Archive for Octombrie 2009

Cad bombe, suntem în plin război

Octombrie 28, 2009

Crin şi Mircea îl au duşman comun pe Traian. Iar Traian îi are duşmani pe parlamentari. Parlamentarii se duşmănesc între ei, fiind la rândul lor duşmăniţi de populaţie. Iar populaţia se împarte, şi ea, în diferite categorii de duşmani: cei care ţin cu Traian îi duşmănesc pe cei ce ţin cu Mircea. Aceştia din urmă îi duşmănindu-i, în final, pe adepţii lui Crin.

Pe scurt, fiecare duşmăneşte pe fiecare într-o Românie care, economic, a colapsat.

Contează cum „i-o zice” Băsescu lui Geoană, nu cum arată şcolile în care învaţă copiii noştri. Revigorant e cum „i-o trage” Geoană lui Antonescu, nu cum suntem trataţi în spitale. Importante sunt aparenţele, frazele, tonul vocii, felul în care dăm ochelarii jos de pe nas, atitudinea, poza, discursul – ah, acest împuţit de discurs care pretinde că generează realitate – nicidecum faptul că s-au terminat banii de pensii, de salarii şi de investiţii. Nimeni nu mai pleacă urechea la „chestii serioase” şi „grele”.

Din punct de vedere politic, românii sunt în stare să-şi amaneteze viaţa pentru o glumă de talk-show, pentru o minciună spusă frumos în campanie, sau pentru o înjurătură din ziar, în cazul în care nu acceptă, pur şi simplu, un kil de ulei.

Ne amuză şi-n ziua de azi că Iliescu i-a spus „prostănac” lui Geoană. Râdem când Băsescu dă în plâns recitând, la Divertis, poezii idioate „despre mama”. Şi suntem bine dispuşi când îl vedem pe Antonescu oţărât tot împotriva lui Geoană şi a lui Băsescu. Moment în care apare Vadim, zbierând că el o să-i aresteze pe toţi. Cine sunt aceşti oameni? Nimeni. Cât valorează ei în viaţa noastră de zi cu zi? Nimic.

Nemâncaţi, îmbrăcaţi urât, inculţi, aproape sălbăticiţi de orizontul îngust în care-şi duc zilele, cocoşaţi de credite şi de datorii, iute băutori de bere la PET şi ultimii din Europa la consumul de pastă de dinţi pe cap de locuitor, „cetăţenii simpli” iau, totuşi, foarte personal atmosfera politică şi se implică necondiţionat în marele război româno-român.

Ce treabă are omul de pe stradă cu Klaus Johannis? Dar cu Croitoru? De ce ar crede într-unul mai mult decât în celălalt? Sau de ce l-ar dispreţui pe unul mai repede decât pe celălalt? Sunt, pur şi simplu, incapabil să înţeleg cum pun românii atîta pasiune în a susţine sau în a denigra oameni pe care, de fapt, nu-i cunosc.

Incapacitatea publicului de a-şi recepta adevăratele probleme este, cred, cauza adevărată a colapsului. Politicienii sunt politicieni. Ei dau ceea ce li se cere. Dacă românii sunt incapabili să recepteze şi să proceseze informaţii care ţin de realitatea economică şi socială în care îşi duc zilele şi sunt apţi, în schimb, să aibă „convingeri politice” pentru care şi-ar neglija propria persoană, atunci în funcţie de asta se învârte toată morişca politico-mediatică. În rest, funcţionează vechile clişee, bine că suntem jmecheri, ne descurcăm noi, uite că un prost s-a găsit el mai deştept să facă pe nebunul în scris! Fiindcă mai are românul cu drept de vot o trăsătură pe care nu i-o ia nimeni: urăşte să-i spui în faţă adevărul despre el. Lasă-l să se mintă, să disimuleze, să se prefacă şi să pretindă permanent că e altceva decât e. Şi apoi priveşte-l cum se scarpină-n cap de admiraţie în faţa prosperului Occident, finalizând resemnat: „La noi nu e bine de loc. Dar ce pot să fac eu?” Tot aşa cum, pe vremuri, când televizorul avea purici era „de la ei”.

În clipa în care nu vom mai cere război la televizor, ci contract social, tot acest „formidabil bordel” se va sfârşi. Ar putea să se sfârşească de pe acum, cu acordul scris al fiecărui candidat la peşedinţie că demisionează după primul an de zile dacă nu reuşeşte să-şi respecte promisiunile pe care le-a făcut pentru acel prim an. Dar cine s-audă? Cad bombe, suntem în plin război…

Toamnă în grădina regală de la la Balcic

Octombrie 25, 2009

Week-end-ul ăsta am ajuns într-un loc în care voiam demult să ajung: la Balcic, la „Cuibul Liniştit” al Reginei Maria, de pe malul Mării Negre. Tot aveam vineri drum la Mangalia, aşa că, sâmbătă, am intrat vreo 70 de km în Bulgaria şi, pe malul mării, trecând prin Durankulak şi prin Kavarna, am ajuns…

Citisem despre „Cuibul liniştit”, îl văzusem doar în fotografii… Şi nu-mi imaginam că acest loc este, de fapt, mai frumos decât îl pot descrie cuvintele. Un domeniu regal, întins pe câteva hectare bune, presărat cu vile ale membrilor familiei regale, grădini botanice, crame, sere, labirinturi şi terasamente, te aşteaptă să-i dedici măcar trei sferturi de zi…

„Grădina Divină”

Picture 012

Picture 014

Vila „Săgeata Albastră” – a Prinţului Nicolae şi a Principesei Ileana…

Picture 042

În vila Prinţului Nicolae era o colecţie senzaţională de vinuri de pe vremea Reginei Maria. Câteva stile erau desfundate şi turiştilor li se punea câte o picăturică de vin vechi în pahar… Am avut ocazia să gust un vin vechi, de migdale. După reţetele de atunci se fac şi astăzi vinuri care sunt puse în vânzare, la castel. (Scumpicele, scumpicele…)

Picture 032

Picture 036

Grădina Botanică era punctată cu menhiri, dolmeni (ca la Stonehenge), cupole de verdeaţă, amfore…

Picture 065

DSC00972

Picture 027

…şi, practic, oriunde întorceai capul, priveliştea era senzaţională.

Picture 038

Picture 053

Picture 083

DSC00883

Pe undeva, pe aici am făcut, cred, fotografiile vieţii mele… Gata să se arunce în gol de pe buza unei amfore imense a cărei culoare o împrumutase cameleonic, o călugăriţă se ruga, se ruga, se ruga… Să vină mai repede prada, fiindcă, după aspect, nu mai mâncase demult…

Picture 056

Picture 057

Exact sub vila „Cuibul Liniştit” era o terasă unde puteai bea ceva…

Picture 092

Şi, în sfârşit, „Cuibul Liniştit”, cu vedere spre mare…

Picture 070

DSC00936

Pe scaunul de piatră se fotografia toată lumea, aşa că nu putea lipsi martie din post:

DSC00901

Crucea de la mormântul Reginei… A fost un moment de graţie în care lumina cădea pe mare printr-o spărtură din nori… Pe cruce era scris: „În Balcic, pe Coasta de Argint, veghează Inima de Aur.”

DSC00956

La final, câteva cuvinte ale Reginei: „Poate că în lumea de azi e mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e mai puternică şi, într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi s-o văd, o s-o înfrângă. „

regina-maria-balcicgarden

Câteva informaţii utile: nu vă speriaţi dacă bulgarii nu vor să vă vândă vignete la vamă. Le cumpăraţi de la benzinăriile din drum sau direct din Balcic, pentru suma de 5 Euro (vă puteţi plimba o săptămână prin toată Bulgaria, de banii ăştia). Intrarea la castel este 10 leva de persoană (cam 20 de lei). Nu merită să cumpăraţi rahat bulgăresc, caramele sau suveniruri exact din poarta castelului. Hypermarket-urile sunt la o aruncătură de băţ, preţurile sunt la jumătate. Traficul este OK. Recomand peştele pe care-l vând pescarii ambulanţi…

Şi neapărat zăboviţi în Kavarna, e frumos.

Poate ai geniu, dar talent în mod sigur n-ai!

Octombrie 22, 2009

Lars von Trier

Lars von Trier este un regizor care continuă să fie la modă. Aşa că am ajuns să văd şi eu câteva filme ale lui. Am rezistat cu greu până la jumătatea Manderlay şi tot aşa în cazul Breaking the Waves. Dar am reuşit să văd integral Antichrist, cel mai nou film al acestui domn, Trier.

Regizorul despre care vorbim mi-a amintit vorba pe care Paul Valery i-a spus-o unui june poet care venise la el, ca la marele maestru, cu nişte versuri: „Dragul meu – îi spune Valery – poate ai geniu, dar talent sigur nu ai!” La fel şi cu Trier. O fi geniu, o fi mare, dar mie mi se pare netalentat.

Părerea mea este că, dacă vrei să faci un film porno, n-ai decât să-i dai un telefon Alinei Plugaru şi să închei un contract cu ea. Dar nu să-mi arăţi sex quasi-explicit între o actriţă urâţică şi un domn şui într-o peliculă pe care n-ai dorit-o eminamente pornografică, fiindcă nu mă şochezi şi nici nu mi se poate servi argumentul adolescentin, complet gratuit într-un film „deştept”, că şi oamenii normali/banali fac sex şi traversează drame. Pariul pe charisma actorului nu se dă în domeniul sexului filmat explicit, în cazul în care despre charismă o fi vorba. Pe scurt scenele puteau lipsi, iar dramele puteau fi conturate mai atent, mai subtil. Dacă tot vrem să vedem un fund, să fie unul frumos. Şi dacă tot vrem dramă, să simţim că aparţine vieţii, nu artei, deşi inversul este, de fapt, mai aproape de adevăr. Dramele vieţii sunt receptate ca drame exclusiv în cheie culturală.

Apoi, dacă vrei, totuşi, să faci un film şocant, cu mult sânge, nu e neapărat nevoie să o filmezi pe o duduie ucisă de nevroză cum îşi taie clitorisul cu o foarfecă ruginită. Tarantino, care n-o face pe intelectualul obscur, a excelat în acest gen de film şi nu-l poţi bate. Între noi fie vorba, doar proştii nu-au înţeles mecanismul psihologic al lui Jigsaw sau luarea în derâdere, în Kill Bill, a filmelor sângeroase, chiar dacă este o luare în derâdere – şi un pamflet – cu personaje şi tensiuni construite, până la urmă, cât de poate de veridic. (Maestrul chinez al artelor marţiale, orb şi cu barbă albă, etern clişeu cinematografic în filmele de gen, e subiect de pamflet în flimul lui Tranatino, îmi pare rău că unii l-au luat în serios…)

Iar dacă vrei neapărat un triller psihologic trebuie să te gândeşti bine dacă îl poţi bate pe bătrânul Hitchcook. Fiindcă nu e o performanţă să faci un film de două ore despre o banală nevroză ireversibilă care, în lumea reală, s-ar fi terminat, în mod simplu, cu internarea pacientei. Pe lângă nevroza prost „redată”, condimentul violenţei în Antichrist este de toată jena. Iar simbolurile – the three beggars… Vai!  Încă o dată, sunt regizori care au excelat în chestia asta – violenţă, nevroză şi simbolism – Trier nu mai are nimic de adăugat… Sigur, poate doar scena în care el ejaculează sânge 🙂 Aceasta fie-i gloria!

Or, mixând dezinvolt toate genurile şi, totodată, dorind cu disperare să fii profund e ca şi cum ai vrea să ne convingi că o ai mare, în timp ce alţii o au pur şi simplu şi se comportă natural. Mă refeream la organul artistic, nu la altceva… Dar, hai că le putem pune pe toate în oală, putem face un shake cinematografic minunat şi…

… şi scriem mult despre Trier – şi discutăm mult despre Trier. Înseamnă că omul e „mare”, nu? 🙂

Să votăm cu mafi(h)oţii cu care rezonăm sufleteşte…

Octombrie 18, 2009

…în fond e o chestiune de sensibilitate personală…

Majoritatea PNL-PSD încearcă să-i facă acum lui Băsescu cam ceea ce i-a făcut şi Băsescu, în urmă cu 4 ani, lui Adrian Năstase, cu sprijinul, la vremea aceea, al Alianţei PNL-PD. E acelaşi joc, aproape tras la xerox.

Sunt un om de dreapta, un liberal convins, dar ce să fac, trebuie să recunosc că PNL a fost cam piţipoancă regăsindu-se în ambele scheme politice. O adevărată constantă tragică a vieţii politice din România acest PNL, păcat de istorie şi de tradiţie… (În paranteză trebuie să spun că, deşi sunt liberal în gândire, nu cred că voi face niciodată politică, fiindu-mi mult prea dragă presa.)

Aşadar, schema este aproape aceeaşi. Năstase – dictator, Băsescu – dictator. Năstase – tiran, Băsescu – tiran. Năstase – tata corupţilor şi al terorii. Băsescu – tata corupţilor şi al serviciilor secrete. Să scăpăm de Năstase! Să scăpăm de Băsescu! Fix acelaşi scenariu în politică. Fix aceeaşi Românie zobită, în afara politicii. Şi fix aceleaşi texte fumate.

Strategia unor Iliescu, Hrebenciuc, Năstase etc. de a se elibera de povara corupţiei, a mineriadelor etc. a fost, pe de o parte, de a-l ţine viu pe Geoană (Ilici a cam mustăcit, e drept), fiindcă nimic din ceea ce este Geoană în PSD nu aminteşte, în ochii prostimii, de tot ceea ce erau ei. Şi, pe de altă parte, de a-i susţine de la o apreciabilă distanţă, pe Antonescu şi pe Oprescu, fiindcă Geoană este, totuşi, cam prea „prostănac” (n-am zis-o eu, ci Ilici, tătucul), fiindcă n-are scor nici cât propriul partid. Adică, mai bine orice, decât Băsescu, singurul politician capabil să înlocuiască „sistemul Năstase” cu propriul „sistem”, singura ameninţare reală pentru băieţii ăştia deştepţi.

Vă daţi seama că un Antonescu sau un Geoană nici n-ar ridica ochii în faţa adevăraţilor jmecheri. Şi poate că nici Oprescu.

Aşa se face că românul se trezeşte pe cap cu Antonescu, cu Oprescu, cu Geoană şi, se-nţelege de la sine, cu Băsescu. Ce să faci, votezi şi tu cu „mafioţii” cu care rezonezi sufleteşte, că de aia eşti cetăţean plătitor de taxe şi impozite.

Acum, e cazul să recunosc că m-am cam grăbit scriind atât de apreciativ despre Klaus Johannis. Când Băsescu a declarat că invitaţia sa la Bucureşti, a lui Klaus adică,  fost hotărâtă la Grivco, acasă la mister Voiculescu, de căptre Hrebe, Ilici, Antonescu şi cine naiba o mai fi fost la respctivul cenaclu literar, ce să mai zici altceva decât că băieţii ăştia chiar aveau nevoie de unul cu aer mai european decât al lor – şi au acţionat în consecinţă. Ceva de genul, bă, pe mine mă ştie lumea că am mulţumit minerilor, pe mine că se măsoară corupţia în numele meu, iar pe mine că sunt Crin şi cam atât, semăn cu Geoană la capacitatea de a atrage voturi, deci hai cu Johannis premier şi dacă iese bine, vivat Republica, ia uite ce deştepţi am fost, ţinem cu ţara, trăiască majoritatea PSD-PNL, jos Băsescu!

Dar nu, nu totul este o luptă de imagine, deşi politicienii stau numai pe la televiziuni, încât te întrebi când mai şi muncesc. Mai sunt şi altele pe care le vom scrie altă dată.

Deocamdată, facem şi noi ca iepuraşul, tăiem unghiile şi vorbim prostii.

Premier neamţ şi parfum franţuzesc, niciodată invers

Octombrie 13, 2009

Propunându-l pe Klaus Johannis premier independent, politicienii liberali au recunoscut, spăşiţi, lipsa de resurse umane – a lor şi a politicii româneşti.

Adică numai un neamţ apolitic, care a reuşit să transforme Sibiul în oaza de civilizaţie a unei Românii putrede, ar mai fi capabil să ţină România în viaţă, barem până la alegerile prezidenţiale. Cred că această propunere a fost rodul unui adevăr istoric asimilat inconştient: identitatea naţională românească s-a format sub rege neamţ, iar eşafodajul instituţional s-a format sub Brătieni. În prezent, după atâta iniţiativă dâmboviţeană, s-a ajuns la concluzia că numai neamţul Klaus Johannis şi eventual alte minorităţi naţionale mai pot fi un factor de echilibru în entropia politicii româneşti.

Vara aceasta am vizitat Sibiul şi sunt convins că mulţi români s-ar simţi mândri de ţara lor, dacă toate oraşele din România ar fi la acest nivel. Însă după ce părăseşti respectiva zonă şi intri, de exemplu, în Argeş, primele indicatoare care dau măsura corupţiei instituţionalizate sunt starea drumurilor şi a monumentelor istorice. Aici banii se duc în buzunarele clientelei politice, în timp ce spaţiul public, degradat şi mizer, seamănă a lagăr, atunci când nu este de-a dreptul un kitsch infect (vezi centrul Piteştiului). Nu demult îi explicam unui coleg de breaslă că cei mai mulţi dintre directorii de instituţii sunt infractori în toată regula, nicidecum profesionişti, dar atâta timp cât ştiu „să facă parte”, existenţa le e este asigurată „în structuri”. Asta este problema noastră a tuturor: ştim adevărul, dar îl tolerăm – lipsiţi fiind de mijloace de acţiune.

Faptul că un guvern al României a căzut, pentru prima dată, prin moţiune de cenzură nu-l îndreptăţeşte pe Mircea Geoană să spună: „Astăzi am făcut istorie!” Cu declaraţia asta, Geoană a fost mai penibil ca oricând, istoria nu se face înlăturând un guvern, ci schimbând în mod fundamental o realitate.

Sigur, acest guvern merita să pice: a fost cel mai incompetent guvern din istoria postdecembristă a României. Iar asta s-a văzut mai ales în modul cum a gestionat criza financiară. Dar trebuie să recunosc că legea pensiilor speciale a fost un proiect bun. Oricum, parlamentarii români primesc o indemnizaţie consistentă, activitatea parlamentară trebuind să fie mai degrabă gratuită, stimulată de convingeri politice, iară nu de privilegii finanţate din bugetul naţional. Ar fi, deci, un abuz strigător la cer să-şi voteze şi nişte pensii aberante. Sigur, parlamentarii au făcut zid viu în faţa butoiului cu miere, arătând încă o dată că ştiu să se înjure de formă şi să-şi apere poziţiile, de fapt. Poate că parlamentul unicameral nu e o idee atât de rea, dat fiind că din Parlamentul bicameral se chiuleşte, uneori, în masă, mai rău ca la ora de dirigenţie din gimnaziu.

Închei spunând că nu am avut niciodată încredere în guvernul de coaliţie PD-L – PSD. Cea mai mare dovadă a incompetenţei guvernului Boc este aceea că sindicatele au ieşit, în masă, în stradă huiduind ceea ce, acum 10 luni, au votat. Nemaivorbind că reprezentanţii PD-L şi PSD s-au înjurat de mamă înainte de a face împreună un guvern şi şi-au adresat acuze incredibile.

Un Klaus Johannis ar fi, deci, necesar. Pentru că e neamţ. Prea neamţ ca să-şi lase elegantul Hermannstadt şi să se mute printre „miticii” agresivi de pe Dâmboviţa.

Indian summer la Goleşti. Mustul fierbea, dădea în vin…

Octombrie 11, 2009

Nu ştiu dacă v-am spus… Sunt mare fan al mustului. Aşa că am dat o fugă până la Ştefăneşti în căutare de. Şi cum mustul din sticlele oamenilor care-l vindeau la marginea şoselei cam fierbea 🙂 am tot mers până la Conacul Goleştilor, în speranţa că.

La conac era o toamnă superbă.

De întors, m-am întors cu struguri şi cu gutui 🙂 Şi n-am rezistat tentaţiei unui fotoreportagiu 🙂

Un filmuleţ, special pentru tinerii de 20 de ani

Octombrie 11, 2009

Un singur preşedinte poate fi mai … (completaţi voi) decât Traian Băsescu. Acela este Sorin Oprescu. Puţin îmi pasă că acest Oprescu vorbeşte în limbaj uşor cocălăresc, de exemplu „ mine mă doare români, nu partide„, ceea ce îmi reţine atenţia fiind respectul pe care a declarat că i-l poartă lui Ion Iliescu.

Deasemenea, îmi reţine atenţia decizia „subtilă” de a-l pune şef de campanie pe Octav Cozmâncă. Repet: pe Octav Cozmâncă. A-l simpatiza pe Iliescu şi a lucra alături de Cozmâncă este destul să-ţi faci o idee despre „endepandantul” Oprescu. Mai are să pupe inelul lui Năstase şi tacâmul e complet. Respectul lui Oprescu faţă de Ion Iliescu poate fi „decorat” cu următorul filmuleţ.

Este un filmuleţ pe care ar trebui să-l vadă tinerii de 20 de ani, care nu ştiu multe „chestii” din istoria recentă a României… Da, oricât ar părea de halucinant, Oprescu îl respectă pe acela care a susţinut măcelarii din Piaţa Universităţii. Îl respectă.

Herta Muller, Nobel pentru literatură în 2009

Octombrie 8, 2009

Un moment uriaş pentru cultura românească şi pentru România. Scriitoarei Herta Muller i s-a decernat premiul Nobel, pentru literatură.

Deci nu există nicio conspiraţie împotriva românilor (fie ei şi români în exil), aşa cum pledează mediocrităţile frustrate.

Există, aşa cum am spus de zeci de ori, doar un război româno-român pe care, în zilele noastre, îl ilustrează cel mai bine televiziunile unui securist infernal. Este primul exemplu de front româno-român care îmi vine în minte. Nu de puţine ori, am văzut cum, în aceste televiziuni, inşi grobieni asasinează mediatic ultimele bastioane ale culturii româneşti, dispreţuind în stil aproape stalinist „intelectualii”.

Aduc aminte de acele televiziuni, fiindcă Herta Muller este percepută în Germania ca un cronicar al vieţii sub Nicolae Ceauşescu, iar cele mai recente declaraţii ale ei cu privire la actuala Securitate din România sunt absolut realiste.

Iată ce spune – în auzul întregii lumi – scriitoarea „nobelizată”:

România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măştile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delaţiunii, iar cea mai cruntă cea a anihilării intimităţii„, spunea Herta Müller în cel mai recent articol al său, publicat în luna iulie a acestui an în Germania, vorbind despre drama totalitară şi despre societatea de după, neieşită încă de sub mâna fier a Securităţii.

Serviciul secret al lui Ceauşescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit in SRI (Serviciul Roman de Informaţii). Iar acesta a preluat, după declaraţiile proprii, 40% dintre cadrele Securităţii. Probabil procentajul real este şi mai mare. Iar ceilalţi 60% astăzi sunt pensionari (cu pensii triple fatã de toţi ceilalţi) sau sunt cei care învârt azi economia de piaţă. Exceptând diplomaţia, un fost colaborator poate ocupa azi în România orice funcţie„, tranşează Herta Müller.

Eu nu regret că am plecat, dar mă înfurie motivul pentru care am plecat. Dacă aş fi plecat de bună voie, dacă stăteam într-o ţară democratică şi mă decideam să mă mut în altă ţară, era decizia mea, hotaram eu ce vroiam să fac cu viaţa mea. Când alţii decid în locul tău te distrug„, mai spunea aceasta.

Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi.

Tema comunismului şi cea conexă, a opresiunii individului se regăsesc ca leitmotive în cărţile scriitoarei, dar şi în conştiinţa acesteia. În luna iulie 2008, Herta Müller publică o scrisoare deschisă, în Frankfurter Rundschau, în care îşi exprimă indignarea că foşti colaboratori ai aparatului represiv din România, Andrei Corbea-Hoişie şi Sorin Antohi, sunt invitaţi la Şcoala de vară ICR din Germania. În aceeaşi zi în care scriitoarea publică scrisoarea, Richard Wagner scrie articolul „A învăţa de la turnători”, cu subtitlul „Institutul Cultural Român adresează invitaţii colaboratorilor Securităţii. Ar putea fi o întrunire interesantă – sau totul va fi din nou ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic?„,  în  Der Tagesspiegel.

Paragrafele sunt citate de aici.  Şi de aici.

herta muller

Staţi să vedeţi acum cum o să sară pe ea, ca hienele şi cum vor spune că „nu e scriitoarea noastră”, fiindcă trăieşte de mult timp, în exil, în Germania.

Presimt că ne vom face din nou de ruşine în faţa unei lumi întregi.

Cam ce-o avea Oprescu în loc de caracter? Dar Cozmâncă? Dar românii, în loc de creier?

Octombrie 5, 2009

Deşi, în ţară, demografia scade vertiginos, prostia rămâne constantă. Oamenii de pe stradă nu pricep mutarea aceasta simplă… Octav Cozmâncă demisionează din PSD în timp util, ca să devină şeful de campanie al „endepandantului” Sorin Oprescu. La lansarea candidaturii lui Oprescu vin (dezinvolte) slugile lui Adrian Năstase şi ale lui Nicolae Văcăroiu, că doar nu le e interzisă prezenţa… Iar „endepandantul” Oprescu ţine cel mai clişeistic (aproape pesedist a la Năstase) discurs electoral din câte mi-a fost mie dat să aud.

Dacă aş fi fost primarul Capitalei şi aş şti bine că n-am făcut mai nimic, mi-ar fi fost ruşine să mânănc marmelada asta: „În România mea nu se va mai ajunge la putere ca să te îmbogăţeşti.” Sau aluna asta: „Avem o societate foarte dezbinată, în care unii, foarte puţini, mereu aceiaşi, îşi permit orice, iar cei multi trăiesc umiliţi şi trişti, cu grija zilei de mâine.” De câte ori aţi auzit, în 20 de ani, clişeele astea tembele? Sau: „Avem nevoie de un nou început şi nu trebuie să ne fie frică.” Nu v-aţi săturat să vi se promită „un nou început„?

Oprescu a mâncat pelteaua asta jenantă de dude stricate, după ce a declarat, mai demult, adică în decembrie 2008, următoarea chestie: „Mi s-ar părea o laşitate să-mi iau macferlanul şi valiza şi să plec la Cotroceni. Nu candidez în 2009. Eu îmi doresc să nu îi supăr pe bucureşteni şi vreau să rămân primar al Capitalei. Aceasta este hotărârea pe care am luat-o mai demult„. Dar ce contează că Oprescu mânca pe atunci alte peltele? Cuvântul omului e bullshit în epoca noastră, n-are termen de garanţie nici măcar un an. Dar dacă îl inviţi la talk-show, probabil Oprescu se va da mare iubitor de adevăr şi de onoare, vorbele nu costă bani.

Cum poţi, mă, Oprescule, să te juri în 2008 că nu candidezi, iar în 2009 să te laşi aplaudat, la lansarea candidaturii? Ce ai tu în loc de caracter?

Deci Oprescu nu – pentru motivele arătate. Geoană nu – e un pesedist prostănac mediocru, pe care nici strategiile americane nu-l pot salva de mâna lungă şi ura neagră a lui Ilici. Băsescu nu – fiindcă în 5 ani a dovedit ce-a avut de dovedit. Poate Crin Antonescu – deşi, de când liberalii l-au trecut în stand by pe Tăriceanu, PNL a căzut în cap şi s-a lovit, iar acum supurează la rană.

Tovarăşi, frumoasă e viaţa!

Octombrie 4, 2009

Sâmbătă seara am ajuns la Cinema City şi am văzut „Amintiri din Epoca de Aur”. Excelent! Am râs cu lacrimi. Serialul legendelor urbane din comunism merită cât mai multe episoade. De fapt asta e adevărata exorcizare, umorul.