Archive for Iunie 2009

Tu eşti, mă, „proactive”?

Iunie 27, 2009

Arătările umane care mă amuză cel mai tare sunt „profesioniştii”, fie că sunt ei bancari, aitişti, vânzători sau mai ştiu eu ce. Mai ales vara, când poartă costume negre sfidând cele 40 de grade, sunt adorabili.

Pentru cei care n-au devenit încă aşa ceva şi vor să poată face sex până la 70 de ani, precum şi să simtă gustul mâncării (de oricare tip, mai puţin junck food) recomand o burtă zdravănă de râs, inevitabilă la citirea termenilor care urmează…

Pe mine mă amuză infinit termenul „proactive”. Este pur şi simplu genial 🙂

Verbe… aggregate, benchmark, cultivate, deliver, deploy, disintermediate, drive, e-enable, embrace, empower, enable, engage, engineer, enhance, envisioneer, evolve, expedite, exploit, extend, facilitate, generate, grow, harness, implement, incentivize, incubate, innovate, integrate, iterate, leverage, matrix, maximize, mesh, monetize, morph, optimize, orchestrate, productize, recontextualize, reintermediate, reinvent, repurpose, revolutionize, scale, seize, strategize, streamline, syndicate, synergize, synthesize, target, transform, transition, unleash, utilize, visualize, whiteboard

Adjective... 24/365, 24/7, B2B, B2C, back-end, best-of-breed, bleeding-edge, bricks-and-clicks, clicks-and-mortar, collaborative, compelling, cross-platform, cross-media, customized, cutting-edge, distributed, dot-com, dynamic, e-business, efficient, end-to-end, enterprise, extensible, frictionless, front-end, global, granular, holistic, impactful, innovative, integrated, interactive, intuitive, killer, leading-edge, magnetic, mission-critical, next-generation, one-to-one, open-source, out-of-the-box, plug-and-play, proactive, real-time, revolutionary, robust, scalable, seamless, sexy, sticky, strategic, synergistic, transparent, turn-key, ubiquitous, user-centric, value-added, vertical, viral, virtual, visionary, web-enabled, wireless, world-class

România bună există. Ce ar fi s-o descoperim?

Iunie 24, 2009

Becali este substanţa pură a acestei ţări… A existat şi o altă substanţă pură, dar se afla inventariată în muzee. Nu functionează, adică. Este prea rară în halda de steril. Costuri prea mari de exploatare.

Aşa a scris Valkiria, într-un comment.  Dar eu cred că România bună există, iar Gigi Becali nu e deloc mare brânză, necum „esenţă pură”, cu toţi banii lui.

Încep să nu mai fiu de acord cu lamentările celor care deplâng harababura axiologică a României. Dacă nu suntem capabili să ne mutăm, cu armele şi bagajele spiritului, dincolo de această harababură, ne merităm agresiunile cotidiene.

E adevărat că becalizarea, vadimizarea şi otevizarea – aspre rinocerizări contemporane – ne-au adus în ultimul hal, dar în ciuda acestor afecţiuni, putem găsi, dacă avem puţină pacienţă, o Românie eternă, nealterată şi bună. Există o astfel de Românie, oricât ar părea de neevident. Nu-mi pasă că au uitat de ea bătrânii nivelaţi de principiile reducţioniste sovietice şi părinţii noştri striviţi de comunism. Dureros este că, la această Românie bună, nu au acces – fiindcă nimeni nu le deschide poarta – noile generaţii de tineri. Într-o lume de la care aceşti tineri nu primesc decât câte un brânci plin de brutalitate şi în care nimic nu e gratis, ei au fost învăţaţi să creadă că tot ce contează în viaţă sunt banii. Luptele care se poartă, în spaţiul public, pentru bani sunt stupide fiindcă obiectivele finale sunt stupide. Iar câmpul bătăliei nu este plin de morţi, ci de suflete amputate.

Când societatea te-a modelat în aşa fel încât idealul tău e o vilă mare şi un Merţan negru, poţi să te duci în baie şi să-ţi tragi liniştit un glonţ în cap: înseamnă că ai ratat tot. Nu contează că cel care are aşa ceva nu a făcut nimic ca să merite, iar asta te frustrează pentru că eşti încă prost. Contează doar că tu poţi avea ceea ce el nu va putea avea niciodată. Din păcate nu există dascăli care să le explice tinerilor că principalele lor resure sunt potenţialitatea şi timpul. Că prin aceste resurse se poate ajunge şi la bani, dar că nu asta este finalitatea, ci o autentică realizare de sine care nu înseamnă nici acareturi, nici îmbuibare, nici demenţă consumeristă, ci ridicarea propriilor talente la un anumit nivel de excelenţă şi expresia acestora în spaţiul social.

Cum să-i explici uni tânăr că nu Becali şi nici spectacolul sinistru de la OTV sunt adevărata Românie, ci ora pe care o poate petrece, de exemplu, ascultând „Balada” lui Ciprian Porumbescu, într-o casă ţărănească românească care respiră tradiţie? Dacă aş putea, aş implementa în licee astfel de ore – şi le-aş numi „Ore de cunoaştere de sine”. Sunt convins că s-ar putea recupera ceva din trecut şi din identitate, iar idealul tinerilor români n-ar mai fi o vilă bloncoasă din BCA şi termopan. Şi nici o maşină exorbitantă. Şi nici să facă sex cu nu ştiu ce vedetă porno.

casuta muzeul satului

Există o Românie bună, dar n-am vrut s-o moştenim. E ca şi cum generaţiile de dinainte de comunism ar fi vrut să ne lase tot ce au acumulat ca mod de viaţă, ca tradiţie, ca bogăţie, iar noi le-am dat peste mâini, să se ducă dracului în lada de gunoi a istoriei, cu toate realizările lor, cu toate cărţile pe care le-au scris, cu toate tablourile pe care le-au pictat, cu toată politica bună pe care au făcut-o, cu toate muzica pe care au compus-o, căci noi, cei de azi, avem de făcut credite la bancă să ne cumpărăm mobilă de pal melaminat, să punem jaluzele lamelare la ferestrele din dormitor şi să fleoşnim o plasmă de trei pe doi în sufragerie.

Sigur, cei care înţeleg lucrurile astea, reuşesc să-şi facă micile lor oaze liniştite şi fericite, separate de  obsesia creditului doar cu buletinul, de distracţiile ieftine pe care le oferă OTV-ul şi chiar politica zilnică. Aceşti oameni pur şi simplu ştiu care este România bună. Dar, pentru că vorbim de oazele lor, trebuie să mai ştim că în rest este deşertul. Deşertul nepăsării, al prost-gustului, al aroganţei, al răutăţii, al lipsei de caracter, toate căptuşite straşnic cu BCA şi cu termopan şi remorcate la bemveul cumpărat din prima tranşă de bani plătiţi în baza contractului de achiziţii publice din care s-au scăzut, în modul cel mai cuvenit, parandărătul şi poşeta pentru piţipoancă.

DSC00310

Din „tataie”, Smeoreanu devine „Tanti Roza”. Vodevil ieftin, într-un act

Iunie 22, 2009

Această „Tanti Roza” (1) a presei locale – l-am numit pe tataia Smeoreanu – face puţin clăbuc pe net, excitat de faptul că jurnalistul Mihai Paul Codunas a reluat nu ştiu ce idee de-a mea într-un editorial al său. Şi mie mi se întâmplă, citind editorialele lui Codunas, să găsesc idei pe care să-mi doresc să le întăresc sau să le dezvolt apoi, în textele mele. Pe lângă faptul că lucrăm în aceeaşi breaslă, trăim într-o comunitate, deci comunicăm, dialogăm şi nu e nimic anormal în asta.

Dar te pui cu Tanti Roza? Nu te pui.

Mă, Rozo! Hai, mai bine să discutăm despre altceva…

Eu sunt pasionat de presă, de caracterul oamenilor, de întâmplări, de jocurile sociale… Aşa stând lucrurile, am făcut nişte print screen-uri ale textelor tale, mai vechi, despre o anumită doamnă Maria T., despre soţul ei şi despre o televiziune. Înţeleg, erau texte scrise la nervi. Iar textele despre care vorbim stau sub sigla publicaţiei tale on line, îţi poartă semnătura… O întrebare omenească am şi eu… Te-am auzit vorbind cu ifos despre caracter, despre corectitudine, că despre asta e vorba, de fapt… Tu te suceşti mereu în felul ăsta sau te-ai sucit numai acum? Şi parcă-parcă vorbeai mai apreciativ, la început, despre Câlea… Dar poate mi s-a părut, nu ştiu, trebuie să recitesc şi print-screen-urile despre Câlea. E… ca şi cum ai trage un ziar la xerox şi pe urmă ai face un studiu despre obiceiurile oamenilor.

Ia încearcă tu să redefineşti termenii „caracter” şi „corectitudine” în faţa copiilor de la televiziune. Sau poate vrei puţină implicare din partea mea.

(1) Tanti Roza – personaj păşunist, cu pretenţii de urbanitate şi emancipare culturală, ale cărui metehne şi obiceuri dobândite încă din fragedă pruncie se manifestă ori de câte ori iese în societate.

Momente plăcute la Bookfest…

Iunie 21, 2009

Ieri am avut o zi plină (de surprize plăcute) la Bookfest.

Mi-a plăcut organizarea, mi-au plăcut oamenii care s-au învârtit pe acolo bucurându-se de cărţi, dar m-a şi amuzat momentul în care Gabriel Liiceanu se străduia din greu, la microfon, să lanseze ultima carte a Ioanei Pârvulescu, „Întoarcere în secolul XXI”, în timp ce, la un stand alăturat, un alt editor vorbea, la fel de tare, despre brand managing. Deşi s-au bruiat rău de tot unul pe altul, lansările au fost reuşite. Am început să citesc una dintre cărţile Ioanei Pârvulescu, „În intimitatea secolului 19”, dar n-am continuat… Am s-o reiau. Autoarea este plină de farmec.

liiceanu

Mărturisesc că la lansarea jurnalului Oanei Pelea şi a cărţii lui Florin Piersic Jr. n-am mai stat, fiindcă, la un stand, l-am descoperit pe „Cafegiu” şi m-am dus să-l cunosc. Am cartea lui pe noptieră, o citesc seara. Este un om foarte plăcut, foarte comunicativ, mi-a dat repede adresa de mail, la care am să-i trimit această poză pe care ne-am străduit să ne-o facem fără ajutor… (Nu ştiam că îi place şi ciocolata – şi mie îmi place…)

cafegiu

carte

Şi am şi eu o râşniţă „vintage” de cafea, ca cea de pe copertă. Chiar sunt mândru de piesa asta…

Picture

Din păcate, abia azi a fost lansarea „Atlasului de mitocănie urbană”, cu cocalarul şi piţipoanca adevăraţi, invitaţi la eveniment. În schimb, noi am găsit un „ţopârlan de mol” şi o „piţipoancă atârnătoare”, făcuţi din carton. Cine vroia să intre în look-ul unor astfel de specimene ale faunei urbane, putea să-şi potrivească faţa şi să o facă…

pitiponci

Pe urmă, am profitat de traficul suspect de aerisit al Capitalei şi am mers la Muzeul Satului, dar despre asta nu mai am chef să scriu acum, că e duminică şi vreau să zac ca şarla… Pun doar o poză, aşa, de poftă… Şi nu, n-am lovit maşina 🙂

biserica

Exerciţii de cinism

Iunie 18, 2009

-nu poţi ajuta un om care-şi trage, metodic, picioare-n fund; cel mult, poţi să-l încurajezi-

Intelectualii au luat ca pe o ofensă personală alegerea lui Becali în Parlamentul European. Analiştii politici se nevrozează pentru că electoratul iese la vot momit cu mici & bere. Politicienii se tem de absenteismul combinat cu noul val naţionalist-extremist. Ecologiştii deplâng, prin mitinguri, defrişarea pădurilor.

În fine, fiecare nutreşte micile lui spaime. Micile lui obsesii.

De fapt, eu cred că oamenii lucizi se implică prea mult. Puţină nepăsare şi o doză de cinism n-ar strica. Aceasta este, în fond, comedia absolută: să-i vezi pe proşti cum suferă de pe urma propriei prostii.
Într-o emisiune la Argeş TV, reluând obsesia mentalităţilor bolnave, moderatorul m-a întrebat ce putem face să schimbăm lucrurile, cum putem interveni pentru responsabilizarea electoratului şi a politicienilor.

Habar n-am cum şi, chiar dacă aş avea habar, n-aş clinti un deget.

Este un experiment atât de spectaculos să vezi turmele de „oameni-vită” cum se năspustesc asupra micilor şi ţuicii, votând la indicaţiile vreunui primar unsuros, încât nu merită să invoci contraargumente raţionale. „Tot ce e real e raţional„, spunea un neamţ, pe nume Hegel. „Şi tot ce e raţional e real.” Dacă e să-i dăm crezare lui Hegel, aneantizarea, pentru mici, a propriei conştiinţe stă confortabil în tiparele explicabilului.

Este adevărat că oamenii lucizi se pot simţi frustraţi. Întreg potenţialul lor creativ, social, intelectual etc. se sufocă în marea mocirlă, iar asta le dă, cumva, sentimentul tragicului. Mai ales la vârsta entuziasmului, când percepi Sistemul ca pe o Cloacă împuţită, fiindcă îl raportezi la valori ideale, ţi se pare nedrept să-ţi vezi potenţialitatea moartă pe altarul mizeriei sociale. Dar asta e o criză minoră care trece cu vârsta. Cu timpul înveţi un lucru esenţial: acela că societatea nu contează fiindcă este o abstracţiune, ci contează doar fundul tău, care este al naibii de concret. Românism tipic şi jegos? Nicidecum. Mai degrabă închiderea firească a unui etern cerc vicios. Societăţii nu-i pasă de potenţialitatea mea. Sfârşesc, deci, prin a nu-mi păsa nici mie de societate.

Se taie pădurile? Vom spera la o lume acoperită cu tablă. Ne reprezintă Becali în Parlamentul European? Merită să vedem mutrele siderate ale parlamentarilor europeni, când o să-i facă ăsta „hahalere” şi „boschetari”. „Oamenii-vită” votează pentru mici? Ce poate fi mai desfătător decât suferinţa unui prost care cade victimă propriei prostii – pentru un mic? Nu poţi ajuta un om care-şi trage, metodic, picioare-n fund. Cel mult, poţi să-l încurajezi. Da, e minunat că aţi crezut în Eba. De asemenea, e excelent că vă uitaţi la OTV, noapte de noapte. Iar gustul unui mic primit de pomană e mai viu decât conştiinţa şi idealul.

Dacă aş fi politician aş căuta să fiu, în mod programatic, la fel ca politicienii români. Pentru simplul motiv că societatea civilă mi-ar permite-o. Dacă voi vă lăsaţi călcaţi pe cap, eu de ce v-aş cruţa? Dacă vă privesc în ochi şi debitez clişee pe care le credeţi, de ce aş fi vreodată autentic? Singura filosofie salvatoare pentru toţi cei ce îşi simt potenţialitatea ratată într-o societate greşită este filosofia cinismului.

Lipsa unui contract social între politician şi alegător duce la absenteism şi dezamăgire

Iunie 10, 2009

Fatalitatea democraţiei româneşti: indiferent cine se alege, situaţia rămâne aceeaşi

Să depăşim tragi-comicul episod al alegerilor europarlamentare.

Rezultatul dezastruos al acestor alegeri ne va urmări, ca un coşmar, multă vreme de acum înainte, iar Gigi, EBA (PD-L-EBA) şi Vadim vor avea grijă să ţină „steagul sus”, fiecare după cum îl ajută educaţia şi caracterul.

Să facem, mai bine, o simplă dar necesară filosofie a votului. De ce? Fiindcă atunci când nu pricepem lucrurile, suntem victime inocente.

Cam toată lumea a remarcat participarea redusă la vot. Motivul cel mai des invocat? Dezamăgirea de clasa politică. Această dezamăgire este un concept gol, fără conţinut. Oamenii nu mai ies la vot ştiind clar că, dacă votează un anumit politician, iar acesta nu îşi respectă promisiunile, efectiv n-au ce să-i mai facă. A vota este ca şi cum ai crede un om pe cuvânt. Cam greu în România de azi să mai crezi pe cineva pe cuvânt, nu?

Un vot este, mai exact, ca o semnătură în alb. Da, eu semnez pentru tine. Te cred pe cuvânt când îmi spui că vei face un lucru sau te vei ocupa de alt lucru. Îmi pun semnătura mea, simbolizată prin ştampilă, pe acest buletin de vot şi cu asta te trimit în Parlament, la primărie sau în alt loc. Aştept, deci, ca tu să faci, de acolo, diverse lucruri pentru mine şi pentru zona în care şi alţii, la fel ca mine, te-au creditat cu votul lor. Un vot este o dovadă de încredere. Este un „gentleman agreement”. Ca să nu mai spun că, într-un plan superior, este exprimarea personală a unei credinţe politice.

Şi tocmai aici e problema. Un vot, în România, ar trebui să fie parte a unui „contract social” ferm, în care amândoi „semnăm” pentru înţelegerea făcută, nicidecum un volatil „gentleman agreement” în care unul promite şi nu-l trage nimeni la răspundere, iar altul e minţit şi rămâne cu buza umflată.

Revenind la ideea de „vot – semnătură în alb”, în această ţară în care e un truism să spui că politicienii mint, ar trebui să existe nişte minime prevederi contractual între societatea civilă şi politicieni.

Cum ar fi, de exemplu, ca cele 5 sau 10 promisiuni să stea scrise, la liniuţă, chiar pe buletinele de vot, în caseta candidatului şi tot acolo să fie prevăzute termenele la care acele obiective vor fi îndeplinite?

Sau cum ar fi ca respectivul candidat să se oblige să deminsioneze, dacă nu se ţine de cuvânt?

Dacă ar fi aşa, ştampila votantului ar avea sens. Ar avea puterea unei înţelegeri contractuale cinstite. Da, tu te obligi să faci toate astea sau să pleci dacă nu le faci, iar eu, iată, te votez, fiind asigurat că nu rămân patru ani cu tine pe cap, să te întreţin ca pe o omidă grasă şi lacomă.

Or, noi vedem, mai întâi, o campanie electorală plină de minciuni şi, pe urmă, la urne, căsuţa cu numele candidatului tipărită în buletinul de vot. O căsuţă goală care, de fapt, nu obligă pe nimeni la nimic. Iată primul pas către înşelăciune.

Poate speculez prea mult. Dar metoda obţinerii voturilor prin campanie electorală este metoda curvei. Tot aşa cum curvele se machează şi îşi pun fuste colorate cu vedere la chiloţel în aşteptatea clienţilor, politicienii se întrec în pliante colorate pe care stau scrise fel de fel de clişee tâmpite, în baloane cu sigla partidului, în mici şi bere, în apariţii televizate. Şi, la final, tot aşa cum curva se dovedeşte bolnavă de sifilis, politicienii se dovedesc mincinoşi. Fardul curvei dispare la primul duş. Responsabilitatea politicianului faţă de votant dispare în primele trei luni de mandat.

De exemplu, mai ţine cineva minte ce scria pe fluturaşul din campanie al lui Bogdan Niculescu Duvăz? Fluturaşul ăla n-a avut putere contractuală între Duvăz şi cetăţeni. Nici dracu nu-l mai ţine minte, campania aia a trecut, omul n-a mai trecut prin judeţul unde s-a ales şi stă bine mersi în Parlament. Îi puteţi face ceva? Nu puteţi. Cum ar fi fost, de exemplu, ca deputatul PSD Bogdan Niculescu Duvăz să fie obligat să-şi îndeplinească promisiunile? Obligat printr-un contract social cu votanţii lui, desigur. Ar fi fi fost elegant, ar fi fost normal. Şi nu numai el. Este şi cazul lui Mircea Cinteză, este cazul tuturor celor care se aleg şi… aleşi rămân.

În cazul alegerilor europarlamentare, este la fel.
Votantul a simţit că nu-l leagă absolut nimic de politicienii pe care-i trimite în Parlamentul European şi de asta n-a ieşit din casă. Campania electorală este un joc de lumini, promisiunile sunt vânt, frazele frumoase sunt apă de ploaie. Ce a făcut în Daciana Sârbu în PE? Ce au făcut în toţi ceilalţi în PE? Ce vor face Becali, Vadim şi EBA în PE?

Iată cum însăşi instituţia votului e un pic bolnavă. Iată că votantul n-are ce să-i facă politicianului care nu se ţine de cuvânt. Să nu mi se invoce ideea de mandat limitat. Ştim toţi cât de spectaculos se poate schimba, în doar patru ani, situaţia financiară personală a unui senator, deputat sau europarlamentar.

Restul e can-can politic. Că PSD a obţinut 11 mandate, că PD-L a obţinut 10 sau că PNL doar 5 chiar nu mai contează. Indiferent cum ar fi fost, ar fi fost exact la fel pentru votanţii lor – şi asta e, de fapt, problema. Că indiferent cine se alege, e la fel. Iată de ce doar activiştii, mituiţii şi naivii mai ies la vot.

Îmbătrânind cu tinereţea în suflet

Iunie 8, 2009

Luna iunie e luna în care înfloresc ca un scaiete.

Am împlinit o mulţime ani de căsătorie, aşa că le mulţumesc tuturor femeilor care m-au iubit. Zău, nu trebuia. Una singură a fost aleasa.

Apoi, cum se poate observa şi din fotografie, împlinesc 32 de ani, ceea ce înseamnă că m-am maturizat şi pricep mai limpede că nu trebuia să mă fac ziarist, ci popă. (Îmi doream foarte mult să fiu popă ca bunicul, atunci când eram copil, dar nu ştiu de ce, între timp, mi s-au amestecat idealurile şi am ajuns ziarist. Oricum, lumea îmi spunea că n-am voce pentru cântat şi că zbier ca un măgar.)

Pe urmă, împlinesc 4 ani de când m-am lăsat de singurul viciu care m-a chinuit vreodată: fumatul. (Mamă, dar ce mişto era când fumam!!! 🙂 N-aş mai face-o niciodată.)

Împlinesc, deasemenea, o groază de ani – vreo 10 – de când nu mai scriu poezii ( m-am lăsat de chestia asta tot într-o zi de iunie), însuşindu-mi condiţia, mult mai, spectaculoasă, de animal politico-mediatic. Tot de atunci sunt foarte ironic (o adevărată jigodie sadică) cu poeţii provinţiali. (Pentru că – mulţi dintre ei – sunt tăntălăi, gogomani şi nătăfleţi.)

Precum am fost şi eu cândva…

Mă-mbrac în trup, iluzie de seară.
Pun capul sus, pe gât – şi mă ascult:
Ar preţui ceva că simt mai mult?
Chatteau Lafitte şi o cafea amară.

În blugii strâmţi ascund puterea
Şi vesta mi-e bombată de iubire,
Aş vrea să dau cometelor de ştire
Că orizontul e amar ca fierea.

O mie de ţigări fumez pe noapte,
Planeta să miroasă a tutun;
Gheişe japoneze din „Shogun
În seara asta vin scăldate-n lapte.

Drapat cu şalul celei mai frumoase
Nici universul nu mă mai încape,
Toţi zeii lumii vin şi-mi stau aproape
La table să le dau un şase-şase.

Picture 106

Iar cupele albastre cu piciorul scos
Cerşesc şampanie din sticle cu embleme
Şi, când închin, spunând filosofeme,
O taină dulce simt în orice os.

Şi-mi e furată vorba de imbecili notorii
Şi spusă fără vrajă zecilor de fufe
Care dau glas, pe dată, parfumului din rufe
Ca un răspuns ce vine să mai amâne zorii.

Am doar doi ochi şi-o singură privire
Şi-n suflet de femeie fac iarnă milenară,
Sau las un adevăr – iluzie de seară!!!
Apoi rup steaua mea din nemurire

Şi-o scuip în farfuria cu desert!
Mă-ntreb dacă le arde cerul gurii
Şi-ajung să ştie bine gustul urii
Căci dragostea le merge pân-la sfert!

Cât un gheţar îmi creşte gândul…
Topindu-se la foc de sticle goale
Se-aşeză sec în fraze virtuale,
Reexplicând şi cerul şi pământul.

Şi beau furtuni când mor de plictiseală:
Tot adevărul lumii stă în vin!
Iar când picioarele nu mă mai ţin,
Fotoliul gazdei mi-e lectică regală!

E dimineaţă! Mă dezbrac de trup,
Îmi dau şi capul jos – a câta oară?
Pe snobul de la chef îl las să moară
Beau o cafea, iluziile se rup…

Lozincile înving

Iunie 5, 2009

Dacă deşertăciunea discursului a trebuit să usuce creier şi limbă, atunci a uscat creierul şi limba politicianului.

Duminică vor fi alegeri europarlamentare, alegeri la care nu mă voi duce pentru simplul motiv că n-am auzit, de la niciun politician, nici măcar o idee onestă. Hai, nu onestă, pretenţia asta e exagerată. O idee limpede.

Cât am făcut emisiuni la TV şi la radio, am făcut eforturi uneori supraomeneşti să-i scot pe politicieni din deşertul frazelor fără noimă, reptate până la obsesie, până le-au acrit creierele şi le-au „deshidratat” personalitatea. Iată un meci pe care l-am pierdut. Nu te poţi lupta cu clişeele. Lozincile înving întotdeauna.

Se spune că nu poţi înţelege un om, dacă nu umbli încălţat în mocasinii lui. Într-o zi, m-am îmbrăcat în costum, mi-am atârnat o cravată de gât şi am început să vorbesc în oglindă, ca un politician. Sunt incapabil să mănânc căcat – asta e concluzia la care am ajuns. Cum aş putea vreodată să spun că… responsabilitatea mea e să realizez un cadrul de lucru mai lax pentru cei care fac proiecte pentru a atrage bani de la Uniunea Europeană, în scopul dezvoltării durabile, iar toţi cetăţenii trebuie să înţeleagă că depinde de noi toţi, de efortul comun, să ne implicăm în…

Or fi politicienii cum or fi, dar şi gradul de retard al populaţiei e ridicat… Să nu pui tu mâna pe joardă când vine încrăvăţitul la tine la poartă cu pliantul, cu bricheta şi cu pixul? Să nu spună şi sângele tău ceva? Măcar sângele – instinctul – dacă creierul e mort.

„Minunata lume nouă” a început

Iunie 3, 2009

La finalul crizei, e greu de presupus că presa tradiţională va mai fi aşa cum o ştim.

Marile cotidiane naţionale au tiraje de buzunar în ciuda inserturilor comerciale generoase (cărţi, muzică, filme), radiourile au devenit nişte play-stations în care intervenţia umană pare inadecvată, iar televiziunile, în marea lor majoritate, se complac în animaţie, atunci când nu intră în arena execuţiilor politice, a talk-show-ului părtinitor sau în bolgiile sordidului tabloid.

Consumatorul de presă trăieşte o stare de descurajare informaţională când intră în magazinele de presă ale hipermarket-urilor şi vede pereţi întregi tapetaţi cu sute publicaţii nişate şi ultra-nişate, după cum cursa oarbă a telecomenzii rareori îi răspunde la întrebările pe care şi le pune.

Siglele ziarelor par a fi mai numeroase decât ştirile oferite. Televiziunile par mai multe decât înseşi produsele cu adevărat vizionabile.

În tot acest ocean ameţitor de imagini şi de text, se întrevăd, uneori, cu destulă limpezime, luptele personale ale ziariştilor şi interesele patronilor, fie că sunt patroni de maga-trusturi, fie patroni de publicaţii de anunţuri de mică publicitate. Aceste interese aduc un plus de decredibilizare, pe lângă oferta supra-dimensionată. Încă există „prejudecata” că presa trebuie să fie independentă şi deontologică, nicidecum „o afacere”.

Totuşi, orice idee nouă care are sens pare să-şi piardă puterea printre miile de alte idei şi perspective, ca o ghiulea trimisă într-o saltea de puf. Se mai poate crea ceva în presă? Se mai poate crea ceva în publicitate? Sau ne mutăm pe iPhone cu tot cu conţinut jurnalistic şi cu reclame – şi reaşezăm totul?

Internetul părea o alternativă. Dar şi aici te îneci în marea de bloguri şi site-uri, de păreri şi de comentarii, fiecare spune ce vrea şi, de pretutindeni, alte voci răspund, generând, la rândul lor, alte răspunsuri.

Presa nu mai este o instituţie (respectabilă), iar internetul nu este încă. Această mutaţie este definitivată de criza financiară. Falimentele, scăderea sau desfiinţarea bugetelor de publicitate au dus, pe internet, la anomalii de genul pay per click sau la promovarea, în ziare, a promoţiilor urgente, de sezon. O imensă risipă de creativitate, pentru prea puţin…

Marele magnat de presă Rupert Murdoch pare să fi descoperit soluţia: conţinutul de pe internet va trebui să fie plătit pentru a putea fi accesat, iar conţinutul din print trebuie să fie diferit de cel de pe internet, pentru ca ziarul să fie cumpărat. „Ne aflăm în centrul unei dezbateri decisive despre valoarea conţinutului şi a devenit evident că, pentru numeroase ziare, modelul actual de valorizare a conţinutului nu funcţionează„, argumentează Murdoch, în vârstă de 78 de ani. O fi aşa, dar ultimele statistici spun că 90% dintre români nu vor să plătească pentru a accesa conţinutul unui site de ştiri.

Iată câteva mutaţii ale presei –  la care jurnaliştii ar trebui să reflecteze…

·    200 de milioane de oameni din întreaga lume au cont pe MySpace, iar dacă MySpace ar fi o ţară ar fi a 5-a ca mărime.
·    Google întregistrează 31 de bilioane de căutări în fiecare lună, în urmă cu doar trei ani, numărul acestor căutări lunare fiind de doar 2,7 bilioane (creşterea este fabuloasă).
·    Primul mesaj publicitar, pe mobil, a fost transmis în 1992, astăzi numărul mesajelor publicitare trimise şi primite zilnic depăşeşte totalul populaţiei de pe planetă.
·    Radioului i-au trebuit 38 de ani ca să dobândească o audienţă de piaţă de 50 de milioane de oameni, 13 ani i-au trebuit televiziunii să dobândească acelaşi tip de audienţă, internetului i-au trebuit 4 ani, iPhone-ului 3 ani, iar reţelei de socializare Facebook numai… 2 ani.
·    Anul acesta conexiunile din internet vor genera 4 exabytes de informaţii unice (1 exabyte înseamnă cam un trilion de cărţi sau 4 ori 10 la puterea 18 bytes), adică mai mult decât în ultimii 5000 de ani de istorie, iar volumul acestei cantităţi de informaţie se dublează la fiecare doi ani.
Pe scurt, civilizaţia omenirii se mută on line.

În această nouă perspectivă întrebările iniţiale legate de presa tradiţională par naive.