Archive for Iulie 2009

Amistad

Iulie 31, 2009

Un film tulburător despre valoarea absolută a libertăţii umane. L-am văzut acum două zile, dar n-am apucat să scriu câteva cuvinte despre el.

Anthony Hopkins, senior, cu privirile stinse de vârstă, reuşeşte să facă un rol incredibil prin dizertaţia simplă pe care o ţine despre condiţia umană şi despre idealurile Părinţilor Fondatori: „Dacă preţul eliberării acestui negru este un război civil, atunci să vină acest război. Va fi ultima noastră revoluţie în drumul către idealul iniţial!”

(Iar idealul iniţial era specificat, bineînţeles, în „Declaraţia de Independenţă” – „We hold these truths to be self-evident that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable rights, that among these are life, liberty and the pursuit of happiness.”)

Argumentul negrului vândut ca sclav: „Când moartea e aproape, îmi invoc strămoşii. Eu sunt tot argumentul pentru care ei au existat!”

Morala este aceea că întoarcerea la adevărurile simple ale existenţei, la valorile absolute – şi la primele idealuri ale umanităţii – salvează vieţi omeneşti.

Amistad_1238409129_4_1997

Anunțuri

Un don Juan cam ţăran şi o madame Bovary cam proastă

Iulie 29, 2009

Raportul dintre politician şi electorat este asemănător cu raportul dintre un seducător maniac şi o femeie mediocră. Dintre don Juan şi madame Bovary. Unul minte (ca să obţină), iar celălalt crede (şi oferă).

Cele două personaje literare invocate aici nu s-au întâlnit niciodată. Dar întâlnirea dintre ele ar fi fost spectaculoasă, prin tragicomicul pe care l-ar fi degajat.

Nu-mi place jurnalistul Ion Cristoiu. Recunosc însă că, într-o emisiune, a spus o vorbă plină de adevăr. Se discuta despre Sorin Oprescu, primarul care n-a făcut nimic. Cristoiu a replicat surprinzător: „Oprescu n-a fost votat ca să facă ceva anume. Ci pentru că a reuşit să-şi seducă electoratul.” Corect, din păcate.

Tehnicile de seducţie ale politicienilor români sunt, totuşi, asemănătoare cu cele ale unui don Juan rural, obişnuit, în copilărie, să mănânce tocană de ghiare de găină şi scăpat, la maturitate, în costum Armani. La fel cum un bărbat disperat să facă sex îi promite unei puştoaice că îi va cumpăra „roke”, politicienii îşi îngaimă litania, cei mai convingători primind mandate. Vrăjeala ieftină ţine. Gargara prinde.

Alegerile prezidenţiale de anul acesta cred că se vor câştiga cu fraze imbecile, dar spuse teatral, cu hotărâre. Am avut aparatcik-ul comunist, pe Ion Iliescu, am avut intelectualul învins de sistem, pe Emil Constantinescu, am avut marinarul rebel, pe Traian Băsescu, probabil va veni rândul preşedintelui care pozează în ăla serios, bosumflat, implicat, preocupat, determinat, hotărât, decis, dintr-o bucată, care mimează o sinceritate din topor, uşor fatalist pe alocuri şi gata să accepte că unele chestii nu-i vor ieşi bine… Un don Juan ţăran şi necioplit care-i zice femeii la care a poftit: „Bă, nu ştiu dacă o să-ţi iau neapărat roke, dar oi vedea io cum fac să te simţi bine!” Cam aşa mi-au sunat mie în urechi cuvintele pe care Oprescu i le-a spus, în talk-show, lui Ion Cristoiu: „Nu ştiu, maestre, dacă o să candidez. Nu ştiu. Nu m-am hotărât. Dar iau în calcul posibilitatea asta.” Ceva de genul am puterea s-o fac, dar nu ştiu dac-o fac, sunt în stare de funcţia asta, dar nu pot să zic şi, dacă zic, nu garantez că, ajuns acolo, fac marea cu sarea. Tonul vocii şi atitudinea te lăsau să intuieşti toate astea.

Ca să mai câştige un mandat, chiar şi Băsescu ar juca rolul seducătorului gregar. N-oi fi fost eu în stare să asigur un orgasm la primul număr, dar cine n-are dreptul la al doilea? Şi dacă nici a doua oară nu iese, e de vină femeia. Iar populaţia „va pune botul”, mai mult ca sigur, la tonalitatea asta.

Sigur, nu prea-l văd pe Geoană având acest discurs, după cum nu-i văd pe Crin Antonescu şi pe Radu Duda. Dar pe Sorin Oprescu şi pe Traian Băsescu îi văd oţărâţi ca nişte don Juani patetici, cam nesiguri pe performanţele proprii, însă extrem de interesaţi să li se deschidă larg porţile fericirii, la Cotroceni.

Ceea ce vreau să spun aici este că metoda de seducţie adoptată de politicieni depinde de electorat. E ca la femei. Într-un fel pleci să seduci o femeie rafinată, cultă şi distinsă – îmi pare rău că nu găsesc acest prototip, cu nume şi prenume, în literatura universală şi cu totul altfel, pleci s-o seduci pe provinciala, mediocra, închipuita şi veşnic aspiranta madame Bovary.

Promit sa intru exclusiv in carciumi selecte

Iulie 23, 2009

Cand il prind pe Silviu, ii rup o mana si il bat cu ea la fund.

Ma invita in oras, accept, dupa care isi aminteste ca vrea sa fumeze narghilea si ma duce intr-o balarie de carciuma, unde a inceput calvarul. Carciuma se numeste Aishia, sau asa ceva. E pe langa Club 32. Bloghez chiar din carciuma cu pricina, fac, cum spun pustanii frustrati, <live blogging>.  Si scriu fara diacritice, fiindca Mac-ul asta n-a auzit de limba romana. Sa incepem:

Primo: pe 45 de grade, dati drumul la aer conditionat, nu vin in crasma voastra sa ma coc!

Secundo: dupa ce ca puneti o muzica de toata marmelada (fierastraie, drujbe, fantome electrice si roboti muribunzi, cu orgasme metalice multiple, suruburi coclite si piulite ruginite), o mai dati si la maximum, asa incat nu pot sa-i explic lui Silviu cat il urasc.

Tertio: n-au apa tonica, ceasca de cafea era murdara de cafea, apa de langa cafea era calda, iar nenorocita aia de narghilea a fost la fel de reactiva ca o femeie batrana si frigida inca din frageda tinerete. Eu nu mai fumez, dar daca mai fumam, o luam in mana – fiindca n-au tigari!!!

Inchideti rahatul ala de crasma! Noi, singurii clienti, de altfel – nu ne suparam.

Şi când cuvintele nu-ţi mai vin…

Iulie 22, 2009

Am văzut aici o fotografie cu Salvador Dali, pictor pe care l-am iubit enorm în adolescenţă, şi mi-am amintit un de un clip, pe care mi-aş dori să-l pot difuza, pe repeat, în Parlament.

Criza presei, criza democraţiei

Iulie 22, 2009

Judeţul Argeş pare să redevină un deşert mediatic. Efervescenţa presei de mai an este o amintire. (A nu se înţelege, totuşi, că această „efervescenţă” a fost întru totul pozitivă.) Îmi amintesc de perioada în care 5 posturi de radio, 3-4 televiziuni, 10 săptămânale şi 5 cotidiane făceau jocurile câte unui patron, câte unui partid, câte unui ziarist.

Presă adevărată – în sensul obţinerii de publicitate strict în funcţie de rating şi sharing – nu s-a făcut niciodată în judeţ. N-au existat instrumente profesioniste de măsurare a audienţei. Şi n-au existat nici agenţii de publicitate reale, cu excepţia celor de apartament, „sereleuri” jenante, create să obţină „patronaşul” (care era, totodată, şi „directoraş” de presă) un comision sau un contract întreg, dar asta n-am de gând s-o dezvolt aici.

Fiecare publicaţie „umfla” tirajul, iar audio-vizualul invoca zeci de mii de ascultători pe cât de fanatici, pe atât de inexistenţi. Toţi făceau sondaje de opinie printre taxiemtrişti, pornind de la întrebarea „Aşa e că ne citiţi?” Simple diversiuni „de imagine” în care nu credea, de fapt, nimeni.

Poate ar fi prea mult să spun că au existat directori de presă care şi-au mobilat casele pe barter, care au plecat cu filtrele de cafea promise, ca premii, ascultătorilor şi cititorilor, care îşi cumpărau ţigări cu banii pentru hârtia xerox şi pentru tonnerul de imprimantă şi care obişnuiau să saboteze contractele redactorilor spre a şi le însuşi sub semnătură proprie.

Poate nu e cazul să dezvălui că au existat directori de presă care plecau prin lume – în calitate de „atârnători” – cu delegaţiile de partid şi, la întoarcere, semnau pomelnice encomiastice penibile. Arhivele ziarelor stau mărturie. Într-o zi o să le studiem amănunţit, într-o carte.

Din acest climat, s-au născut redactori nevoiţi să se vândă, la masa parti-pris-urilor, pentru numai câteva milioane de lei, acesta fiind primul pas întru decredibilizarea profundă, poate chiar ireversibilă, a presei. Directorii deveniseră jigodii. Redactorii, pomanagii. Ca să nu existe rebeli cu pix, s-au făcut porţii mici, să trăiască toată lumea. Ani în şir, feliuţe de tort s-au împărţit între zeci de publicaţii inutile, intitulate diferit, dar cu aproximativ acelaşi conţinut. La un moment dat, ştiai sigur că cele 5 cotidiane vor ieşi cu acelaşi subiect pe prima pagină. Nu mai era vorba de concurenţă, stabileau „fondul ziarului” la telefon. Şi ştiai sigur că şedinţele de redacţie se transformau într-un „inventar” mecanic al subiectelor: dacă noi avem în paginile ziarului ceea ce are şi concurenţa, e bine. Creativitatea era nulă. Şi, apoi, la ce ar fi folosit creativitatea sau iniţiativa profesională? Contrăcţele mici şi prietenoase, mergeau, în orice redacţie, mai departe, în mod egal, ca un fel de soldă.

Cu paşi înceţi, dar siguri, ne îndreptăm, astăzi, către ceva şi mai sinistru: ne îndreptăm către presa pietrificată din anii ’95, ’96, ’97. Pe atunci existau, în Argeş, doar 2 cotidiane, nu ştiu dacă era vreun post de radio, iar televiziunea era de-a dreptul penibilă. Iar acum, criza a măturat un morman de publicaţii, a trecut pe linie moartă radiourile (devenite casetofoane cu playlist), a desfiinţat ideea de a avea emisie locală pe canalele naţionale, a handicapat încă mai rău televiziunile. Se anunţă momente cenuşii.

Mulţi spun că salvarea este în internet. Este şi nu este. Este, pentru că, pe internet fiecare poate fi cât vrea de dinamic, e propriul lui stăpân, iar audienţa e măsurată precis. Nu este, pentru că internetul e populat, deocamdată, mai mult de puştime, toată lumea vorbeşte şi nu se aude, practic, nimeni, iar adulţii sunt mai curând consumatori pasivi. În mediul rural internetul lipseşte (să nu uităm că România este, totuşi, pe jumătate, rurală).

Însă oricât ar fi fost presa, la un moment dat, de multă şi de proastă, garanta un exerciţiu democratic timid. Impresia mea este că această criză economică va afecta pe undeva însăşi democraţia. Era trist să te exprimi, într-un anume fel, pe bani. E şi mai trist să nu te exprimi deloc.

Îmi plac călugăriţele

Iulie 21, 2009

Când eram mai tineri făceam, în joacă, o împărţeală cinstită: muzica era fie rock, fie lentă. Împărţeala asta se transfera asupra oamenilor (Papa este rock, Bush este lent), asupra lucrurilor (motocicletele sunt rock, maşinile sunt lente), asupra stărilor amoroase existenţiale (dragostea este rock, pornografia este lentă), asupra cititului (cărţile sunt rock, ziarele sunt lente), mă rog, aţi prins ideea… Tot ce e bun, e rock. That woman rocks! Femeia aia e rock. Cealaltă e lentă. (Evident, nu eram originali, eram doar inspiraţi de aceste emisiuni de divertisment, geniale.)

Ei bine, nu ştiu de ce, am socotit întotdeauna că călugăriţele (sic, bre!) sunt foarte rock. Vă amintiţi călugăriţele care au jucat cu Louis de Funes în seria „jandarmilor”?Toată viaţa mi-am dorit să pot conduce o maşină cum conducea nebuna aia de călugăriţă dominicană (sau Dumnezeu ştie de care o fi fost) un superb Citroen de Gaulle vintage, care avea nişte suspensii teribile şi forma unei broscuţe sexoase. Fitipaldi era mic copil.

Ei bine, recent, faza s-a întâmplat în realitate, în Italia, când trei măicuţe au fost prinse fugind, ca nebunele, cu 180 de km/h pe autostradă.

Ele au fost oprite de poliţişti, iar poliţiştii nu au ţinut cont de explicaţia lor: se grăbeau spre reşedinţa de vară a Papei, pentru că doreau să afle veşti despre starea de sănătate a suveranului pontif. Călugăriţa aflată la volan, în vârstă de 56 de ani, a fost amendată cu 375 de euro şi a rămas fără carnet pentru o lună.

Asta vrea să spună că călugăriţele (sic, again!) chiar sunt rock. Iar dacă sunt tinere şi mişto, îţi imaginezi, pe dată, că pe sub rasa aia nu mai poartă nimic, adică ai risca o spovedanie prelungită într-un confesional din lemn de trandafiri…

calugarita

Aşa s-a grohăit cândva. Aşa s-a mâncat marmeladă cu polonicul

Iulie 18, 2009

Mais ou sont les vampes d’antan?

Iulie 18, 2009

Când aud vocea acestei femei…

Uatevăr marcheting. Spici Faiters.

Iulie 16, 2009

Astăzi am fost, în vizită,  la un simpozion economic cu tema „Cum te promovezi tăind din costuri, dar nerenunţând la obiective?”  „În vizită”, fiindcă doar am căscat gura vreo 20 de minute, iar când au început să-mi sune telefoanele, am plecat ca să nu fac show.

În primul rând, felicitări pentru organizare fostei mele colege de radio, Andreea Preda. Andreea este o tipă mişto – foarte tonică şi foarte şarmantă – care chiar a reuşit să creeze un eveniment cochet. Bravo!

În al doilea rând…, mi-a fost dat să aud acolo o grămadă de concepte uşor extraterestre, în sensul că n-am văzut legătura lor cu pământul… Care guerilla marketing, care ambush marketing, care nu-ştiu-cum-marketing – şi am ţinut minte, conştiincios, că toate se termină fatalmente în „marketing„.

Ideea centrală era cum naiba să faci să pui pe piaţă şi să vinzi kestii de care oamenii n-au nevoie. O adevărată provocare, quand meme, să recunoaştem… Chiar m-a amuzat că o tipă de acolo spunea, într-un interviu dintr-o gazetă, că ea nu concepe viaţa fără Jupiter City, de exemplu. Altcineva mai avea puţin şi mă convingea – sanchi – că brandurile sunt totul, iar brand managingul e şi ceva în plus.

Ei bine, dragi copii, puteţi să filosofaţi voi până mâine. N-am mai avut eu vreme să stau să vă explic nişte chestii… Dar brandurile s-au cam ofilit. Uitaţi-vă la zecile de magazine care se închid. La mall-urile care vând doar 40% din cât vindeau. La hypermarket-urile care te îndoapă cu testere de iaurt, doar, doar te înduri şi cumperi şi tu un borcănel. La telefoanele agresive pe care ţi le dau nişte cretini de la bancă să-ţi mai vândă un credit cât de mic, cât de amărât. La asiguratorii care ţi-ar asigura şi chiloţii din fund, doar să le mai dai şi lor, pentru Dumnezeu, nişte bani. La telefonia mobilă care nu ştie cum să mai scape de nişte cartele pentru câţiva bănuţi. La toţi sales managerii care vor să-ţi vândă, să-ţi vândă, să-ţi vândă, pentru un comision, săracii…

Consumerismul, aşadar, se prăbuşeşte şi e greu de spus cu ce va fi înlocuit. Iar marea putere economică pe care o doare-n fund de „nu-contează-ce-marketing” este China. Uitaţi-vă, vă rog, în jur! 80% din ce vedeţi e chinezesc. Până şi o bună parte din celebrele ceasuri elveţiene pe care suntem gata să dăm mii de euro, fiindcă lucesc frumos în vitrină şi au brand-ul legendar scris pe carcasă, sunt doar 50% „swiss made”, iar cadranul, cureaua, sticla etc. – sunt făcute în China. Jumătate din America e din plastic, iar jumătate e făcută-n China. Iar pe chinezi îi doare-n Marele Zid Chinezesc de concepte care se termină în „marketing„… Ei au înţeles un lucru clar: omului să-i dai ce-i trebuie şi de 10 ori mai ieftin decât concurenţa. Şi au umplut lumea de produse care se vând cât 10.000 de branduri… Veţi rămâne uluiţi să aflaţi că alte mii de branduri sunt produse cu mână de lucru ieftină din China. (Şi din România, dar asta e altă poveste…) Poate de asta Shanghai-ul arată ca un oraş SF, nu ca Bucureştiul, sau ca Piteştiul…

shanghai-1

Să luăm un alt exemplu… Cam toate societăţile producătoare de maşini au fost aduse pe jantă de criza economică. Ei bine, cine a rezistat şi a vândut la greu? Dacia. Ce a vândut? Logan şi Sandero. E singura societate producătoare de automobile pe care a durut-o la bască de criză, în condiţiile în care toate celelalte ştiţi bine prin ce au trecut – şi a vândut în toată lumea, prosperând.

Atenţie! Eu nu discut aici de calitatea îndoielnică a chinezăriilor şi nici de calitatea Loganelor. Eu discut de suceese planetare în vânzări.

Concluzia?

Trântiţi trelefonul oricui vrea să vă vândă un bullshit! Oamenii pur şi simplu nu mai vor să cumpere bullshit, fie că este vorba de haine, de maşini, de băuturi, etc. doar pentru pe toate astea stă o etichetă cu logo-ul unui brand.

Voiam să vă spun toate astea. Dar, nevastă-mea m-a solicitat la ce credeţi? La o partidă zdravănă de cumpărături 🙂     

O ofertă jenantă, dar explicabilă istoric

Iulie 15, 2009

Traian Băsescu a avut un succes extraordinar în 2004 pentru că răspundea perfect unei nevoi a momentului.

Românii se săturaseră ca Ion Iliescu să le ţină, de Crăciun, discursuri plicticoase sub brad. Scârbiţi de limbajul de lemn al aparatcik-ului moscovit, care vorbea „ideologiceşte” fără să spună nimic, am fost seduşi de politicianul rebel care bea şampanie direct din sticlă şi hăhăia sfidător la „presa liberă”, la „emanaţiile” securiste ale revoluţiei şi la „sistem”. Numai că acest rebel Băsescu a reuşit, până la sfârşitul mandatului de preşedinte, să-şi creeze propriul sistem. Vechiul slogan „Să trăiţi bine!” pare astăzi desprins dintr-un film vechi şi prost.

Nimeni nu-şi aminteşte cu plăcere de marea păcăleală. Cine s-ar fi gândit că este posibil să creezi dintr-o bucată de PNL şi dintr-o bucată de PD un nou partid politic, şi anume PD-L, o formaţiune puternică, stabilă, versatilă, agresivă, cu clietela ei super grea, cu interesele ei super tari, cu un succes incredibil la o anumită categorie a populaţiei şi, mai ales, cine s-ar fi gândit că acest partid va guverna, cu frecuşurile de rigoare, alături de „duşmanul” iniţial, adică PSD? Nu s-ar fi gândit nimeni, în 2004, la toată această punere în scenă, nu s-ar fi gândit nimeni nici în 2008, dar lui Băseascu i-a ieşit de minune în 2009.

Istoria este dinamică, dar tocmai pentru că este dinamică, noi, oamenii, suntem înzestraţi cu memorie. Rolul memoriei este de a ne ajuta să ne orientăm într-un prezent cameleonic.

Personal, cred că acum, când ne gândim să ne alegem din nou preşedintele, trebuie să ne reîntoarcem în 2004. Dacă râdem de speranţele noastre de atunci, e clar. Nu trebuie să adaug nimic. Oferta – atât cât înţelegem, deocamdată, că este oferta – ni-i mai aduce „pe piaţă” pe Mircea Geoană şi pe Crin Antonescu. Nu ştiu cât sunt românii de mulţumiţi cu această ofertă.

Mircea Geoană are probleme cu „aripa securistă” din PSD, încă de când l-a lăsat pe Ion Iliescu fără calitatea de preşedinte al partidului. Respectivii l-ar vedea preşedintele României mai degrabă pe Crin Antonescu decât pe Geoană. Apoi, Geoană, dacă este să luăm în calcul ultima întâmplare politico-mediatică, are şi el vechea şcoală pesedistă. Ce alt politician şi-ar fi sărbătorit ziua de naştere, chemându-şi supuşii din toate colţurile ţării să-i aducă cadouri în holul unui teatru din Capitală, de faţă cu toată mass-media, şi transformând un eveniment personal într-unul public? Ce alt politician cu excepţia unuia pesedist, vreau să spun… (Întrebaţi-vă doar atât: cine e, de fapt, Mircea Geoană, să-şi facă ziua de naştere în faţa naţiunii?)

La rândul său, Crin Antonescu este lipsit de partid politic. PNL, deşi face astăzi efortul de a poza într-un partid deschis care cheamă să i se alăture „tot felul de oameni”, nu doar elitele, este, de fapt, măcinat de lupte intestine. „Tăriceniştii” se bat cu „antonesciştii”, dând senzaţia că nici nu le pasă de alegerile prezidenţiale. Dinu Patriciu s-a scufundat în apele adânci ale liberalismului şi a ieşit la suprafaţă cu Crin Antonescu ciufulit, zicând: „Ăsta să vă fie preşedintele!” Iar liberalii au îngăimat: „Aha, bine!”, continuând să-şi dea la gioale.

Singurul care, din păcate, nu mai iese la rampă – oare cum l-or fi convins să stea în banca lui??? – este Radu Duda. Pe româneşte, i-au tras-o şi lui. Nu era nevoie de o persoană din Familia Regală în România. La ce bun să ne reîntoarcem în istorie, din moment ce România există, pe harta democraţiei, de 20 de ani? În aceşti 20 de ani atât am putut să creştem: un Băsescu, un Geoană, un Antonescu. Votaţi-vă viitorul, dacă puteţi!