Archive for August 2009

Ratare fiinţială, nimic serios

August 31, 2009

Omul aservit lucrurilor a devenit un animal stupid. Câteva decenii de consumerism au golit indivizii de personalitate şi de viaţă interioară. Identificarea de sine se produce, uneori exclusiv, prin brandul preferat. Nefiind în stare să afli nimic despre omul care eşti, ajungi să crezi că tu eşti omul care poartă Z*ra, care bea C*la, care mănâncă la Cheiefsi. Iată-ţi singurele repere, în rest, consumi neant existenţial. Publicitatea şi consumerismul sunt ultimele coordonate ontologice – tot zbuciumul uman se închide aici, cu nostalgii şi cu speranţe. O infinită junglă de oferte, de discount-uri, de bonus-uri şi de promoţii sufocă spaţiul, timpul, orizontala, verticala – şi conştiinţele. Conştiinţa de sine, eul, nu mai sunt misterioase, acum se revelează într-o hologramă de înaltă definiţie: apartenenţa la produs.   

A apărut un segment social al cărui univers interior se clădeşte exclusiv pe reclamele de la televizor şi de pe net. Inşi care au transformat în chestiune personală supremaţia unui brand, ilustrează trist paroxismul deşertăciunii umane. Scoşi din sistem, se comportă ca zombi la care nu ajunge niciun stimul exterior. Pentru ei, cerul este din gumă, marea miroase a display, iar dragostea – a ambalaj de prezervativ. Oare cum este ca prima amintire a unui cuplu să fie un Mall, iar coordonatele iubirii să fie trasate între logo-uri?

La fel ca în Idiocracy, aceşti oameni consumă lumea ca pe un reality show involuntar, lăsat să curgă fără coregrafie, fără intrigă, fără deznodământ. „Lumea ca lume” le-a dispărut demult din câmpul vizual. Pentru ei nu mai există graniţe între real şi imaginar, între oniric şi raţional. Dacă în clipurile publicitare totul este posibil, de ce viaţa însăşi ar fi inferioară animaţiei? Abulici şi nereperaţi, iată-i în target pentru cele mai sinistre produse mediatice: Michael Jackson trăieşte, Un pui de extraterestru a fost găsit în Mexic, Madona a făcut baie în piscină, Pe Google Earth a fost zărit monstrul din Loch Ness, Sub Bucegi există un tărâm secret… Tot atâtea stories aberante, sorbite pe nerăsuflate de oameni compromişi fiinţial. Pentru un idiot, ce poate fi mai spectaculos decât clişeul transmutării parousiei hristice în istoria pământească a regelui muzicii pop, decât o vedetă ale cărei gesturi „omeneşti, prea omeneşti” devin subiecte de breaking news, decât eterna şi fascinanata „nouă dovadă” a existenţei extratereştrilor – şi tot aşa?

Secolul XXI nu este deloc. Îmi închipui un Malraux stupefiat. Singura dilemă intimă a omului contemporan pare să se petreacă în faţa raftului din hypermarket, singura angoasă devastatoare este provocată de E-uri şi conservanţi şi singura fericire absolută este smulsă din efectele cremei cu coenzima Q10 care întinereşte vizibil tenul. Restul dilemelor, angoaselor şi fericirilor pot bălti în relativitate.

Pascal Bruckner este, cumva, optimist:

„Adevărata crimă a televiziunii, ca şi a publicităţii este de a nu reuşi să ne transforme cu totul în zombi… Chiar şi cretinul cel mai desăvârşit ştie să facă diferenţa între receptorul său şi lumea exterioară. În afara supermagazinului rămâne întotdeauna o viaţă – şi asta e drama.”

Pascal Bruckner, Tentaţia inocenţei, Nemira, 1999, p. 70

Anunțuri

Ouch, Oprescule!

August 29, 2009

Nu v-am spus eu mereu că PSD-ului i se fâlfâie de Geoană, încă de când l-a „făcut”, în 2005, pe stalinistoidul ăla expirat de Ilici? N-aţi văzut că oricărui pesedist bătrân, atunci când este întrebat de Geoană, i se împupăzează privirea (la matineu) şi i se încleştează dinţii (în prime-time)?

Iată că Oprescu ia în calcul, foarte serios, candidatura sa la Cotroceni. Brusc. Purement et simplement.

Aşa a cugetat el, în intimitatea lui, străbătut de revelaţii cu iz naţional, după ce n-a făcut absolut nimic pentru Bucureşti (las’ că schimbă nişte borduri), după ce n-a stat de vorbă nici cu Iliescu, nici cu alţi pesedişti din vechea gardă securistoidă şi, mai ales, după ce şi-a dat aere de independent. (Că e la modă, azi, să fii independent la lumină, iar supt plapumă, să pupi inelul partidului.)

Oprescu flick-flack-ulează astfel, pe gură:

„…iau în calcul foarte serios candidatura mea la Cotroceni, pentru că mizez pe toţi care aşteaptă de ani de zile să trăiască în normalitate.”

Ouch, Oprescule! Ouch! Pirueta asta cu „traiul în normalitate” ne uzurpă pălălaia raţiunii.

„Nu am spus niciodată că sunt mai bun ca Geoană sau ca Antonescu sau ca Duda. Sunt la fel de bun ca şi ceilalţi candidaţi, numai că mai am ceva în plus, iar dacă voi candida, voi candida cu certitudine ca indepedent”

Ouch! Chiar a durut! Haide, Geoană, poţi să te retragi la somnul de frumuseţe, les jeux sont faits, rien ne va plus!

Încă un turnător? Nasol.

August 28, 2009

Anul trecut, PS Calinic era considerat, potrivit dosarelor de la CNSAS, colaborator al Securităţii. Anul acesta, s-a spus că PS Calinic n-a fost, de fapt, colaborator. Apoi, că toate notele informative pe care le-a dat n-au făcut rău nimănui. N-a fost Volgă, a fost trotinetă. Şi nu s-a dat, s-a luat.

Zilele acestea, aflăm că, potrivit CNSAS, deputatul PD-L Sorin Buta a fost colaborator al Securităţii. Cumva, îţi este teamă să tragi vreo concluzie. Este posibil ca, după ce a fost dată ştirea, să te trezeşti cu un reportaj întreg în care scrie că, de fapt, Sorin Buta n-a făcut rău nimănui, turnătoria n-a fost turnătorie, iar caracterul e caracter.

Ştiţi de ce s-a perpetuat această confuzie? Fiindcă nu s-a făcut la timp deconspirarea foştilor turnători. Şi fiindcă Legea Lustraţiei a fost îngropată metodic în Parlament. Pe lângă faptul că suntem confuzi şi nu mai ştim cine este delator şi cine nu, iată-ne şi manipulaţi în mod ordinar. În ce fel? Simplu. Dosarele de la CNSAS au devenit un instrument al răzbunării politice, o ameninţare pentru cei şantajabili cu trecutul lor. Se scoate la lumină câte un dosar numai atunci când cineva vrea să se răzbune pe altcineva.

Estimaţi şi singuri degradarea mediului politic şi daţi-vă seama că, dacă deconspirarea ar fi fost făcută la timp, această sperietoare n-ar mai fi existat şi multe capete, din cele „luminate”, ar fi căzut definitiv. Vechii comunişti n-ar mai fi avut dreptul să ocupe demnităţi publice, copiii lor la fel, ar fi fost o lovitură pentru ei, iar adevăratele valori româneşti ar fi fost restabilite aici, în ţară, nu s-ar fi manifestat exclusiv în exil.

Îmi aduc aminte că, acum nişte ani, politicianul care vorbea fără să respire despre Legea Lustraţiei era colegul lui Sorin Buta, Cristian Boureanu. De cât timp este Boureanu parlamentar? De două mandate? A mai adus vorba despre Lustraţie în Parlament? N-a mai adus-o.

Comuniştii şi lingătorii de rahat ai comunismului s-au speriat de pomană atunci când Traian Băsescu a condamnat comunismul în Parlament. A fost un gest simbolic, iar „Raportul lui Tismăneanu” nu-i împiedică pe foştii securişti să sugă miliarde la ţâţa statului sau să facă pe nebunii, unii dintre ei, în PE. Toţi sunt în „structuri”, deconspirarea n-a existat, şo pe buget câinii tatei şi, uneori, cineva i-o mai trage altcuiva cu „dosarul de la Secu”.

Din punctul meu de vedere, nu contează dacă Buta a fost sau n-a fost colaborator. Pentru că însuşi Buta, ca parlamentar, nu contează. La fel cum nu contează Duvăz, nici Cinteză, nici Mircea Diaconu, şi nici alţii care sunt în Parlament doar aşa, ca să iasă la număr. Sincer, mă aştept ca orice politician despre care se spune azi că e turnător să fie mâine prezentat ca prunc inocent. Cum s-a întâmplat şi cu PS Calinic. Contururile acestor persoane publice sunt din ce în ce mai neclare: ba seamnă a lup, ba a oaie…

Aşa sună Metallica la pian!

August 27, 2009

… şi nu orice piesă, ci Fade to Black… (Am pus link, să vă reamintiţi originalul 🙂 )

Madona who?

August 26, 2009

De câte ori aud la televizor despre Madona, simt nevoia să combat prin ceva, prin orice. Nu-mi place Madona. O consider, înainte de toate, eşecul absolut al feminităţii. Când apare Madona, ideea de feminitate se dizolvă. Nu fiindcă dansează în chiloţi la 50 de ani. Nu fiindcă a cucerit minţile slabe cu blasfemii ieftine. Şi nu fiindcă se adresează maselor. Ci pentru simplul motiv că, parafrazându-l pe Kundera, femeia e în altă parte…

Acum vreun an de zile, aflam de pe blogul Oceaniei despre Maya Plisetskaya. Până atunci, baletul era pentru mine o mare necunoscută. Ca mai toţi bărbaţii, eram depăşit de subiect. Ei bine, văzând filmele cu Plisetskaya, am înţeles că pentru orice „madonă” există o contrapondere. Pentru orice femeie-icon, devorată de mase, există o femeie-artistă, savurată de foarte puţini. O scriitoare ca Margueritte Yourcenar mărturisesc că nu m-a impresionat atât de mult.

Nu vă place Madona? Vă apucă vertijul atunci când sunteţi la a 20-a ştire că vine Madona în Parcul Izvor? Luaţi o pauză, priviţi-o pa Maya Plisetskaya – şi veţi vedea cum Madona se volatilizează, dispare. Mai ales mâinile ei, priviţi-le! Eu am fost îndrăgostit un an de zile, i-am văzut aproape toate înregistrările. După ce vezi ce poate dărui o femeie – din punct de vedere artistic – nu poţi să nu întrebi… Madona who?

A nu mi se spune că compar mere cu pere. Tot ce fac este să alătur femeia simulacrului femeii.

UPDATE. Na! Că am scris Madona peste tot cu un singur „n”!

Prostia se plăteşte. Cu moartea!

August 25, 2009

Îţi plac motocicletele de curse mai mult decât maşinile?

OK. Eşti un idiot. Un imbecil. Un impotent care supracompensează. La fel sunt prietenii tăi, tot aşa de frustraţi ca tine, care te mai bagă în seamă după ce ţi-ai cumpărat aşa ceva. La fel sunt părinţii tăi care n-au ştiut să-ţi trosnească un pumn în dinţi, să-ţi revii. La fel sunt miliţienii care o au mică de la natură şi preferă să te ignore. La fel este prietena ta, care trebuia să te încurajeze mai mult, atunci când n-ai putut.

Ieri noapte, coboram Calea Bucureşti, către casă. Traficul se liniştise, pietoni nu mai erau…  Pe sens contrar, văd un motociclist care urca strada, cu o viteză ameţitoare, pe roata din spate, făcând un zgomot infernal.  Motor de curse, evident. Dacă trecea un pieton, nu mai avea nicio şansă. Dacă îi sărea în faţă o pisică sau un câine, murea instantaneu. Dacă se dezechilibra, îi vedeam creierii pe asfalt.

Nu, nu e nicio pierdere dacă crapă astfel de imbecili – singuri. Se mai curăţă lumea. Problema este că aproape întotdeauna iau cu ei şi pe altcineva.

Văd ştiri cu motociclişti morţi în accidente la fel de des cum văd motociclişti ambalând motoarele până la 120 km/h pe bulevardele din Centrul Piteştiului. Să ai atât de mult rahat în loc de creier, încât să nu pricepi că, la viteza aia, nu mai eviţi niciun pericol? Să fii atât de frustrat, ca om?

În fond, câţi cretinei din ăştia trebuie să mai moară, ca să fie interzise motocicletele de circuit pe drumurile publice?

Nu ştiu cum a fost cu cel mai recent accident, cu cei doi tineri…

Aiurea… Ştiu foarte bine. Dar mai ştiu un lucru: că eu, ca şofer, mă aştept mereu ca idiotul sau idioata de pe sens contrar care vrea să facă stânga să nu-mi acorde prioritate. Şi încetinesc, aşa încât pot evita orice pericol. Conduc ca un pensionar, dacă e nevoie. Cu 20 km/h, dacă situaţia o cere.

Mă gândesc că, dacă şi motocicliştii ar merge mai încet, mulţi ar scăpa cu zile. Dar când tot ce ai între picioare este o Yamaha sau un Kawasaki, cea care stă sub semnul întrebării este însăşi existenţa ta.

(Şi nu, nu sunt de acord cu ideea tembelă… „sunt tineri, de distrează şi ei”… Un motociclist cu care am stat de vorbă astăzi – altminteri om OK şi amic – mi-a spus că lui nu i se poate întâmpla niciodată, fiindcă e stăpân pe sine. Mi-a venit să-l trosnesc în dinţi, dar m-am abţinut. N-am vrut să moară, totuşi, de mâna mea.)

Budem!

August 24, 2009

Ieri a fost 23 august. Fiindcă aţi „întors armele”, vă doresc, în continuare, foarte multă Katiusha eliberatoare 🙂

Ia uite-le p’astea mici, cum duc mai departe omul nou:

Marie France are dreptate

August 18, 2009

Eugene Ionesco este, pentru mine, un dramaturg imens. Au fost ani în care i-am citit şi i-am recitit piesele, jurnalele, publicistica, eseurile şi critica literară. Pe Ionesco l-am iubit – şi îl mai iubesc – pentru luciditatea sa exemplară, pentru adevărurile profunde exprimate limpede, pentru savuroasele lui demistificări, pentru angoasele omeneşti mărturisite, pentru ironiile devastatoare. Pentru neantul social pe care îl simţim cu toţii, dar nu-l definim. Pentru „teatrul absurdului” care ni se joacă zilnic, sub ochi. Pentru privirea lui căzută, ca de basset, în care citeai ultimele cuvinte ale lui Beranger, din „Rinocerii”: „Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare. Nu mă dau bătut!

Astăzi sunt de acord cu fiica sa, Marie France, care refuză să fie sărbătorit „centenarul Ionesco” în România.

Marie France are dreptate. Sunt sute de teatre româneşti pe ale căror scene nu s-a jucat niciodată o piesă de Ionesco. Şi ar fi trebuit ca, în orice teatru românesc, să se joace, măcar lunar, sau măcar de 6 ori pe an, o piesă a sa. Nu-i nimic, francezii l-au apreciat.

eugen-ionescu

Şi am hălăduit!

August 16, 2009

Am sosit, dragii mei.

Hălăduiala a fost frumoasă, am condus 1000 de km în stilul care ne place cel mai mult: oprindu-ne acolo unde este ceva de văzut, rămânând peste noapte la pensiunile din drum şi luându-ne timpul de a ne bucura în tihnă de ceea ce vedem…

Am început cu Hermannstadt-ul, unde am văzut tot ce se poate vedea. Nu transcriu aici toate obiectivele turistice, cine are chef le găseşte pe net. Sibiul îşi merită din plin titulatura de „capitală culturală europeană”. E plin de turişti străini, în special nemţi şi francezi, ceea ce nu-i împiedică pe români să-şi conserve naturelul. N-ai cum să nu remarci, pe fiecare clădire mai arătoasă, o plăcuţă pe care scrie: „Lucrările de reabilitare la această clădire au fost subvenţionate de Guvernul Republicii Federale Germane.” În rest, se şofează prost, se mănâncă şi mai prost, dar merită să mergi. Creierul meu a rămas definitiv „ştampilat” de Biserica Evanghelică.  De fapt, mi-au plăcut toate bisericile evanghelice pe care le-am vizitat în drum…

sibiu

sibiu 2

sibiu 3

sibiu 4

Am continuat cu Răşinariul. Dincolo de pitorescul acestui sat, este de neconceput pentru mine să nu pot vizita o casă memorială Cioran. Nu, nene, un simplu bust al filosofului este aşezat, pleosc, în faţa casei sale. Cine se aşteaptă să vadă acolo manuscrise, obiecte personale ale gânditorului etc., ar face mai bine să-şi pună pofta-n cui. Cică există aşa ceva la „Pensiunea Cioran” (unde era cât p-aci să ne cazăm şi noi, dar mulţumesc, eu nu vroiam să respir atmosfera copilăriei lui Cioran într-o pensiune turistică). Casa în care s-a născut Octavian Goga tot în Răşinari este. Şi o găsim, de asemenea, închisă. Zdrang! Născut în Răşinari, ai două posibilităţi: fie să mori pe Coasta Boacii, fie să te realizezi la Paris! Şi doar într-un sat ca acesta te poţi naşte cu un bici potrivit pentru spinarea lui Dumnezeu.

cioran

goga

Răşinari

Am poposit la Cisnădioara, la Cetatea Ţărănească, de pe Dealul Sf. Mihail. Absolut senzaţional! Mai mizantrop de felul meu, aici mi-ar plăcea să locuiesc. Am urcat câteva sute de trepte şi sus, surpriză! Într-un rastel erau spade! Aşa că ne-am înarmat şi, singuri în Cetate, ne-am duelat!

cisnadioara

cisnadioara 2

La Cisnădie nu se mai fac covoare! O cucoană mi-a spus că acum „se trăieşte” cu salariul minim pe economie primit de la Luisvuiton. Nu scriem numele corect, că nu vrem să facem reclamă. Dacă angajaţii Luisvuiton vor un produs de acolo, îl primesc fără siglă, să nu cumva să le ofere rahatul ăla de siglă un alt statut social!!! Bieţi exploataţi, care fac la ei în ţară, pe nişte salarii de mizerie, nişte produse ordinare ce se vând în Occident pe mii de euro, ca produse de lux. Lumea asta e complet stupidă, dar să trecem peste. Impresionantă Biserica Evanghelică de aici. Ghida, o tipă tupeistă, care vorbea germană bine şi română prost, a făcut acest comentariu uşor idiot: „Noi, evanghelicii, suntem foarte toleranţi. Avem în biserică, lângă altarul evanghelic, un altar catolic. Aşa ceva n-ar avea ce să caute într-o biserică ortodoxă!” Du-te, cucoană, fă un duş şi mută-te pe Marte!

Biserica Evanghelică Cisnădie 2

O noapte am dormit la Mediaş, special să ajungem la Cetatea de la Biertan. Am ajuns pe o ploaie torenţială, dar nu ne-a părut rău. Îndată ce am parcat, a răsărit soarele. În drum, ne-am întâlnit cu ţigani care vindeau sfeşnice din aramă găsite în podurile caselor, sticle de lampă şi fiare de călcat cu cărbuni. Cetatea… Cetatea dovedeşte că arhitectura de acum câteva sute de ani îi face de râs pe constructorii zilelor noastre.

biertan

biertan 2

În sfârşit, Sighişoara. Normal că Vlad Dracul a trimis un stol de lilieci exact în pensiunea unde ne-am cazat. N-am dormit toată noaptea: liliecii s-au lovit cu capul de geamuri, scoţând sunete sinistre şi declanşând alarmele maşinilor… Am fost, ca să ne dregem, la un concert de muzică săsească veche care s-a ţinut la Biserica din Deal.  L-am cunoscut pe unul din membrii grupului şi am studiat posibilitatea de a veni să cânte şi la Piteşti. Un sas fermecător şi rafinat!

sighisoara

sighisoara 2

sighisoara 3

Cam asta a fost! Iar la anul, poate vom reuşi să vizităm nordul Moldovei…

A! Să nu uit! Pentru prietenul Cristi Cocea, am făcut special o fotografie cu lista cavalerilor de la Biertan. Cristi îi cunoaşte personal pe toţi 🙂

Picture 106

Let the party begin!

August 9, 2009

Gata, sunt la Sibiu! Am ajuns acum vreo 8 ore, după un drum absolut relaxant! N-oi fie eu marele Hamilton, dar am trecut cu bine de Dealul Negru, de curbele de la Deduleşti şi de Valea Oltului, unde m-a prins o ploaie… Măi, dar o ploaie, de nu se mai înţelegea om cu femeie…

…şi nici n-am ajuns bine la Sighii, că am şi azvârlit toate bagajele în cameră, pornind la bântuieli  supărate. Deocamdată, au fost bântuielile „de control” – cârciumile sunt dibuite, obiectivele „de vizitat” sunt pe listă, iar mâine aud de la nevastă-mea că „trezirea e la 8”. Flas! N-a condus ea. Poate mâine, pun nişte poze 🙂

O chestie bună este că pensiunea are wireless. În felul ăsta, o să-mi trimit fără mari căutări prin centru textele pentru ziar.