Politeţea nu este o infinită şi îngerească toleranţă

Hotărârea oţelită cu care unii oameni plonjează, complet dezinhibaţi, în ridicol rămâne, pentru mine, unul din marile mistere ale existenţei.

Cum să nu simţi, la un moment dat, că eşti cel mai lipsit de carismă din toată încăperea, că dicţia nu te ajută, că firul roşu al discursului tău s-a scurtcircuitat încă de la primele fraze, că sari de la o idee la alta într-un gest incoerent atât de rizibil încât hohotesc şi pietrele, că toată audienţa ta aşteaptă un singur lucru de la tine: să termini, dracului, o dată, de vorbit – şi totuşi tu să continui să vorbeşti două ore???

Am fost sâmbătă la Curtea de Argeş, într-o mică plimbare. Acolo am nimerit la o lansare de carte de poezii. Nu orice fel de poezii, ci haiku-uri. Cu o nonşalanţă pe care numai naivitatea generată de incultură ţi-o poate da, unii scriitori locali români scriu, carevasăzică, haiku-uri. Ca să sesizaţi inadecvarea, imaginaţi-vă, vă rog, un japonez care ar scrie o carte de doine sau de balade româneşti. Sau un rus care ar scrie limerik-uri britanice.

Ei bine, s-a găsit un culturnic local – un poet care organizează un festival internaţional de poezie sau aşa ceva – hotărât să vorbească două ore despre o amărâtă de plachetă de haiku-uri – şi nu oricum! Ca să arate asistenţei împietrite de plictiseală până unde poate merge luarea în serios a propriei persoane văduvite de orice urmă de charme personal, cu o voce fonfănită şi plictisitoare, omul şi-a luat limba la gimnastică aerobică, făcând referiri la toată literatura română, cu excursii savante în cea a Maltei, amintind, nu mai ştiu de ce, de romanul „Numele Trandafirului„, carte bună după care s-a făcut un film prost, fiindcă a fost el, mai demult, la un festival de film de la Chişinău, unde a văzut filme bune, nu aşa, oricum, după care a urmat o înşiruire devălmăşită de ţări, oraşe, continente, regiuni, cu menţiunea că fiecare are o literatură aparte, net diferită de celelalte literaturi, în care sunt identificabile ba trasee iniţiatice, ba ezoterism, ba estetică pură, totul culminând cu recitarea molcomă, patetică, melodramatică, plângăreaţă, a peste jumătate de plachetă de haiku-uri, sub ochii sideraţi ai unei audienţe care se ruga cerului barem să nu citească toată cartea, despre care menţionase, în prealabil, speriind pe toată lumea, că e atât de bună, încât merită citită toată!

Băi, nene! Cât să fii de rupt de realitate! Dar, hai, că, până la urmă, lumea e plină de exaltaţi care nu înţeleg că nu e vina lor că s-au născut aşa. Treaba exaltaţilor pe lume e să se comporte ca domnul ăsta despre care scriu. Problema ştiţi unde este? La oamenii normali care au acceptat să se îmbolnăvească de nervi, care au dat nervoşi din picior, care mai aveau puţin şi se căţărau pe pereţi fiindcă urla plictiseala în ei, în loc să-l ia la mişto sau să-l facă să tacă, dacă de vorbă bună nu voia să înţeleagă.

Când n-am mai rezistat, am ieşit din sală.

Trăiam, aşa, un amestec de amuzament şi iritare. Prietenul cu care am fost acolo – care aştepta lansarea celei de-a doua cărţi, un roman, şi care a stat, bietul, până la capăt – mi-a spus când a scăpat, amuzat şi el, că poietul vorbea deja de o oră când am intrat noi în sală, în întârziere fiind. Nu dau numele prietenului, ca să nu-l bag în belele cu culturnicii locali. Fiindcă ăştia nu sunt doar ridicoli în cel mai nonşalant mod cu putinţă. Sunt şi orgolioşi.

A se reţine din ce scriu eu aici o singură idee: nu mai toleraţi niciodată prostia exaltată care-şi ia avânt şi mai ales prostia care crede despre sine că este inteligenţă. Faceţi ceva: fie părăsiţi încăperea, fie plasaţi o ironie, luaţi, în orice fel, atitudine. Nu aveţi nicio datorie, faţă de nimeni, să vă plictisească în fel şi chip.

Am ieşit la lumină şi m-am bucurat să mă reculeg, câteva minute, în locul în care sunt înmormântaţi cei trei regi ai României.

Picture 008

Şi am văzut, pe drum, o casă absolut frumoasă, care nu seamănă cu nimic din vilele de prost gust care au apărut în România de azi…

Picture 026

Reclame

Etichete: , ,

14 răspunsuri to “Politeţea nu este o infinită şi îngerească toleranţă”

  1. Oceania Says:

    bine ai facut c-ai parasit sala. pe multi ii chinuie talentele, macar daca i-ar chinui in singuratate…fara sa terorizeze audienta:)

  2. Misu Says:

    🙂 în singurătate sunt victimele admiraţiei de sine 🙂

  3. ioana Says:

    deci avea patric de hillerin un interviu in care concluziona ca e tautologie sa interzici analfabetilor si dusilor sa se exprime, e ca si cum ai interzice unui eunuc sa futa. m-am contrat cu el de numa numa, spunand exact ce spui tu, ca trebuie luata atitudine, si nu dupa mult timp mi s-a demonstrat in cel mai neplacut mod posibil ca de hillerin a avut dreptate si m-am dus si i-am recunoscut omului. acuma eu nu spun sa nu fim visatori si doni quijote in privinta asta, dar cred ca nu e foarte bine sa spunem cu voce tare…

  4. A Says:

    Deci nimeni nu vrea să îşi asume sinceritatea de a spune că regele este gol.

  5. Andrada (deci, da) Says:

    Totusi, ia te uita, lume, ce post spumos a generat acest eveniment!

    Suntem o natie fascinabila de ridicol, omuleti clipind des – dragalas de nesiguri de valorile/opiniile noastre personale… Iar in combinatie cu relativitatea artei nu putem obtine decat situatii de felul celor descrise savuros de tine, in care nu stii catre cine sa iti indrepti hohotul de cel mai sincer ras: catre poiet, sau catre nedumeritii care se supun actului de cultura (sa nu uitam ca au renuntat pentru -wow!- 2 ore si ceva la statutul de detinator suprem de telecomanda)…

  6. Misu Says:

    A: Dar de ce să spunem regelui că regele e gol? Am pune capăt unui spectacol cu totul amuzant (atunci când nu e iritant). Aici, pe blog, analizăm, criticăm, dar exaltarea, atunci când se petrece, nu-o putem rata: e gratuită şi lipsit de falseturi.

    IOANA: Păi, nu spunem cu voce tare niciodată lucrurile astea, ca să nu-i facem pe exaltaţi să sufere. Ştii, exaltaţii suferă foarte uşor. Dar putem consemna pe blog sau aiurea… De fapt, eu sunt aşa de ipocrit, încât, în faţă îi încurajez, iar pe blog îi descurajez. You see? 🙂

    ANDRADA: Eu am fost cam dur, cam al dracului… Dar nu pot, acum, să nu-mi pară rău pentru cele scrise: unii oameni sunt, dacă vrei, ca alcoolicii anonimi… Nu poţi să fii rău cu ăştia, cum am fost eu, pe nedrept. Ia gândeşte-te: câteva doamne, foste profesoare provinţiale de limba română, acum la pensie, care se excită, poetic vorbind, ascultând limerik-uri. Haiku-uri, pardon. Cine le mai iubeşte pe ele? Nimeni. Nu e nimic rău în asta… Rău e ce face eu, animalul tânăr care are 32 de dinţi în gură şi sfâşie doar aşa de dragul de a vedea sânge 🙂 Crudă specie, omul, bre 🙂

  7. Andrada (deci, da) Says:

    Ezaaaakt! 🙂

    Revin maine cu comentarii la comentarii: acum sunt imbatata de libertatea de a parasi uzina pana maine dimineata si nu judec drept.

  8. anamariadeleanu Says:

    nucer voie, dar voi reveni aici si pt acest text de fiecare data cand voi simti ca nimeresc oriunde, pe pagina reala, pe cea virtuala – orice forma sau nume ar avea- peste aceste… ‘haiku-uri’….
    dar tare as vrea sa pot crede ca ‘ exaltarea, atunci când se petrece, nu-o putem rata: e gratuită şi lipsit de falseturi’

  9. lumi Says:

    hahaha!mentalitatea romaneasca!deja cine i-a adunat acolo pe totzi?ok, ca poate s-au nimerit din intamplare ca in cazul tau e una, dar, ce asteptau la sfarsit?let me guess…saleuri?:-)
    hai ca-ti pun un haiku vizual la mine pe blog!
    fara introducere sau trimitere la nota de la subsol.
    si fara publik adunat si tzinut cu fortza.

  10. A Says:

    Deci, asistăm amuzaţi la început, plictisiţi către mijloc şi iritaţi către final, înainte de a ne ridica şi a pleca, la spectacolul ridicol al unui culturnic de „provinţie” cuprins de delir intelectual şi al unei gloate cu pretenţii de intelighenţie care practică cam fără aplicaţie această masturbare în grup. Nu avem curajul asumat al unui punct de vedere de a-i atrage atenţia domnului că bate câmpii criticii literare cam fără graţie şi că, din respect pentru audienţa care îi acordă privilegiul de a-l asculta, trebuie să fie coerent şi concis. Aşa, americăneşte, „Stick to the point, Sir” sau frantuzeşte „Soyez bref, Monsieur!”, dacă pe româneşte nu am învăţat încă să o spunem.
    Postăm pe blog, înfierând încă din titlu pasivitatea cu care acceptăm abuzurile de acest fel şi căreia ne place să îi dăm aspectul politeţii. Combatem ce combatem, ironici.
    Apoi, brusc, ne dăm seama că este o dovadă de cruzime, oamenii aceia nu fac nimic rău, dimpotrivă, se simt şi ei bine, că şi aşa sunt nefericiţi şi „mal aimés”, la urma urmei, decât să stea la OTV, mai bine se aberează…şi devenim toleranţi. Toleranţa blegoasă şi ipocrită a celor incapabili să-şi asume o opinie.
    Şi acum vă întreb, unde este coerenţa în tot acest comportament?
    Cam tot acolo unde era şi coerenţa discursului domnului care a pricinuit aceste dezbateri, analize, polemici…

  11. Andrada (deci, da) Says:

    Se pare ca nu imi mai merit numele de „deci,da…”. Cineva mi-a luat-o inainte! 🙂

    Opinia mea: prea multa vrajba…

    Ironia si sarcasmul sunt delicioase – intelese si manifestate cum se cuvine, desigur… La fel de deliciosi si pretinsii intelectuali (despre mine vorbeam aici, desigur)…

    Puterea de a te razgandi, autocritica si curajul de a recunoaste… fermecatoare.

  12. Misu Says:

    ANA MARIA DELEANU: Da, nu poţi fi prefăcut în exaltare şi nici vreun „telos” meschin nu te poate abate de la purul tău traseu şpiritual – cu ş 🙂

    LUMI: Uite că saleuri parcă n-am văzut 🙂

    A: Atâta vreme cât micile naivităţi culturale sunt inofensive, sunt tolerabile. Sunt aşa, ca mâncărimile din talpă: te poţi scărpina tropăind… Chiar nu te înduioşează genul de doamnă, ajunsă-n pragul vârstei a treia, emoţionată de versul domnului poet, trecut şi el de cea de-a doua tinereţe, micile idile care se încheagă… Ea e văduvă, el divorţat, ea face o minunată ciorbică de potroace, el scrie nişte haiku-uri duioase – ia uite ce frumos… Ce frumos… 🙂

    ANDRADA: Dar pacifistă ai devenit 🙂 Unde sunt: încleştarea care naşte progres, negaţia care sparge paradigme învechite, protestul care legitimează noutatea, atitudinea care doboară rutina? În vrajbă germinează pofta de viaţă, ca într-un cocon de tarantulă. Consensul e pentru mânăstriri – şi pentru maici. Să ne răzgândim, da, dar să nu recunoaştem! Să ne facem autocritica? Niciodată! Noi estem perfecţi. Să recunoaştem? Mdaaa, dar numai ce vrem noi. 🙂

  13. Andrada (deci, da) Says:

    Nici nu stii cate poti schimba sub masca pacifismului 🙂

  14. Misu Says:

    Ba ştiu, dar îmi place să mă castrafiresc 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: