropiată de spiritul naţional (pe Dâmboviţa toţi băieţii „are dreptate”).

Deşi nu s-a întâmplat aşa, fiecare dintre candidaţi e convins că el a câştigat 51%, iară nu celălalt. Mai ales Mircea Geoană. 🙂 („Mihaela, dragostea mea, îţi mulţumesc!” – replica a sunat atât de miştoq, încât am experimentat unele adevăruri estetice!)

Ce nu pricep este cum naiba au reuşit românii simpli, de pe stradă, să elibereze atâta energie. Doar nu deveneam, peste noapte, Elveţia! 🙂 Congo, mai degrabă! Cu Mircea Geoană ar fi avut acelaşi căcat de viaţă din perioada 2000-2004, când PSD exercita teroarea tipic securistă. Iar cu Băsescu, vom avea aceeaşi viaţă din 2004-2009 (detalii mâine, în direct, la Argeş TV.)

„Mihaela, dragostea mea, îţi mulţumesc!” Dacă cineva mi-ar fi spus că o replică de genul ăsta are şanse să facă istorie, i-aş fi spus că e sisi. Am subapreciat spiritus loci. Mea culpa, cetăţeni! 🙂 Sluga!

PS

De azi, ar trebui să se calculeze şi TVA-ul la 102 – şi nu la 100, ca până în prezent 🙂

Le Concert

Decembrie 6, 2009

Acum două seri m-am bucurat de un regal cinematografic. „Le Concert”, în regia lui Radu Mihălieanu, este o poveste atât de bine spusă, încât merită aplaudată la scenă deschisă.

Artistul genial umblă îmbrăcat în haine modeste, este un om sufletist şi ar putea fi rus. Ar putea fi chiar… o orchestră de ruşi. N-au haine elegante, poartă adidaşi la costum. N-au maniere, dar au farmec. Se tem de represiunea comunistă din ţara lor, dar o sfidează. Pretind că sunt de la Bolşoi, deşi sunt orchestră de strânsură. Şi ies incognito din Rusia, pentru a concerta la… Le Chatlet, păcălindu-i ca la carte pe managerii francezi. Îşi negociază cu toate fiţele de rigoare şederea în frumoasa capitală europeană. Contrariază personalul din hotelurile de lux franţuzeşti, irită chelnerii şi, chiar înainte de marele concert, cu Chatelet-ul plin de crema pariziană, se fac un pic de râs… (Evreul din orchestră ajunge cu vreo câteva minute mai târziu, cu o sacoşă plină cu bani, după ce vânduse, în Paris, caviar rusesc şi telefoane mobile chinezeşti.)

Apoi se lansează într-o interpretare incredibilă, genială, uriaşă a concertului pentru vioară şi orchestră de Tchaikovski. Iar în timpul concertului ţi se spune… povestea.  N-o voi dezvălui, pentru a nu vă răpi plăcerea de a vedea filmul.

Ca să vă conving, am recunoscut puţin Polanski în acest film. La fel cum Pianistul evreu se prefăcea că atinge clapele pianului, pentru a nu fi auzit de nazişti, violonista Lea mimează, sub viscolul siberian, că atinge cu degete îngheţate, griful unei viori imaginare, în concertul lui Tchaikovski.

Este comedie, este tragedie, este sentiment…