Archive for Septembrie 2009

“Cum putem ierta în numele celor ucişi în zori?”

Septembrie 30, 2009

Vladimir Tismăneanu scrie un articol mai mult decât corect despre generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Sunt câţiva ziarişti din Argeş care au ignorat abuzurile acestui personaj şi, trimişi de şefii lor comunişti, se duceau în pelerinaj la el, la Curtea de Argeş, să-i ia interviuri, pe care le publicau în ziare. Este vorba de analfabetism istoric şi moral, aşa cum spune Tismăneanu. De prostie. De imbecilism. Oameni ca Pleşiţă au continuat să existe şi fiindcă au existat, în sferele puterii,  astfel de analfabeţi. Citez tot textul lui Tismăneanu. Merită citit.

200px-Nicolae_Pleşiţă

„Nicolae Plesita a reprezentat national-securismul in ipostaza sa agramata, vulgara si de o maxima brutalitate. Or mai fi fost si cativa securisti cu o bruma de educatie. Nu era cazul sau. Cititi cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi si veti vedea cat de primitiv, cat de virulent putea fi acest tortionar. Limbajul era unul purulent, otravit, imbibat de ranchiuna cea mai adanca si sordida. Niciodata, sub nici o forma, Plesita nu si-a exprimat un minim regret, nu a schitat vreo remuscare.

Si-a facut intreaga cariera in aparatul politiei politice comuniste, a servit cu patima scopurile represive ale regimului: de la vanarea partizanilor din munti si prigonirea presupusilor “sabotori” la suprimarea oricaror insule de rezistenta anti-totalitara.

A fost lacheul dictaturii, atat sub Dej cat si sub Ceausescu, a avut mult sange pe maini si nu a ascuns acest lucru. Era chiar mandru de crimele comise, inclusiv colaborarea cu teroristii macabri gen Carlos “Sacalul”.  In mod normal, dupa decembrie 1989, Plesita ar fi trebuit sa se teama de justitia statului de drept. Putin i-a pasat. Interviurile sale, gazduite cu suspecta, triviala generozitate de diversele televiziuni revansarde ori doar analfabete din punct de vedere istoric si moral, dadeau masura unui personaj deopotriva dezgustator si vindicativ.

Condamnarea dictaturii comuniste l-a lasat indiferent. Stia ca beneficiaza in continuare de complicitati puternice si longevive. Că in inima insasi a noului sistem post-decembrist se gasesc multi dintre fostii sai “studenti” de la Scoala de Securitate. “Pumnul, ghioaga si revolverul”: acestea au fost instrumentele pe baza carora s-a construit cariera lui Nicolae Plesita. Raportul final al Comisiei Prezidentiale a cerut aplicarea unor masuri drastice pentru reducerea pensiilor fostilor ofiteri si Securitatii. Un Parlament cu musca (ori mustele) pe caciula, a preferat sa ignore aceste minime exigente ale unei moralitati democratice.

De ce a fost admis in sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit sa se afle dupa gratii? Cum se explica aceasta magnanimitate buimacitoare?  Se recunoaste astfel o continuitate scandaloasa? De ce nu a fost degradat generalul sadic?  S-a uitat ca Plesita a fost direct implicat in lichidarea, din ordinul lui Ceausescu, a miscarii Goma, ca el personal, super-”brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestiala a scriitorului disident? Ma intreb daca amicul sau, calaul Enoiu, “tovarasul de lupta”, partenerul de “anchete speciale”, va rosti cuvantul de adio pentru cel care a fost si va ramane de-a pururi simbolul criminalitatii regimului comunist?

Nu, Plesita nu a avut nimic “haios” in comportamentul sau, orice ar scrie azi un june istoric/jurnalist specializat in “revizuirea” quasi-negationista a ceea s-a petrecut in anii comunismului. “Haiosenia” lui Plesita s-a tradus in batai, atentate criminale, prigoana in masa, inclusiv la adresa acelor cercetatori onesti care au protestat impotriva distrugerii monumentelor istorice.

Cu diverse ocazii, Plesita s-a straduit, asemeni altor fosti vechili ai dictaturii, sa arunce intreg oprobriul asupra Elenei Ceausescu. Departe de mine gandul de a nega influenta nefasta a acestei agramate, o Messalina cu pretentii de Newton, asupra sotului ei. Dar culpabilitatea suprema apartine aparatului de partid si de securitate in randul caruia Plesita s-a remarcat prin fanatasim, cruzime si propensiuni sociopate.

“Despre morti numai de bine” spune un vechi proverb. Eu cred ca despre morti, ca si despre vii, trebuie spus numai adevarul. Biografia lui Nicolae Plesita, asemeni celor ale unor Pintilie-Pantiusa, Nikolski, Dulgheru, Ion Stanescu, Gh. Enoiu, Gh. Soltutiu, Alexandru Draghici, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Neagu Cosma, Gh. Briceag, Vasile Gheorghe, etc etc  a fost una marcata de ura, aversiune viscerala fata de valori, resentiment grobian si practicare de nimic stavilita a ticalosiei.

La doua decenii de la caderea regimului pe care Plesita l-a servit cu infinit, pervers devotament, in numele celor ucisi din ordinul elevilor lui Plesita, al colegilor sai de “idealuri”, Romania democratica trebuie sa spuna, trebuie sa probeze ca acest cosmar s-a terminat. Plesita a fost un Kaltenbrunner al comunismului romanesc. Ori daca preferati, un Abakumov (cititi romanul Primul cerc de Soljenitin ca sa vedeti cine a fost acest monstru).

Fostul sef al Gestapo-ului, Ernst Kaltenbrunner a fost executat la Nurnberg. Fostul Ministru al Securitatii, Viktor Abakumov, a fost impuscat imediat dupa moartea lui Stalin in 1953. Imperturbabil, insolent si impasibil, Plesita a continuat sa-si incaseze pana in ultima clipa imensa pensie, cata vreme atatia fosti disidenti si opozanti ai regimului abia reusesc sa supravietuiasca. E timpul, e obligatoriu, e moral  – la 20 de ani de la Revolutie – ca aceste obscene nedreptati sa se sfarseasca.”

Anunțuri

Ultimele evenimente din politica românească…

Septembrie 29, 2009

…par desprinse dintr-o comedie neagră.

Băsescu faultează profesionist, ridicând escrocheria politică la rang de politică

* anunţând tam-nisam referendum pentru Parlament unicameral (în ziua alegerilor prezidenţiale, ce JMecherie cu JM mare, ce circ, ce păcăleală)

* poruncindu-i lui Boc să-l dea afară pe ministrul Nica (atâta timp cât pe ministrul Berceanu nu-l întreabă nimeni de ce trenurile din România zboară de pe şine)

* luptând împotriva corupţiei cu armele vodevilului ieftin (parcă înţelege pulimea ceva din arestările care se fac…)

* făcând declaraţii pe care le fac toţi marinarii ajunşi preşedinţi de stat…

Ei bine, pe cât e Băsescu de parşiv, pe atât sunt pesediştii de încuiaţi inocenţi. Ei chiar nu înţeleg că ieşind la rampă cu fosile vii oameni politici ca Năstase, Iliescu şi Hrebenciuc, nu fac decât să-l legitimeze pe marinar? Chiar îşi imaginează că românii au uitat perioada de tristă amintire când Iliescu era preşedinte, iar Năstase era premier? Cultul personalităţii? Pumnul din gura presei? Sărăcia? Mafia? Corupţia? Eşalonul III din PCR? Deci tot cu ăştia ies pesediştii să-l contracareze pe Băsescu? Eu, unul, râd ca la Familia Adams… Spălarea cadavrului lui Fester, sau ce naiba e toată povestea asta? Nu, nimeni nu poate uita perioada aia în care au dus-o bine doar câţiva nomenclaturişti şi lingătorii profesionişti de funduri.

Ca să aibă „succesuri”, după umila mea părere, PSD ar trebui să-l susţină cu toate forţele pe Mircea Geoană, chiar dacă Geoană e foarte potrivit de preşedinte de scară de bloc – şi să lase fosilele eşalonul III al PCR să se reculeagă în situl arhelogic al politicii româneşti de tristă amintire. Apoi, să renunţe la expresii de genul „marinar beţiv”, repetate până la saţietate, fiindcă toată lumea pricepe că expresia asta nu e argument, ci jignire neputincioasă. A, şi să renunţe la circul de pe Antene. De ce?

Întâi fiindcă circul ăla nu-l mai crede nimeni. Durează de prea mult timp. Apoi, fiindcă deja a fost dat exemplul despre cum poate fi pus la punct Băsescu

Singurul care a avut succes în a pune marinarul cu botul pe labe a fost Călin Popescu Tăriceanu. Tăriceanu n-a avut nevoie să înjure, n-a avut nevoie să spună „Beţivule!” şi nici să se ducă la Gâdea every fuckin’ evening. L-a adus la disperare pe marinar în cel mai elegant mod cu putinţă, conducând cel mai performant guvern postrevoluţionar – şi rămânând premier cât a avut el chef, adică până la sfârşit.

Crin Antonescu e o piersică în compot pe lângă Tăriceanu. La fel şi PNL-ul actual…

Una peste alta, Băsescu ar cam avea şanse să se aleagă. Iar mie să-mi crească greaţa.

P.S. Sunt un om de dreapta. O dreaptă eminamente culturală – şi atât. Fiindcă politica de azi e un troc din care se hrănesc porcii.

Bordeluri – si, Marie Juana – no

Septembrie 23, 2009

…şi ăl de se duce la bordel şi ăl de pipează Marie Juana, se întâlnesc, fericiţi, în sferele înalte ale prostiei

Administraţia Prezidenţială atinge lasciv o zonă erogenă: legalizarea prostituţiei. Şi o zonă morbidă: dezincriminarea consumului de droguri. În căutare de popularitate, T. B. s-a gândit să dea dezlegare la un Eros asistat medical şi la un Thanatos încapsulat în joint. Reperele supreme ale existenţei, au marcat, în clandestinitate, vieţile românilor fiindcă, până acum, la curve nu ţi s-a eliberat bon fiscal şi nici n-ai tras pe nas, nonşalant, în staţia de autobuz. Ai putea face toate astea, dacă propunerile vor fi acceptate.

Numai că – helas! – una sunt curvele şi alta sunt drogurile. Într-un bordel de 7 stele, dotat cu marfă proaspătă, poate că nu iei sifilis. Pe când o mie de joint-uri cu Marie Juana îţi transformă iremediabil creierul în marmeladă. Prostituţia şi drogurile nu pot fi comentate la pachet. Una-i una şi alta-i alta.

Concluzia e simplă: bordeluri – si, Marie Juana – no.

Prostituţia oricum există, deal-erii nu contribuie la buget prin taxe, iar fetele sunt cam transpirate. Chiar la mine în cartier puteţi găsi un apartament în care marfa este reciclată săptămânal, ca să nu se plictisească muşterii pe care i-am văzut plecând sănătoşi şi fericiţi, puţin suferinzi din pricina încălcării flagrante a perceptelor religioase, dar apţi să-şi oculteze metafizicul. Sunt convins că bordelul merge bine şi merge dintotdeauna, păcat că e ilegal, deci neimpozitat – cum sunt mii de alte bordeluri din România (pe care scrie cinstit „Motel”.)

În schimb, orice formă de drog, începând cu ţigările şi terminând cu heroina – spun truisme – omoară lent. Să zicem că consumul de droguri uşoare va fi legalizat. Dar de ce ar trebui să suporte statul român tratamentul unor oameni măcinaţi de propriile vicii? Fiindcă peste un an, doi, spitalele vor fi pline de sute de amărâţi, consumatori de opiu şi cânepă, aşteptându-şi tratamentul gratuit – şi moartea. Cetăţenii curaţi ar trebui să ştie că din banii lor vor fi trataţi toţi drogaţii. Să vedem, sunt de acord cu „dezincriminarea drogurilor”?

Iată cum ajungem la adevăruri simple, cum este şi acesta că prostituţia nu e totuna cu drogurile. T.B., lăudat fie-i numele, face un exerciţiu de captaţie a benevolenţiei, el vrea să reţină atenţia tuturor declasaţilor, la grămadă, aşa că ajunge să combine oameni normali (care merg la bordel din dorinţa de a face sex şi sunt dispuşi să plătească pentru asta) cu narcomani iresponsabili (care, sub influenţa „substanţelor uşoare”, se pot sui la volan şi pot ucide alţi oameni).

T.B. i-a băgat pe toţi sub spectrul unei seducţii de tip populist, uitând cât de mult rău poate face societăţii. Mai are să dezincrimineze huliganismul stradal (pe motiv că nervii zilnici sunt de-nţeles), micile furtişaguri (un portofel, acolo, nu e un cap de lume), violenţa domestică (bătaia e ruptă din rai) şi falsul în acte (dacă e făcut cu artă.)

După părerea mea – vă rog să nu râdeţi – vin alegerile, iar voturile sunt ca banii plătiţi la intrarea în vespasiană: n-au miros. Şi iată cum istoria ne dovedeşte nouă, tuturor, că din femei şi stupefiante nu ies numai bani, ci şi voturi. Ba chiar şi popularitate, fiindcă şi ăl de se duce la bordel şi ăl de pipează Marie Juana, se întâlnesc, fericiţi, în sferele înalte ale prostiei.

Sir, I have so much to tell you!

Septembrie 15, 2009

Clipul e pentru Cristi, fiindcă a mai îmbătrânit un pic. Îi fac zilnic cam ce-i face şi Zorba englezului cel serios 🙂

Scriitorii plânsului şi-ai uitării

Septembrie 9, 2009

Am urmărit pe net o polemică între scriitorii locali. Iată faptele… Epigramista Negreanu cică n-a ajutat-o pe o iubită din tinereţe a poetului Diaconu să avorteze, iar Diaconu îi poartă sâmbetele. Scriitorul Eeremia spune despre epigramista Negreanu că e o scriitoare fără valoare. Sibiceanu este ameninţat cu dezvăluiri despre viaţa sa intimă dacă nu demisionează de la revista „Argeş”, revistă de la conducerea căreia Jean Dumitraşcu deja a demisionat.

Nu ţin parte nimănui, scriu ca om al comunităţii, nici măcar ca ziarist. Mi se pare sfâşietor ca nişte oameni de cultură şi nişte scriitori să decadă până la a se ameninţa între ei cu dezvăluiri despre viaţa intimă. Pudibonderia a murit demult, mizerii legate de avorturi şi de relaţii sexuale am mai văzut la vedetele din show-bizz. Ameninţări şi răzbunări crude am văzut la politicieni. Astfel de indivizi arată cât decade un om – şi nu mă miră. Dar oamenii de cultură, scriitorii, există pentru a echilibra balanţa socială. Ca să nu trăim în iad, acolo unde o vedetă porno înjură o altă vedetă porno, doi scriitori pot purta o dispută de idei. Acolo unde politicienii se denigrează mârlăneşte, artiştii se ironizează inteligent şi fin. Societatea este o bună arenă pentru încleştările spiritului, intelighenţia este ultima care ar trebui s-o transforme în latrină. Or, iată-i renunţând la duelul spiritual şi aruncându-şi în cap şuvoaie de lături.

Păcat! Ştiu că în mediul scriitoricesc există sărăcie şi dezbinare. Orgoliile nu lipsesc. Fiecare visează să-i tragă după el pe toţi ceilalţi, să fie el stăpânul corăbiei. În tinereţe fiecare a visat, poate, să devină un mare scriitor. Dar, vai, corabia se scufundă, pânzele sunt sfâşiate, iar echipajul e nebun, fiecare se bate cu fiecare. Inutil să mai spun că toate astea nu vor duce nicăieri, nu va exista un învingător şi un învins, va rămâne în aer o duhoare de vidanjă, atâta tot.

Recunosc, am scris şi eu, ironic şi usturător, despre scriitorii locali. Nu foarte des, totuşi, fiindcă scriitorii locali îmi sunt mai degrabă indiferenţi. Mi-a plăcut să le scurtez aripile care deveniseră atât de mari, încât atârnau trist. Dar nu mă gândeam că ei îşi pot reteza unul celuilalt însăşi fiinţa. Nu-mi doresc ca Piteştiul, un oraş amărât – non-cultural, din punctul meu de vedere – să ajungă să însemne ceva pe harta culturală a României, fiindcă ştiu că aşa ceva nu va fi niciodată posibil. Îmi doresc ceva mai simplu: restabilirea decenţei. Nu te condamnă nimeni dacă eşti un scriitor mediocru sau slab. Dar iriţi pe toată lumea dacă eşti un caracter scârbavnic.

Cu această polemică în creier, răsfoiesc revistele culturale locale şi cărţile scriitorilor locali, privesc deznădăjduit la evenimentele culturale pe care le organizează în decorurile şi atmosfera din anii 80… Înţeleg că nu produsul cultural finit este scopul acestor oameni. Dacă acesta ar fi scopul, am vedea mari romane, mari cărţi de poezie, mari tablouri, mari evenimente – iar scena socială ar fi ocupată de efervescenţa pe care numai un duel spiritual fair şi de calitate o poate crea.

Hai, dezvăluiţi unii despre alţii istorii sexuale sordide şi ameninţaţi-vă unul pe celălalt cu demisia! Următorul pas e să deveniţi politicieni. Iar următorul, să evoluaţi în show-bizz-ul de cea mai proastă calitate, alături de Sexy Brăileanca şi Eva Kent.

De ce „Arta de a trăi în demistificare?”

Septembrie 7, 2009

Scriind despre publicitate, am fost ipocrit. Atâta timp cât am creat şi eu mesaje publicitare, n-am dreptul să mă dau lovit de acest spectacol care umple spaţiul şi timpul. Fiecare vrea să vândă – pentru bani. Apoi, să cumpere. Vânzare & Cumpărare. Nu-i ruşine, nici secret – asta e formula relaţiilor interumane, în lumea de azi. (Formula cel mai des întâlnită, vreau să zic.) Apoi, accept: totul e brand, realitatea nu există. N-a existat niciodată.

De fapt, eu trebuia să scriu altfel, să aşez lucrurile în perspectivă istorică. Dictatorii au încercat să modifice realitatea în funcţie de utopii. N-au reuşit, în ciuda băilor de sânge. Au reuşit, în schimb, marile agenţii de publicitate.  Ele sunt dictatorii moderni, iar utopiile lor n-au nevoie de cadavre. Mao a ucis 27 de milioane de oameni, fiindcă nu aderau la doctrină. Apoi a venit un puştan care a creat o iluzie: detergentul care se transformă într-un personaj comic animat sau crema de noapte care şterge orice rid, să zicem. A aderat toată lumea. C*ca C*la a strâns mai mulţi adepţi decât comunismul, socialismul, capitalismul şi fascismul la un loc. Nu era nevoie de promisiunea că cei mulţi vor fi fericiţi aici, pe pământ. Era nevoie de o băutură acidulată ieftină.

Tot ce contează este că oamenii n-au nevoie de realitate. Iluziile ne ţin în viaţă. Aţi văzut „Instinct„, cu Anthony Hopkins? Antropologul care trăise printre gorile şi aproape că devenise gorilă îl strânge de gât, într-un acces de furie, pe psihologul care venise să-l readucă printre oameni. Apoi îl întreabă, ameninţându-l că, dacă nu răspunde corect la o întrebare, îl ucide: „Ce ţi-am luat?” Libertatea. Nu, pentru că, în societate, nu eşti niciodată liber. Mi-ai luat iluziile. Corect! În special iluzia supremă – aceea că eşti liber şi stăpân pe viaţa ta.

Detergenţii nu curăţă orice pată. Nicio cremă din lume nu netezeşte ridurile. Iar băncile te comisionează în draci, n-au grijă de banii tăi. Oamenii au însă nevoie de povestea că lucrurile s-ar petrece astfel. Realitatea îi înspăimântă. Uneori, cei ca mine simt nevoia să spună cele mai indezirabile cuvinte de pe lume: „Asta-i realitatea!”  Dar nimeni nu este realmente pregătit pentru realitate, nici eu. Toţi, între realitate şi minciună, alegem minciuna convenabilă. De exemplu, simţim chestia asta când ne îndrăgostim: când vraja se rupe, iar celălalt apare dezbrăcat de iluziile în care l-am înfăşurat, dăm piept cu realitatea. Povestea a fost frumoasă.  Iluziile au contat. Realitatea ne-a dezamăgit.

Ca în orice, şi-n dihotomia iluzie-realitate trebuie să existe un echilibru – după tiparul mantrei Yin şi Yang, dacă vreţi. Folosesc simbolul ăsta nu pentru e cel mai sugestiv, ci pentru că-l cunoaşte toată lumea. Atunci când poveştile sunt prea multe, prea agresive, aberante uneori, echilibrul se strică. Avem nevoie de poveşti, dar nu încontinuu şi nu la orice pas, fiindcă riscăm să ne mutăm în lumea zânelor. Mao a ucis oameni. Publicitatea îi poate imbeciliza. Nu ştiu ce e mai bine. Cu precizie ştiu că oamenii care trăiesc exclusiv în realitate sunt la fel de dezaxaţi ca cei care trăiesc exclusiv în iluzie. (Dacă astfel de oameni or fi posibili.)

Vă recomand un experiment psihologic: găsiţi, să zicem, o femeie urâtă. Vorbiţi-i frumos, atent, seducător, trataţi-o ca pe o femeie frumoasă. Veţi vedea că se va comporta ca o femeie frumoasă. De ce? Fiindcă, în mintea ei, nicio femeie urâtă nu este chiar atât de urâtă, ci doar mai puţin frumoasă decât altele. Iată iluzia. La fel, un cocoşat nu este chiar atât de cocoşat, ci doar mai puţin drept decât alţii. Eu, de exemplu, sunt complet chel. Dar mă îmbăt cu ideea că sunt şarmant 🙂 E iluzia mea despre mine.

Şi totuşi, sloganul blogului ăstuia este „Arta de a trăi în demistificare!” Avem nevoie să demistificăm, să dezamorsăm iluziile uneori. Iluziile despre lume şi despre noi înşine.

Hai să încheiem cu o poveste: a lui Aurel Sibiceanu, poetul ăla care e şi chel, are şi plete – dracu’ a mai pomenit aşa ceva. (Asta da iluzie capilară!!!)

Eu am alta metodă pentru a nu fi harponat de fetele care vând ace, brice şi mai putin carice- le cer numarul de telefon! Patru dintre ele mi l-au dat! Dintre toate patru, doar una a observat că am o bibliotecă în casă. Când a văzut atâtea cărţi, a început să exclame şi să se dezbrace. “Vai, ce multe cartzi ai, zicea intruna, bagandu-se in pat, vino langa mine si povesteste-mi o carte! ” Ceea ce am shi facut. Nu mai shtiu cand am adormit. La trezire, fata nu mai era in casa. Pe oglinda de la baie scrisese cu rujul: VOI REVENI! A revenit, mi-a cerut sa-i povestesc viatza Fridei Kahlo. Ceea ce am shi facut. Iarasi am adormit povestindu-i. Shi tot asha; cred ca viitoarea carte pe care urmeaza sa i-o povestesc va fi a 6-a! Evident ca nu am facut inca dragoste cu fata. Asta va fi probabil in noaptea cand imi va cere sa-i povestesc Critica ratziunii pure, a mult iubitului Kant. Tine-mi pumnii, Misha! Cu bine!

Câte lucruri de care n-am nevoie!

Septembrie 5, 2009

Disperarea departamentelor de vânzări atinge nervi dureroşi, seamănă cu electrocutarea, mă simt agresat, biciuit, torturat, iritat. Ar fi în stare să-ţi lingă tălpile, să te pupe-n cur şi, în acelaşi timp, să-ţi spele şosetele, numai să cumperi, să mergi la ei, să te conectezi, să suni, să te branşezi, să guşti, să încerci, să testezi, să comunici, să participi, să colaborezi, să nu refuzi, să asculţi, să vii, să consumi, să nu te abţii, să vrei – chiar dacă nu vrei.

La TV, aproape orice emisiune şi aproape orice film se retrag într-o fereastră mică, pentru a face loc mesajelor publicitare ultra-agresive. Nu contează că e vorba de medicamente, de caramele sau de telefoane mobile, ecranul aproape că nu mai suportă niciun fel de conţinut televiziv fără un mesaj publicitar cât de mic. Pe internet, aproape că nu mai poţi accesa nicio ştire fără să fii dus într-o pagină publicitară pe care eşti nevoit s-o închizi, dacă mai ai de unde, ca să poţi accesa ştirea dorită, dacă mai ai chef. E plin de bannere, de inserţii, de mesaje care de care mai insinuante sau, dimpotrivă, directe, ca un pumn în faţă: „Cumpără!”, „Du-te!”, „Sună!”, „Mergi!”, „Depozitează!” etc. În ziare, pagini întregi sunt ocupate de mutre zâmbitoare, uşor imbecile, care, spre deosebire de tine, au, cumpărat, au sunat, au mers, au depozitat… Sau de concepte total cretine care sfârşesc prin a nu mai comunica nimic.

Mii de culori, mii de mesaje, mii de produse, mii de căcaturi. Şi evident, fiindcă resursele imaginaţiei sunt şi ele, limitate, poţi găsi, uneori, mesaje publicitare care reuşesc să transmită exact pe dos mesajul pe care vroiau, iniţial, să-l transmită, stârnind efecte rizibile.

Sau stai şi tu acasă şi-ţi zici: „Aici nu mă mai găsiţi!” Dar sună telefonul. Nu, nu e vreun amic sau vreo rudă, e de la bancă, e de la asigurări, e de la dracu’ de pe cutia de vax. Nu faci un contract? Nu un credit?

În cutia poştală: plicuri cu oferte, cu reviste, cu tipăritura nu ştiu cărui magazin…

Pe străzi e plin de fătuci care sar, la propriu, pe tine: cu un bileţel, cu un pliant, cu o mapă, cu un telefon, cu o bomboană, cu o cafea,  cu o agrafă, cu cea mai tentantă ofertă de pe faţa planetei de care tu, biet ignorant, n-ai auzit: noroc, deci, cu existenţa lor pe lume. Nu le remarci? Îşi pun perucă verde. Le ignori? Ţi-arată ţâţele. Le trimiţi la dracu’ cu tot cu ţâţele lor, sar pe tine. Şi când reuşeşti să scapi de una, te plachează alta, care are ţâţele acoperite, dar ţi-arată cracii şi o pereche de chiloţi pe care şi i-a băgat cât de în fund a putut mai bine.  E plin de bannere, iar bannerele sunt pline de culori, iar culorile sunt pline de mesaje, iar mesajele sunt goale.

Dacă ar veni în epoca noastră, Diogene ar exclama: „Câte lucruri de care n-am nevoie!”

Cum în Grecia antică nu cred că mă pot duce, mă gândesc serios să mă convertesc la budism 🙂

Şi, pentru că vorbeam de publicitate agresivă, iată un ad, vechi de un an jumate, la o revistă de life style… Vai, te-a şocat? Ai luat revista?

Ţi-au luat banii! 🙂

publicitate-germani-3

sursa

Vintilă Horia, un scriitor uitat de şcoala românească

Septembrie 3, 2009

Zilele astea citesc cartea pe care într-un fel o aşteptam.

Sătul de rateurile literare contemporane, n-am mai savurat de mult timp un roman. Ori mi se părea că văd filme proaste, agresive, de acţiune şi suspans, ori personajele erau aşa de prost (neveridic) construite, încât nu le puteam lua în serios.

Dumnezeu s-a născut în exil” se numeşte cartea – şi este scrisă de Vintilă Horia. Cartea adună memoriile imaginare ale poetului roman Ovidiu, exilat la Tomis pe motiv că a scris versuri care au pervertit tineretul: Ars amandi, Arta de a iubi. Celor care s-au desfătat cu „Memoriile lui Hadrian„, de Margueritte Yourcenar, le spun că Vintilă Horia şi-a scris romanul într-un stil asemănător.

Pentru acest roman, lui Vintilă Horia – a trăit în exil, dacă nu ştiaţi, ca mai toţi românii de valoare – i s-a decernat premiul Goncourt, în 1960. Numai că, refuzând să fie reprezentantul scriitorilor români promovaţi de regimul comunist în Franţa, Vintilă Horia devine ţinta unei campanii orchestrate din ţara sa natală, care îi fabrică un dosar de apropiat al miscarii legionare, ba chiar de ideolog al fascismului. Rezultatul? Sub presiunea imaginii negative pe care o preia presa franceză, scriitorul refuză premiul, iar în istoria Goncourt-ului, în dreptul anului 1960, figurează menţiunea „premiu acordat, dar nedecernat.”

Romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” a fost tradus în 20 de limbi, e cunoscut în mai toată lumea, mai puţin în România. Vintilă Horia nu se studiază în şcoli, nu este amintit decât de cunoscători. De fapt, întreaga literatură a exilului rămâne pentru mulţi români o mare necunoscută.

Romanul abundă în observaţii profunde, şlefuite până la maxima limpezime:

Despre zei…
„Cruzimea zeilor e însăşi dovada inexistenţei lor. Ei sunt ecoul spaimelor noastre şi a tot ceea ce nu îndrăznim să facem decât la umbra remuşcărilor.”

Despre viaţă…
„Viaţa e posibilă oriunde poţi face focul şi unde gândul se comunică prin cuvinte. Roma nu e decât un capriciu, un punct minuscul, prea strălucitor, poate, în mijlocul nopţii umane.”

„Viaţa trece prin oameni ca vântul acesta, făcând să tremure trupurile şi sufletele…”

Despre bătrâneţe…
„Orice om care îmbătrâneşte trebuie să aibă aceste vedenii oribile, care-l despart de iluziile zilnice şi-l fac să vadă inutilitatea tuturor faptelor făcute şi a tuturor celor trăite. Dar imensul mecanism al minciunii cotidiene, familia, bogăţia, casa, prietenii, pământul pe care s-a născut – sunt lângă el ca să-l readucă la începutul unei noi iluzii. Suntem astfel făcuţi din minuscule eternităţi care ne poartă spre moarte…”

Despre dictator…
„… noi am pierdut libertatea în clipa în care i-am dat lui Cezar dreptul să gândească cu voce tare.”

Despre pace şi război
„Am putea trăi în pace dacă nu ne-ar fi frică unora de alţii. Frica ne face să vorbim în limbi deosebite. Şi viaţa ajunge să fie un război fără sfârşit. Viaţa e război, în fiecare zi, mai mult. Şi făurim arme, în loc să căutăm cuvintele înţelegerii. Dumneavoastră care munciţi cuvintele, ca mine pământul, de ce nu descoperiţi undeva cuvântul păcii? Vom căuta acest cuvânt încă mult timp de acum înainte. Căci nu poate fi găsit cu una, cu două. Oamenii îl vor culege într-o zi, ca pe o floare ciudată, la marginea unui drum lung. Dar timpul nu s-a copt încă pentru o astfel de bucurie.”

Despre libertate
„Libertatea se plăteşte scump, dar îşi merită totdeauna preţul. E atât de greu de înţeles! E de ajuns să ştii să alegi: o viaţă nouă, oriunde, dincolo de marginile imperiului, un zeu nou, cel adevărat, ca să renaşti chiar pe acest pământ şi nu după moarte, cum promite religia lui Isis. Totul e cu putiinţă. Trebuie să ai, la timpul potrivit, curajul să dezertezi, să rupi brusc cu trecutul.”