Archive for Mai 2009

Mascaţi şi procurori vs. agenda lui Diţa şi pixul lui Codunas

Mai 27, 2009

Astăzi am participat, împreună cu prietenul Dan Marius Donoiu, directorul Ziarului de Argeş, la Argeş TV, la o emisiune realizată în timp ce procurorii DNA sigilau calculatoarele din redacţia ziarului TOP şi confiscau carneţele de notiţe ale jurnaliştilor.

Reiau, în scris, ideile pe care le-am enunţat la televizor şi îi asigur pe colegii mei de la TOP că măcar o parte a presei este alături de ei – în numele solidariţătii de breaslă. Şi în numele libertăţii de exprimare, în caz că această libertate a avut, în vreun fel oarecare, de suferit.

De ce am emis mereu opinia că justiţia ar trebui să înceapă cu cei ce fac afaceri cu statul? Pentru că asta ar fi, de fapt, o justiţie destinată omului de rând.

Spaţiul public, aparţinând în egală măsură tuturor cetăţenilor, a rămas la nivelul de dezvoltare al anilor ’90, pentru că o bună parte din banii destinaţi investiţiilor publice vor fi alimentat, pe căi necunoscute, diverse interese personale ale unor grupuri oculte. Din cauza asta, după 20 de ani de „viaţă liberă”, nu avem, de exemplu, drumuri bune, şcoli dotate, spitale performante şi de asta vedem, la tot pasul, funcţionari mai bogaţi ca întreprinzătorii privaţi.

În Argeş, justiţia a început cu arestarea lui Cornel Penescu şi a continuat, săptămâna aceasta, cu percheziţia & ridicarea calculatoarelor de la ziarul TOP.

Penescu, din câte ştiu, n-a făcut afaceri cu statul – în detrimentul interesului public şi în avantajul cine ştie cui – dimpotrivă, societăţile sale, prin impozitele plătite, se constituiau într-un important contributor la bugetul de stat. Nu ştiu dacă e vinovat sau nu. În cazul lui, mi se pare inadecvat arestul. O precizare explicită a argumentelor legale care au dus la această etapă ar fi edificatoare pentru toţi cei care îşi pun întrebări.

Mi-e greu să cred că, la rândul lor, ziariştii de la TOP – care scriu ştiri şi articole de la Prefectură, Consiliu Judeţean, Primărie, partide politice – figurau, în vreun fel, de pe harta corupţiei din Argeş. Îi cunosc de ani de zile pe aceşti ziarişti. Iar părerea mea este că şantajul şi corupţia sunt mai departe de ei decât este Terra de nebuloasa din Andromeda.

Ce naiba să citeşti atât de ieşit din comun în agenda lui Claudiu Diţa? Cât de incendiare să fie ciornele editorialelor lui Codunas? Sau poate că echilibrul dreptăţii era foarte puternic afectat, pe plan local, de articolele mondene ale Dorinei Duruinu – şi trebuia să vină mascaţii.

Ideea că se căutau materiale care ar fi putut fi folosite ca „instrumente de şantaj” mi se pare forţată. Să înţelegem că redaţia TOP-ului este prima redacţie din ţară „demnă” de vizita DNA şi de confiscarea calculatoarelor, agendelor şi stick-urilor? Arătaţi-mi un singur motiv pentru care redacţia TOP trebuia suspectată de şantaj mai mult decât oricare altă redacţie din Bucureşti sau din ţară. Mergând pe logica asta, DNA ar trebui să descindă, săptămânal, în câte o redacţie unde cine ştie ce „instrumente de şantaj” ar putea fi adăpostite.

Prin anii 60, de exemplu, erau arestaţi oameni fiindcă „nutreau sentimente duşmănoase faţă de ordinea socială”. Sau pentru că erau posibili uneltitori împotriva ordinii sociale. N-am vrea, nu-i aşa, ca acele timpuri să se întoarcă.

O altă idee este aceea că DNA Piteşti este o direcţie despre a cărei activitate nu s-a ştiut mare lucru până la „cazul Penescu”. Nu ţinea conferinţe de presă, nu emitea mari comunicate, ştiam că există, dar nu se manifesta concret în niciun fel. Cum se justifică tăcerea de până acum, mai ales în condiţiile în care imperiul lui Penescu, dacă poate fi numit aşa, nu s-a clădit peste noapte, ci în ani buni?

Nutresc o singură speranţă: aceea că SISTEMUL care aminteşte în multe privinţe de cel bolşevic va fi înlocuit, într-o bună zi, de o justiţie transparentă.

Poate nimic nu este mai umilitor nu atât pentru un ziarist – cât pentru fiecare om – decât să-i fie frică să spună ceea ce crede şi să stea mereu cu frica-n sân că opinia sa ar putea fi considerată delict.

Cristi Cocea scrie o opinie, despre acest subiect, aici.

Politeţea nu este o infinită şi îngerească toleranţă

Mai 24, 2009

Hotărârea oţelită cu care unii oameni plonjează, complet dezinhibaţi, în ridicol rămâne, pentru mine, unul din marile mistere ale existenţei.

Cum să nu simţi, la un moment dat, că eşti cel mai lipsit de carismă din toată încăperea, că dicţia nu te ajută, că firul roşu al discursului tău s-a scurtcircuitat încă de la primele fraze, că sari de la o idee la alta într-un gest incoerent atât de rizibil încât hohotesc şi pietrele, că toată audienţa ta aşteaptă un singur lucru de la tine: să termini, dracului, o dată, de vorbit – şi totuşi tu să continui să vorbeşti două ore???

Am fost sâmbătă la Curtea de Argeş, într-o mică plimbare. Acolo am nimerit la o lansare de carte de poezii. Nu orice fel de poezii, ci haiku-uri. Cu o nonşalanţă pe care numai naivitatea generată de incultură ţi-o poate da, unii scriitori locali români scriu, carevasăzică, haiku-uri. Ca să sesizaţi inadecvarea, imaginaţi-vă, vă rog, un japonez care ar scrie o carte de doine sau de balade româneşti. Sau un rus care ar scrie limerik-uri britanice.

Ei bine, s-a găsit un culturnic local – un poet care organizează un festival internaţional de poezie sau aşa ceva – hotărât să vorbească două ore despre o amărâtă de plachetă de haiku-uri – şi nu oricum! Ca să arate asistenţei împietrite de plictiseală până unde poate merge luarea în serios a propriei persoane văduvite de orice urmă de charme personal, cu o voce fonfănită şi plictisitoare, omul şi-a luat limba la gimnastică aerobică, făcând referiri la toată literatura română, cu excursii savante în cea a Maltei, amintind, nu mai ştiu de ce, de romanul „Numele Trandafirului„, carte bună după care s-a făcut un film prost, fiindcă a fost el, mai demult, la un festival de film de la Chişinău, unde a văzut filme bune, nu aşa, oricum, după care a urmat o înşiruire devălmăşită de ţări, oraşe, continente, regiuni, cu menţiunea că fiecare are o literatură aparte, net diferită de celelalte literaturi, în care sunt identificabile ba trasee iniţiatice, ba ezoterism, ba estetică pură, totul culminând cu recitarea molcomă, patetică, melodramatică, plângăreaţă, a peste jumătate de plachetă de haiku-uri, sub ochii sideraţi ai unei audienţe care se ruga cerului barem să nu citească toată cartea, despre care menţionase, în prealabil, speriind pe toată lumea, că e atât de bună, încât merită citită toată!

Băi, nene! Cât să fii de rupt de realitate! Dar, hai, că, până la urmă, lumea e plină de exaltaţi care nu înţeleg că nu e vina lor că s-au născut aşa. Treaba exaltaţilor pe lume e să se comporte ca domnul ăsta despre care scriu. Problema ştiţi unde este? La oamenii normali care au acceptat să se îmbolnăvească de nervi, care au dat nervoşi din picior, care mai aveau puţin şi se căţărau pe pereţi fiindcă urla plictiseala în ei, în loc să-l ia la mişto sau să-l facă să tacă, dacă de vorbă bună nu voia să înţeleagă.

Când n-am mai rezistat, am ieşit din sală.

Trăiam, aşa, un amestec de amuzament şi iritare. Prietenul cu care am fost acolo – care aştepta lansarea celei de-a doua cărţi, un roman, şi care a stat, bietul, până la capăt – mi-a spus când a scăpat, amuzat şi el, că poietul vorbea deja de o oră când am intrat noi în sală, în întârziere fiind. Nu dau numele prietenului, ca să nu-l bag în belele cu culturnicii locali. Fiindcă ăştia nu sunt doar ridicoli în cel mai nonşalant mod cu putinţă. Sunt şi orgolioşi.

A se reţine din ce scriu eu aici o singură idee: nu mai toleraţi niciodată prostia exaltată care-şi ia avânt şi mai ales prostia care crede despre sine că este inteligenţă. Faceţi ceva: fie părăsiţi încăperea, fie plasaţi o ironie, luaţi, în orice fel, atitudine. Nu aveţi nicio datorie, faţă de nimeni, să vă plictisească în fel şi chip.

Am ieşit la lumină şi m-am bucurat să mă reculeg, câteva minute, în locul în care sunt înmormântaţi cei trei regi ai României.

Picture 008

Şi am văzut, pe drum, o casă absolut frumoasă, care nu seamănă cu nimic din vilele de prost gust care au apărut în România de azi…

Picture 026

Cimitirul elefanţilor tineri. Şi nu numai.

Mai 21, 2009

Aproape orice „idee mare” se dizolvă în contact cu spaţiul românesc. Folosesc conceptul imprecis de „spaţiu” şi nu pe acela, la fel de vag, dar consacrat, de „stat”, ca să nu rănesc sentimentele celor care cred în ideea de „stat naţional” sau „stat de drept”, idee nobilă, pentru care, cândva, au murit oameni.

Una dintre „ideile mari” vehiculate, zilele astea, printre români este Parlamentul European (PE). Această idee se dizolvă imediat ce este pronunţată. Românii nu ştiu să spună „ce face” PE, de ce ar trebui să meargă la vot ca „să trimită” diverse persoane în PE, cum le este influenţată viaţa cotidiană dacă trimit un anume politician (şi nu altul) în PE. Iar politicienii, conştienţi de ignoranţa „populară”, nu fac niciun efort să le explice.

Politicienii ştiu un singur lucru: că în PE îi aşteaptă o indemnizaţie de câteva mii de euro pe lună, diverse facilităţi deloc neglijabile, aproape nicio datorie, fiindcă nimeni nu le va măsura munca sau rezultatele concrete, aşa că, în campania electorală, se limitează la a-şi face cunoscute numele, feţele şi sloganurile. În plus, ţin nişte discursuri gănunoase, pline de termeni imprecişi şi lipsite de substanţă. O fac mai mult ca să li se audă vocea, mizând, într-un fel, pe prostia celor care merg pe principiul „nu înţelegem noi ce zice, dar uite ce deşte(a)pt(ă) este.” Aşa se face că vedem la televizor câteva dudui frumos coafate şi câţiva domni cu cravată, vorbind cu aplicăţiune caragialescă despre nimic.

Circul declarativ începe, dacă vreţi, cu Traian Băsescu: „Ataşamentul popoarelor faţă de UE se măsoară, în mod direct, la votul pentru alegerile europene.” Ard de nerăbdare românii să-şi măsoare la vot „ataşamentul” faţă de UE. Şi, dacă în urma „măsurătorilor” se constată că interesul lor e cam scăzut, să ştiţi că n-o să mai doarmă bine noaptea.

Am discutat cu diverşi oameni despre PE şi despre euroalegeri, percepţia fiind aceea că PE este un fel de „cimitir al elefanţilor tineri, şi nu numai”. Dat fiind că politicienii vârstnici au o corupţie profitabilă de gestionat în ţară, îi lasă pe „ăia micii” să se ducă la Bruxelles, împuşcând doi iepuri dintr-o lovitură: una de imagine (sânge tânăr în Europa) şi una financiară (la vremuri noi, tot noi).

Nu vreau să dau exemplul Dacianei Sârbu, tânăr parlamentar european, despre care încă nu se ştie ce rezultate a avut în PE, deşi s-au făcut cercetări serioase, jurnalistice, în acest sens. Şi nici exemplul tinerei aspirante Corina Creţu despre care am citit undeva, stupefiat, că este fană a ideilor lui Ion Iliescu. (Ion Iliescu nu era, cumva, ăla cu mineriadele?)

Spuneam că orice idee mare se dizolvă în contact cu spaţiul românesc. Mă iertaţi dacă aşa am simţit eu, în mod special, în clipa în care am văzut afişul cu Vadim şi Becali. După toate insultele pe care şi le-au adresat unul altuia, iată-i fotografiaţi de gât, cu gurile până la urechi. PE este cimitirul elefanţilot tineri, dar „nu numai”. Avem şi aspiranţi mai copţi, care au şters cu buretele interesului comun neînţelegerile din trecut.

Nu este deloc o întâmplare că PE chiar este o idee mare. UE, deasemenea, este o idee mare. Idei vehiculate în România – n-o să vă vină să credeţi – pe televiziuni, în ziare… Editorialul se termină. Trageţi voi concluziile.

Bucătărie urbană. Mâncăm, nu ne jucăm

Mai 20, 2009

O chestie absolut mişto este produsul video numit „Bucătărie urbană (de criză)” (link). Foamea urlă-n români, precum Marilyn Manson pe scenă. Deci trebuia făcut ceva.

O seamă de nebuni frumoşi ai marelui oraş Piteşti s-au adunat din cotloanele în care erau băgaţi şi au pus la cale un serial – difuzat deocamdată pe internet – care îşi propune să-i înveţe pe crizaţii istoriei contemporane cum poţi să mănânci fără să plăteşti.

Când banii sunt mai rari ca Andrei Pleşu pe OTV, tot ce e gratis e binevenit. Sarea se fură din solniţele restaurantelor, lămâile se fură din hypermarket, pătrunjelul şi leuşteanul se jumulesc din curţile oamenilor, iar porumbeii – care asigură proteina – se pescuiesc cu lanseta din Piaţa Vasile Milea.

Fiindcă, da, o fi criza financiară pe cai mari, însă frumoşilor nebuni din marele Piteşti, le place să mănânce specialităţi italieneşti sau franţuzeşti, tocmai pentru a arăta lumii că nu bani îţi trebuie să fii bogat. Ci entuziasm. Când delicatesele se vând pe parale grele la hypermarket şi nici nu sunt aşa proaspete, aflaţi că ele pot fi culese – de vii – din natură.

Se ia apoi una bucată Cristi Păpuşoiu, unul dintre cei mai geniali bucătari ai timpurilor moderne şi se pune la muncă, întru nobilul scop al umplerii burdihanelor nesătule. Se mai ia una bucată Remus Cârstea, una bucată Alex Şerban şi una bucată Silviu Antone, rezultatul fiind un film la care veţi râde ca la Iunion.

Bon apetit!

fotoTocanita2

Alex Şerban, reglându-şi camera…

Picture 017

Papu, căţărat pe Remus, în căutare de…

Picture 013

Papu, găsind…

Picture 015

Silviu Antone, convingându-l pe Papu să se mai suie o dată în capul lui Remus, fiindcă prima dublă n-a ieşit bine.

Picture 011

Şi eu printre ei – eu nu fac nimic, nu vă speriaţi – m-au chemat aşa, din prietenie 🙂 Le mulţumesc 🙂

foto-grup-BU-web

Iar aici… Aici e aici.

Aici e la mine în bucătărie o socată under construction, jumulită din socul din faţa blocului, la ceas de seară….

Picture 003

Mâine va fi mai rău?

Mai 19, 2009

Sunt unele zile proaste.

Dar proaste-proaste, nu aşa… proaste un pic. Sunt zile extrem-extrem de proaste, iar eu tocmai am avut una dintre ele.

1. Îndoit maşina. Înjurat străzi înguste, parcări aglomerate, trafic infernal, claxoane, şoferi isterici. Stres cât cuprinde, fiindcă am această chestie: nu-mi place ca lucrurile să fie murdare, zgâriate, îndoite. Iar acum portiera din dreapta e uşor îndoită. Să activez casco pentru atâta lucru, să nu… Nici eu nu ştiu. Toţi prietenii mi-au spus aproximativ acelaşi lucru: „Eşti paranoic, băh, Mişule, mergi cu ea aşa, uite ce zgâriată e a mea, care e problema, abia dacă se vede!!!” Dar eu am draci!!! Draci!!!

2. Laptop idioto-cretino-tembelo-bou-vaco-porc. Abia mi l-a formatat sir Silviu Antone, că imediat ce m-am despărţit de el – dar imediat – laptopul s-a tâmpit instantaneu la cap şi a început să funcţioneze după reguli numai de el ştiute, blocându-se, revenind la nişte setări tembele, imposibil de corectat. Parcă nici nu l-aş fi formatat. Cre’că îl arunc la gunoi, nu înainte de a-l juca în picioare.

3. Dat delete la un folder important – nu al meu, al neveste-mii. Muncise trei zile să facă nişte documente. Nu-i nimic, i le-am şters eu cu nonşalanţă şi din Recycle Bin – fiindcă am acest obicei tâmpit.

4. Uitat un reportofon la o conferinţă de presă. Întors, recuperat reportofonul, pierdut timp. Înjurat pe mine însumi în gând.

Mai am să visez urât la noapte.

Dacă vrei justiţie, du-te la bordel. Dacă vrei futai, du-te la tribunal!

Mai 13, 2009

Titlul este o replică dintr-un celebru film cu Richard Gere, „Avocatul Diavolului”. Şi este foarte potrivită „cazului Penescu”.

În etapa „cercetărilor”, nici nu mă interesează dacă Penescu e vinovat sau nu. Constat, pur şi simplu, anomalia că stă în arest, în vreme ce zeci de clanuri interlope, evidente pericole sociale, zburdă libere pe coridoarele largi ale economiei subterane.

Adică pe omul ăsta îl închizi după ce îi asculţi telefoanele personale, iar pe interlopi îi laşi liberi, deşi faptele lor sunt evidente? Da – şi iată explicaţia…

Ştiţi de ce valutarii au spaţii închiriate ultracentral, de ce traficanţii de droguri se relaxează pe holurile liceelor, de ce proxeneţii terorizează mahalalele, de ce samsarii de maşini prosperă, de ce peste toate astea se aşterne o putredă tăcere? Fiindcă o bună parte din banii cu aromă interlopă se scurg în buzunarele celor care ar trebui să-i ducă pe sceleraţi la mititica. Găştile de mardeiaşi cu tricouri negre, ochelari de soare şi lanţuri de aur groase ca la porc, care terorizează parcările molurilor „nu prezintă pericol social” tocmai fiindcă ele sunt maşinăria ideală de produs bani neimpozabili. Noi vă lăsăm să vindeţi droguri minorilor, iar voi vărsaţi o parte din câştig în haznaua noastră. Acesta este principiul.

Să luăm alt caz. N-am nimic cu etniile ale căror palate kitsch-oase sunt locuite de cai şi de vaci, cu merţanele lor mari cât strada şi cu  kilogramele de aur folosite de femeile lor la împodobirea zilnică. Un control al acestor averi nu s-ar impune doar dacă liderii respectivei etnii sunt absolvenţi de MBA şi dezvoltă afaceri absolut geniale & profitabile. Performanţele intelectuale ca şi cele fiscale sunt, desigur, puţin probabile, dar uite că oamenii rezistă nestingheriţi, băltind în analfabetism şi bani. Vând prin pieţe ţigări netimbrate, alcool de contrabandă, blugi, nimeni nu-i întreabă de sănătate…

Să nu-i uităm nici pe jmecherii care fac afaceri cu statul. E deja o axiomă că bugetul de stat refuză să se mute în conturile unui afacerist de gen, în scopul unei investiţii de interes public, dacă o parte din respectivul buget nu se întoarce, pe şoseaua paralelă, în buzunarul cui trebuie. Partea despre care vorbim se cheamă, în argou, „parandărăt”. Banii pentru investiţii publice rămân puţini din cauza „parandărăturilor”, iar parandărăturile se topesc rapid în maşini, vile şi conturi. Acum înţelegeţi de ce spaţiul public românesc arată ca un ghetou. De altfel, în orice ţară aflată sub ocupaţie mafiotă, poate fi văzută discrepanţa incredibilă dintre strălucirea unor averi personale şi spaţiul public. Chiar nu vă puneţi întrebarea de unde atâta bogăţie în atâta sărăcie?

Cornel Penescu nu era interlop, nici din cine ştie ce etnie nu făce parte şi cel mai nasol pentru el este că nu făcea afaceri cu statul român. Era un om de afaceri poziţionat faţă în faţă cu o piaţă liberă. E de aşteptat că nici nu cotiza pe nicăieri, fiindcă nu avea de ce. Nu vreau să insinuez nimic, tot ceea ce afirm este că e o tâmpenie să-l judeci în arest pornind de la un pretext pueril – „pericolul social” – atâta timp cât e evident pentru toată lumea că pericolul social e în altă parte.

S-a ajuns în situaţia în care nici măcar nu se mai ţine la aparenţe. Se dă cu bâta în om ziua nămiaza mare, de faţă cu toată lumea. Aici s-a ajuns.

La ce mă gândesc eu când mă gândesc, mergând pe stradă cu un aer aiurit

Mai 12, 2009

…să joci tetris în 4 dimesiuni (şi să te enervezi când pierzi), să vezi un obiect din toate părţile în acelaţi timp (ambiţia cubismului), să citeşti în germană „Fenomenologia Spiritului” de Hegel (şi să speri că, într-o zi, îţi va folosi la ceva), să crezi în Dumnezeu (şi să iei ţeapă), să speri că vei câştiga la Loto (să câştigi şi să afli că ai cancer la pancreas, ca Patrick Swayze), să te muţi în China (şi să circuli, până ţi se face foame, cu metroul, speriat la gândul că la „snack”-ul din colţ nu vei mai găsi tarantule fripte), să-ţi cumperi, în rate, plasmă de doi pe doi (ca să te uiţi la OTV), să te străduieşti să cucereşti o femeie cu un trup superb şi cu ochii-ape-adânci (şi să constaţi că vorbeşte cu „Fă!”), să înveţi japoneză pentru că ai văzut că poţi (dar să n-ai unde s-o vorbeşti niciodată), să faci carieră într-o mare corporaţie (şi să te facă fericit, de fapt, un fir de iarbă), să furi o pictură celebră şi să vrei s-o vinzi pe piaţa neagră (dar să nu ţi-o cumpere nimeni pe motiv că „e fake”)…

Voi la ce vă gândiţi?

miro

Cine e nebun? Politicienii care mint? Sau „profii” care protestează?

Mai 7, 2009

Percepţia omului de pe stradă, este că profesorii revendică, de capul lor, mărirea cu 50% a salariilor. Cel puţin aşa am citit eu, într-o gazetă locală. Câţiva şcolari şi pensionari se arătau extrem de nemulţumiţi de pretenţiile dascălilor, opinia generală fiind că „profii” au nevoie de bani pentru o viaţă mai dulce şi pentru a-şi plăti creditele.

Ei bine, fals. Profesorii cer numai ceea ce li s-a promis.

Oare nu PD-L şi PSD sunt acele partide care au făcut presiuni populiste asupra fostului guvern Tăriceanu să mărească salariile profesorilor cu acest blestemat de procent – 50%? Oare nu i-a avertizat Tăriceanu, ca pe proşti, că vine criza financiară şi că nu vor mai fi bani? Oare n-a contat mai mult imaginea, în acel moment, dat fiind că era campanie electorală şi că PD-L & PSD aveau nevoie de voturi ca de aer? Oare nu Traian Băsescu a promulgat, în cele din urmă, legea? Ce fel de oameni suntem? Păi, politicienii sunt nişte mincinoşi care promit imposibilul pentru nişte voturi în plus. Iar cetăţenii sunt nişte uituci care nu mai ştiu cine ce promite şi acum afirmă că profesorii ar trebui să se potolească, considerând că revendică, de nebuni, atâţia bani.

Un stat normal la cap este acela în care funcţionează, cât de cât, contractele pe care le încheiem noi, votanţii, cu ei, politicienii. Îmi promiţi că îmi măreşti salariul. În baza acestei promisiuni, te votez pe tine, nu pe contracandidatul tău. Păi ţine-te de cuvânt, nu fii lepră!

Încă au fost extrem de diplomaţi şi de înţelegători profesorii, fiindcă au renunţat la proteste. În mod normal, ar fi trebuit să facă grevă până când sunt îndeplinite promisiunile la liniuţă.

Profesorii ar trebui să înţeleagă că este criză, spun „specialiştii” în bugete, finanţe etc. De acord. E criză. La fel ar fi trebuit să înţeleagă – că e criză – anul trecut, în campanie şi partidele politice menţionate, înainte de a face promisiuni populiste. Aşadar, vina o poartă politicul, nu sindicatele din învăţământ.

Sigur, de aici încep fel de fel de speculaţii, printre care una cu totul tembelă: nu toţi profesorii sunt performanţi, deci nu toţi profesorii merită mai mulţi bani etc. Să-mi fie cu iertare, dar promisiunile electorale nu se refereau la măriri salariale diferenţiate, în funcţie de performanţe. Oamenii cer numai ceea ce li s-a promis.

Problema, în continuare, în România este inexistenţa unei Societăţi Civile serioase. Spun asta fiindcă, dacă ar exista o astfel de Societate Civilă, condusă de lideri adevăraţi, ar fi posibil oricând un contract între reprezentanţii respectivei Societăţi Civile şi partidele care tocmai s-au instalat la guvern.

Respecţi respectivul contract social, îţi rămâne fundul pe scaun. Nu-l respecţi, out! Vin alţii mai buni. Pe când aşa cum e acum, nimeni nu poate trage pe nimeni la răspundere. Odată ce s-au instalat anumite forţe politice la putere nu mai poţi decât să aştepţi 4 ani până-şi fac mendrele, asistând neputincios la rapt şi minciună.

Uitaţi-vă că a trecut jumătate de an de la instalarea acestei coaliţii guvernamentale şi nu s-a făcut nimic pentru România! Tot ce am văzut sunt nişte lupte la baionetă pentru directoratul deconcentratelor. Atât!

Un clip mistificator: „România The Land of Choice”

Mai 5, 2009

…presa a scris despre noul imn al turismului românesc. Bloggerii l-au comentat. Realitatea e, totuşi, mai tristă decât bănuim… Să privim mai atent:

Când nu mai ştii cine eşti, când toate reperele tradiţionale – mai exact, intime – îţi sunt dizolvate în 70 de ani de istorie mutilantă, te trezeşti, în 2009, cu mintea goală, lălăind ca prostul în limba engleză despre „Rumeinia, ză lend of cios” şi expunând, într-un clip mistificator, zonele intime ale unui teritoriu aflat fie în stare de conflict româno-român, fie sub ocupaţie politico-mafiotă. La finalul eseului, veţi vedea rădăcinile mitice ale celor două concepte.

Pentru cine gândeşte, lucrurile sunt limpezi: 50 de ani de comunism şi 20 de neocomunism au fost destui să şteargă „sentimentul românesc al fiinţei”. Ironizată de Cioran la vremea respectivă, expresia lui Noica îi cheamă pe cei conştienţi, către un trecut greu recuperabil, cu parfum de casetă de bijuterii furate.

Astăzi îmbătrânită şi devastată, România a fost, cândva, ca o femeie de o frumuseţe regală. Pe rând, au violat-o nomenclatura comunistă şi moştenitorii ei – normal că a suferit un şoc şi şi-a pierdut minţile. Cu cât lenjeria intimă a fost mai fină, cu atât mai brutal au sfâşiat-o degetele lor pline de pământ. N-au vrut doar să posede. Din frustrare, au vrut să rănească. Apoi, ca să nu fie judecaţi, au ucis. Parfumul fin al aristocraţiei româneşti le-a ofensat nările îngroşate la coada vacii. Filigranul intelectualităţii le-a paralizat limbile înnodate. Prea proşti ca să convingă, au exterminat toţi martorii în locuri numite Jilava, Gherla, Aiud, Sighet. Iar martorii care au supravieţuit sunt, astăzi, mărturisitori. Sunt puţini, dar demni – şi trăiesc din pensie. Nu se văd.

Cine sunt cei care se văd? Povestea se ştie. Părinţii „capitaliştilor de cumetrie” sunt proletarii mitocani şi analfabeţi care, în 45, au lepădat gumarii din picioare, trecând la cravată. Au fost conştienţi de propria impostură. Au ştiut că nimeni nu-i recunoaşte. Aşa că s-au recunoscut între ei, după urmele de sudoare lăsate pe gulerul alb al cămăşii şi după amprentele aplicate stângaci, în loc de semnătură, pe decrete comuniste. Au fost solidari precum hoţii care fură o pâine. Apoi, s-au trădat unii pe alţii, ca jigodiile ajunse. Proprietare pe „Rumeinia, ză lend of ciois”, sunt, astăzi beizadelele lor. La cursul de rapt din avutul naţional şi-au însuşit parola de trecere: Vilă, Merţan, Ban.

Asta s-a întâmplat în tot acest ocol istoric.

Aşa am ajuns, în 2009, să vedem un clip idiot în care România este „Rumeinia, ză lend of ciois”.

Levităm în penibil pentru că am pierdut sentimentul identităţii naţionale. Comunismul a reuşit să-l şteargă din mentalul colectiv al tinerelor generaţii. „Şoimii Patriei”, „pionierii”, „uteciştii” au astăzi între 30 şi 35 de ani. Sunt rupţi de trecut, iar istoria adevărată le rămâne greu accesibilă printre atâtea manipulări.

Ei află din cărţi despre adevărata Românie. Ei află din istorie că Regele Mihai a fost şantajat cu uciderea a 1000 de studenţi să plece din ţară, că Brâncuşi a devenit, spre sfârşitul vieţii, cetăţean francez şi a lăsat moştenire Franţei toată creaţia sa, află din cărţi că Monica Lovinescu a fost bătută de Securitate chiar în faţa locuinţei sale din Paris, că urmaşii lui I. C. Brătianu, întemeietorul României moderne, vin în vizită la Vila Florica (locuinţa lor din Ştefăneşti), află din povestite că toţi reprezentanţii autentici ai spiritului românesc care au scăpat cu viaţă, s-au refugiat în Europa, înjumătăţindu-şi averile şi speranţele, află, apoi, că cei rămaşi în ţară au sfârşit prin a fi victimele conflictului româno-român. Află, doar dacă le-o spune cineva, că adevăratul spirit românesc a trăit şi trăieşte în exil. Chiar şi astăzi, orice încercare de reînnodare, în ţară, a elitei româneşti este descurajată. Imperiul mediatic al unui fost securist este mereu gata să înjure porcos, asemeni caraliilor din temniţele comuniste, orice intelectual lucid, obsedat să explice lucrurile şi să exorcizeze răul trecutului.

Un popor văduvit de repere devine populaţie. Iar comunităţile îşi pierd valorile şi devin turmă. Masele din România au şters chipul omului, nu mai suntem decât un conglomerat de stomacuri furibunde care luptă pentru un mic dat gratis de Vanghelie.

Pe un alt palier, suntem o gaşcă de interlopi, cu ochelari negri şi cefe late, adunaţi la moartea lui Caiac. Lumea interlopă… Mafia… De ce ar clinti cineva un deget împotriva acestor lumi, când avutul negru de aici se naşte? Voi de unde credeţi că s-au ridicat, în aceşti mincinoşi 20 de ani, uriaşele temple ale parvenitismului? Din muncă & bussiness?

Suntem, dacă vreţi, Piticul Porno, Sexy Brăileanca, Nichita şi Magda Ciumac – pentru că asta acceptăm să fim. Şi, în timp ce suntem toate astea, cu ochii la „Dan Diaconescu Direct” – ne privim, în faţă, pe noi înşine. Mă credeţi sau nu, dar asta este imaginea României. Turism? Care turism? Brand de ţară? Ce glumă!

Rumeinia, ză lend of cios” este doar un puzzle nefericit care adună aparenţe naive şi aer rural.

Ce încearcă să vândă, de fapt, acest penibil videoclip? Vinde imaginea unei livezi de meri, deşi românii mănâncă mere din Turcia. Vinde imaginea Peleşului, deşi deciziile se iau la Casa Poporului. Vinde vaci costelive, păscând pe un tăpşan, în vreme ce românii beau lapte şi iaurt de import. Vinde turme de oi, deşi românul a trecut la mozzarella. Şi vinde câteva versuri în limba engleză.

E trist că, dintr-un regat cu valori solide, România a ajuns în urma ocolului istoric de 70 de ani descris mai sus, succesiunea tâmpă a unor imagini pastorale. E trist că toate astea sunt luate drept brand turistic.

Eu unul aş fi chemat străinii să-şi deşerte cardul bleu în patria Mioriţei doar pentru a-i vedea pe cei doi ciobani cum complotează pentru a-l ucide pe al treilea (războiul mitic româno-român) şi cum Negru Vodă ordonă să i se ia schelele Meşterului Manole, condamnându-l la moarte pe acoperişul bisericii zidite de el (modul de acţiune mafiot, tipic românesc.)

Sigur, oamenii de bine, optimişti, proactivi, pozitivi, sunt liberi să lălăie mai departe puerilul cântecel… „Rumeiniaaaa, ză leeeend of ciooois”…

Cum e cu gripa porcină…

Mai 2, 2009

Vă mai amintiţi de baba aia pe care au întrebat-o reporterii ce e gripa aviară?

-Mamaie, ce crezi mata că este gripa aviară?

-Ce să fie, maică… Gripa aviară este doi oameni în alb, cu tulumbe în mână, care-mi omoară mie găinile…

Ei, cam acelaşi lucru o să fie şi cu gripa porcină.