Archive for Aprilie 2009

Vodevil şi dramoletă a la Smeoreanu Gheorghe

Aprilie 29, 2009

Scurt dialog, undeva, în piaţă, între o mamă şi copilul ei:

-Mami, mami, ce păţeşte Smeoreanu când se ia de Mişu?
-O ia pe coajă, mami, ştie toată lumea. Ca de fiecare dată.

Din partea mea puteţi să nici nu credeţi că dialogul de mai sus e real. Ideea e simplă, până şi copiii au aflat ce păţeşte Smeoreanu când se ia de Mişu.

Cu reacţii lente, tătăiţa revine, după aproape două luni de la ultima mea replică, scriind o nouă înjurătură. Acum mă face porc, mai mult nu poate. Cum voi răspunde de data asta? Îi voi face o concesie. Ca să nu mai plângă că nu-l evaluez strict din punct de vedere jurnalistic, voi analiza un text al său.

El a vrut-o:

„Ştiam că ziaristul Mihai Alexandrescu se exprimă ca un porc, dar acum am observat că are şi febră şi mă întreb dacă nu cumva omul ar trebui luat în calcul de OMS ca fiind primul român atins de celebra febră porcină.”

În afară de o jignire pe care putea s-o fete şi mintea unui aurolac din canal, eu nu văd aici nicio idee. Pamflet nu e, polemică nu e, atunci ce e? E ceva ce dă măsura inteligenţei lui Smeoreanu, din moment ce-i poartă semnătura. S-a scremut şi e tot ce a putut.

„Spun asta întrucât dacă ar fi perfect sănătos, omul m-ar critica în calitatea mea de ziarist – ori de simplu făcător de texte, dacă ziarist nu mă consideră – însă în nici un caz nu s-ar lega de vârsta, înfăţişarea sau bolile mele.”

Câtă sensibilitate… Voi, cei ce ne urmăriţi, vă rog să-mi spuneţi cine a coborât primul polemica până la uşa cortului? Eu sau el? Oare n-a scris el prima mizerie la adresa mea, intitulată „Penis intelectual scos din chiloţi spirituali”? Nu a scris el primele rânduri legate de chelia mea? Nu m-a făcut el maimuţă? Nu m-a făcut el porc? Iar acum lăcrimează, precum curva la spovedanie, că nu e frumos să ne legăm de înfăţişarea omului… Lasă vodevilul Smeorene, ai o vârstă!

Vrei să te evaluez ca ziarist? Foarte bine. Cum poţi să ai o publicaţie sau un „sait” care să se numească „Criterii Politice” şi exact lângă siglă să pui poza unei dudui cu cracii goi? În cazul acesta publicaţia ar fi trebuit să se cheme „Ţâţe şi nu numai” sau „Infractoarea mov”, iar tu erai pe o altă nişă. Deci, varză ca ziarist. De aia nu te iau în serios când foloseşti termenul ziarist, referindu-te la tine.

2

Ca să nu mai spun de momentele în care „saitul” său arăta aşa:

1

Dar, hei, omul e ziarist, scrie pe teme politice, ce dracu!

„Să presupunem că aş fi atins de maladiile pe care mi le enumeră. Mă întreb dacă este omeneşte ca unui om care suferă de sciatică sau reumatism să îi reproşezi aceste lucruri. Poate că sunt cel mai urât, mai dizgraţios individ de pe pământ, oare e bărbăteşte să îi spui cuiva că arată ca dracul ?”

Pesemne, Smeoreanu n-a reţinut o idee simplă: ignoră-mă şi te ignor! Aşa cum a inventat el că sunt „pârlit” şi „vanitos”, am presupus şi eu că are „sciatică” şi „reumatism”. Dacă tot mergem pe invenţii d-astea…

Hai, mai bine, să vă povestesc ceva… L-am întâlnit, de curând, pe tataie la „Librăria mea”. L-am ignorat. El a făcut la fel şi m-am gândit că a înţeles. Că şi-a revenit. Dacă nu ne tolerăm, e corect să nici nu ne vorbim. Tataia nu m-a oprit să-mi spună ce-l doare, nici să ţipe, nici să facă vreo scenă. Dar a ajuns acasă, s-a aşezat la calculator şi s-a gândit el cu mintea lui cea deşteaptă că sunt atins de „febră porcină”. Şi, cu mâna dreaptă, a dat pe net. Ca să mă comport elegant, eu ar trebui, probabil, să-i citez din Hegel, să-i vorbesc cu „dumneavoastră”? Eventual să am maniere, nu? (Păi, nu, că dacă citez din Hegel, sunt „intelectual autist” sau „snob” şi iar nu e bine.)

„De aproape două decenii, cei care încearcă să se afirme în presa din Argeş şi Vâlcea şi bagă de seamă, după o vreme, că nu reuşesc, apelează, ca ultimă soluţie, la campanii de insulte la adresa mea. Nici aceste campanii nu îi menţin la suprafaţă multă vreme, fiindcă lumea observă că indivizii nu scriu nimic altceva, nu au o operă jurnalistică, nu reuşesc să publice, oricât s-ar strădui, ceva memorabil.”

Carevasăzică, de douăzeci de ani încoace, ziariştii din două judeţe nu scriu nimic memorabil şi mor toţi de grija acestui venerabil ignorat de absolut toată lumea. Afecţiunea se cheamă delir de grandoare şi nu se tratează, îmi pare rău.

Multă vreme, nu le-am răspuns zecilor, poate sutelor de inşi care au trecut, meteoric, prin presă şi s-au stins după ce m-au insultat.”

Priviţi Demiurgul Tabloid… El tace precum Divinitatea, dar cei ce-l ating se sting… Sute de inşi „îl insultă”, dar el are dezlegare la figuri de stil cu „febra porcină”. Să spun sictir? Să tac elegant?

„Nici nu mai ştiu cum îi cheamă, nu am habar cu ce se ocupă acum, cert este că nu mai sunt jurnalişti. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Mihai Alexandrescu, în pofida faptului că nu e un ignorant şi că are condei, cum se zicea pe vremuri. El va trebui să se ocupe de altceva, în curând, fiindcă e imatur, frustrat şi vanitos. Or, aceste trăsături de caracter sunt incompatibile cu performanţa în presă.”

Demiurgul devine rapid Nostradamus. Vă daţi seama ce dramoletă profetică scorneşte? Eu n-o să mai fiu jurnalist şi o să mă ocup cu altceva. Bu-hu-huuu… Bu-hu-huuu… E atât de neagră viziunea asta, încât tremur. Încă o dată: lasă vodevilul, tataie!

P.S. Îi rog pe cititori să mă scuze, dar după multă, foarte multă vreme în care am răspuns unor atacuri doar conjunctural, de curând am luat hotarârea de a nu mai rămâne niciodată dator. În ce măsură fac bine răspunzând mîrlăniilor nu ştiu, ştiu doar că o voi face cu consecvenţă.

Biata potaie în care o lume rea dă cu piciorul, a luat decizia să muşte… Ar face mai bine să le arate cititorilor altceva: cum îl ignor, dacă mă ignoră.

Anunțuri

Operaţiunea Walkiria

Aprilie 28, 2009

valkyrie

Mi-ar fi plăcut ca Hitler şi Goebbels să apară mai des, ca personaje, în „Operaţiunea Walkiria” şi, pe cât posibil, să nu fi vorbit americăneşte.

Dar şi aşa, mesajul a fost unul cât se poate de clar: nu toţi oamenii sunt dispuşi să participe la demenţa unuia singur. Însă cei care se revoltă, cei care demască, cei care renunţă la propria securitate ca să se ia la trântă cu răul, cei care spun că „împăratul este gol” sunt întotdeauna mai puţini şi, cel mai adesea, pierd bătălia. Camarazii îi sfidează pentru a nu-şi pierde funcţiile, prietenii îi trădează ca să-şi apere fundul.

Oportuniştii, fanaticii, carieriştii se menţin prin crimă – mă refer, dacă vreţi, inclusiv la criminalitatea economică a zilelor noastre – în clasa privilegiaţilor şi nu mor decât o dată cu epoca lor. În cazul nazismului, au murit după ce au lăsat în urmă munţi de cadavre. De fapt, nu Hitler a fost vinovat. Locul lui era la spital, pentru că era nebun şi, ca nebun ce se afla, putea debita orice enormitate. Adevăraţii vinovaţi sunt cei care alimentează demenţa nebunului din fruntea lor – adevăraţii vinovaţi sunt cei care-i îndeplinesc viziunile – cu scopul egoist de a forma o castă, casta privilegiaţilor, menţinută prin sânge şi teroare.

Goebbels, când apare, are faţa unui lunatic, o faţă excelent compusă actoriceşte spre a transmite că argumentul uman nu penetrează niciodată conştiinţa scelerată.

Două gesturi simptomatice pentru boala acelei societăţi: Goebbels stă cu sticluţa cu cianură în gură ca să se sinucidă în caz că este prins, iar von Stauffenberg rosteşte din obligaţie salutul „Heil Hiltler!”, ridicând sfidător în aer ciotul de mână care-i rămâsese în urma unui bombardament.

Deschid o paranteză şi mă întreb de ce românii nu exorcizează şi ei răul dictaturii comuniste prin produse artistice mainstream? Nu de alta, dar comuniştii de pe Dâmboviţa şi de aiurea aveau 30 de ani în ’89, adică erau numai buni să bată cu săculeţul de nisip sau să îndobitocească prin lozinci, iar acum au 50 de ani, le-ar sta bine să se vadă într-un film care să demaşte întreaga lor mizerie umană şi care să înconjoare planeta…

Toate filmele româneşti care s-au făcut – fiindcă, totuşi, s-au făcut – rămân, fatal, underground. Se piratează de pe net, nu rulează în cimematografe, extrem de rar sunt difuzate la TV. Despre „Balanţa”, „Prea târziu”, „Terminus paradis”, „Şobolanii roşii”, „După amiaza unui torţionar” „4,3,2”, etc se vorbeşte puţin sau nu se mai vorbeşte deloc. „4, 3, 2” a ajuns cu multă greutate un film mainstream şi cu greu a ajuns la Cannes, ştiţi povestea. Iar în „Prea târziu” se vorbeşte despre mineriade, despre Ilici… În schimb, o cantitate importantă de Sergiu Nicolaescu ni se dezvăluie privirilor… Închid paranteza.

Burnt by the sun

Aprilie 26, 2009

„Bărbierul din Siberia” e un film care n-are nevoie de explicaţii. Participi total, fără să-ţi doreşti cine ştie ce hermeneutici, deşi acestea pot exista, dacă intrăm pe tărâmul lui „orice se poate spune despre orice”.

„Burnt by the sun” are nevoie de explicaţii, dacă vreţi să nu vedeţi filmul aşa cum l-am văzut eu: ca prostul. Mărturisesc că nu l-am înţeles aşa cum trebuie. Ghiceam că fulgerul globular care apare din senin trebuie să fie un simbol, dar nu pricepeam simbolul a ce, bănuiam că bannerul cu Stalin legat de balonul cu gaz e un simbol (al efemerităţii răului, probabil), dar nu legam toate astea între ele… Şi, la un moment dat, am găsit acest text. Şi s-a făcut lumină. Obligatoriu citiţi textul, dacă aţi văzut filmul. Gheorghe Fedorovici face o analiză (în parte teologică) edificatoare.

Filmul este un eseu incredibil despre răul din noi şi despre răul unui sistem politic, comunismul. Un eseu împachetat într-o casă frumoasă, în căldura verii, în raze dulci de soare blând, în ideea de dragoste…

Iar asta e una dintre cele mai frumoase imagini…

burnt10

Eterna poveste cu săraci şi bogaţi

Aprilie 22, 2009

„Scandalul Becali” şi, la un alt nivel, „scandalul Penescu” stimulează puternic vocea străzii.

În pieţe, în autobuze, la colţul blocului, în cafenele, oamenii vorbesc. Se trece de la pronunţarea unor vinovăţii certe, la scepticismul privind orice vinovăţie. Se ajunge la speculaţii de genul „ce aş face eu dacă aş avea atâţia bani”, se pronunţă răutăţi („bine le-au făcut”), apoi se încheie, omniscient, cu idei de tipul „ăştia sunt peştii mici, peştii mari stau la adăpost.” Nimeni nu rămâne indiferent la năruirea, fie şi momentană, a unui om de succes.

În fond, melteanul simplu se bucură de libertatea de a vorbi. El nu este niciodată arestat pentru şpaga pe care a dat-o la spital, chiar dacă, prin şpagă, a cumpărat atenţia unei asistente, iar colegul său de pat a rămas cu algocalminul neinjectat. În sine, gestul de a da şpagă este mereu acelaşi. Valoarea şpăgii face, de fapt, diferenţa între omul care prezintă pericol social şi cel ce nu prezintă pericol social. Nu vi se pare absurd? Omului simplu i se permite orice degradare caracterială. Bogaţii ar trebui să fie perfecţi.

Eu vă spun că orice caracter, indiferent cât ar fi de puternic, se dizolvă rapid în contact cu cîteva milioane de euro, dacă nu are obişnuinţa banului. Şi mulţi dintre oamenii de pe stradă, dacă ar fi, de mâine, milionari în euro, ar fi, tot de mâine, nişte bestii. Nici nu vreau să mă gândesc ce mizerie se ascunde în sufletele săracilor care ţin la ureche telefoane de 2000 de euro, cumpărate în rate, pe 10 ani.

Important este, dacă tot suntem vocea străzii, să judecăm oamenii bogaţi şi după binele pe care îl fac, nu doar după zvonuri şi bârfe. Am cunoscut şi eu, pentru că lucrez în presă, destui oameni cu bani. Vă asigur că o bună parte dintre aceştia sunt un amestec caricatural de putere şi prostie, de analfabetism şi mutaţii psihice. N-au întors nimic societăţii pe care au supt-o de „energie” din toate poziţiile. N-au făcut donaţii centrelor de copii şi bătrâni, n-au creat locuri de muncă, n-au sponsorizat cultura, mărginindu-se să achiziţioneze maşini şi case. Singura lor bucurie este încă un Merţan. Singura lor satisfacţie, umilirea celor săraci – şi fiţele. În realitate, sunt plictisiţi şi mai nefericiţi ca fetiţa cu chibriturile, credeţi-mă.

Dar sunt şi oameni bogaţi care au activat anumite segmente sociale, implicându-se în schimbarea realităţii din jurul lor. În firmele lor lucrează sute de oameni, impozitele pe care le plătesc aceste firme alimentează consistent bugetul statului, mulţi din banii lor au luat drumul ONG-urilor sau au fost investiţi în restaurarea monumentelor istorice. Şi tot ceea ce vede ochiul săracului frustrat este, la final, un Maybach, o vilă, o avere, cum se întâmplă, azi, cu Penescu. Cam reducţionistă această viziune…

Paradoxul amar al românului simplu, de pe stradă, este acela că fiecare se visează conducând o maşină scumpă, deşi el n-are nici Dacie şi se vrea locuind în palat, deşi el stă, cu familia, în două camere. Şi, dacă s-ar putea, să nu întoarcă nimic societăţii.

Poate că mulţi dintre magnaţii, mogulii, oligarhii români au psihicul modificat de puterea pe care ţi-o dau banii. Dar în mod sigur nici percepţia populaţiei asupra posesorului puterii nu este una dintre cele mai sănătoase.

M-am bucurat…

Aprilie 21, 2009

…de mini-vacanţă, zilele astea…

Am revăzut „Prea târziu” şi „După amiaza unui torţionar„, în regia lui Lucian Pintilie. Şi „Magnatul„, cu Dorel Vişan, în regia lui Şerban Marinescu. În perioada asta, nu ştiu de ce, aş vedea multe filme româneşti. Le percep, mai degrabă, ca pe reportaje. Triste şi stupefiante reportaje. Totodată, am senzaţia că filmele astea româneşti parcă sunt marfă underground. Nu se dau la televizor, incredibil de mulţi români nu le văd… E ca şi cum ar fi făcute pe furiş şi pot fi văzute tot pe furiş. Şi nici DVD-uri cu filme româneşti nu văd, foarte multe, prin magazine, desigur, cu excepţia eternelor şi fascinantelor „produse” Sergiu Nicolaescu… Nici nu-i de mirare, prea multă satiră, prea mult realism…

Apoi, am stat cu ochii beliţi în manuscrisele lui Flaubert. O echipă întreagă a transcris cele peste 4000 de pagini, în urma cărora a rezultat „Doamna Bovary”. Între 3 şi 1o ore îţi ia să descifrezi o pagină de Flaubert… Uluitor cum ştiu unii să valorifice fiecare petec de patrimoniu, iar pe la noi zeci de monumente istorice sunt gata să se dărâme… Chestia asta mi-a amintit de ambiţia lui Noica de a facsimila toate manuscrisele lui Eminescu, pentru ca tinerele generaţii să vadă travaliul unui intelectual… Ce ştia Noica despre cum va veni tăvălugul numit internet, cum totul va fi mai simplu…

Manuscrits de Madame Bovary

Am aflat şi că Dan Brown a scris o continuare la „Codul lui Da Vinci”. Se cheamă „Ultimul simbol”. Unii chiar ştiu să facă milioane din scris, pentru că ştiu să spună poveşti. La noi, cei mai mulţi dintre scriitori au ambiţia prostească de a-i arăta cititorului că-s mai deştepţi ca el şi de a-l umili cu texte impenetrabile şi plictisitoare. Când mă gândesc la personajele incredibile pe care le-a născut tranziţia românească, îmi vine să mă caţăr pe pereţi de draci că n-am talent să scriu literatură. Ce romane fabuloase ar ieşi…

Am viziat World Digital Library… Oare chiar au de gând să digitalizeze toate cărţile şi să le pună acolo??? Oau!!!

Şi…, ce am mai făcut? Am ascultat Salif Keita & Cezaria Evora, un sound excepţional…

Happy copy-paste!

Aprilie 18, 2009

Ouă roşii în inimă, că restul vine de la sine. Înviere la tavă, că nu ne temem noi de efectele, sării, zahărului şi grăsimilor. Cruci pe parbrizul Loganelor, că trecem noi prin intersecţii. Sângele Domnului în pahare, că ne înţelegem noi. Şi stufat de miel cât mai mult pentru doamne, că celulita e plăcută la atingere şi ce femeie e aia care n-are acolo, nişte forme de tort! În rest, ştiţi povestea: picuri de lumină, bucurie în suflete, cu sănătate, vouă şi celor dragi, în special bani, ca să nu fie nevoie de credite. Happy copy-paste!

De veghe în lanul cu literatură

Aprilie 16, 2009

Scriitorii contemporani – mă refer la cei tineri – parcă nu prea mai scriu „pe bune”. Parcă nu mai comunică sufletelor noastre, aşa cum o făceau clasicii. Cărţile lor sunt „produse mediatice”, au parte de recenzii în reviste lucioase, netul e plin de interviuri cu ei şi, cu toate astea, se vând prost. Sau nu se vând deloc. (Evident, mă refer la literatura de calitate, nu mă refer la Stephen King, omul a recunoscut că el este în peisajul literaturii cam ceea ce sunt hamburgerii cu cartofi prăjiţi într-o rafinată bucătărie franţuzească. Deci se vinde.)

Am cumpărat o grămadă de romane, în ultima vreme. Autori noi care ar fi trebuit să aducă un aer proaspăt… Haruki Murakami, Saşa Stanişici, Kiran Desai, Arie Fioretos, Chuck Palahniuk (adică pe ăsta mi l-a făcut cadou Cocea, nu l-am cumpărat eu) şi tot aşa. Marea majoritate a autorilor vânduţi împreună cu Cotidianul, dacă vreţi, în fine… Literatură nouă – gârlă. Autori noi – rânduri. Uneori, seara, încerc să-i citesc. Şi nu „intră”.

Pur şi simplu scriitura lor mi se pare că nu are farmec, subiectele abordate mi se par irelevante sau plictisitoare, personajele n-au contur, acţiunea este lâncedă. Ce naiba se petrece? Oare nu mai am eu „organ” pentru literatură? Sau literatura s-a degradat?

Este contextul în care povestea lui Salinger, care s-a ascuns de lume, merită reamintită.

Cărţile lui continuă să se vândă şi să fie iubite, citite, dar Salinger nu mai vrea să fie văzut, evită să le vorbească oamenilor… Nu cred că este adolescent care să nu se fi regăsit în „De veghe în lanul de secară„, de exemplu. Sau adult care să nu fi „vibrat” citind cartea asta simplă, directă, sinceră.

În timp ce scriitorii tinerei aleargă după presă, şi angajează agenţi literari să-i promoveze, şi fac studii de marketing, şi analizează piaţa de carte, şi se „branduiesc” încontinuu, şi ar face orice doar ca „să afle lumea de ei”, iată-l pe bătrânul Salinger refuzând să discute cu ziariştii, fugind de televiziune, trăind retras, într-un mic orăşel, făcându-şi cumpărăturile la acelaşi magazin, ţinând legătura cu câţiva prieteni.

Să fi simţit acest om că locul lui nu mai este în această lume falsă, în care literatura destinată sufletelor este înlocuită cu literatura „produs mediatic”? Să fi înţeles că misterul este cel care stimulează mai mult decât publicitatea agresivă? Puţin probabil.

Oamenii spun că mai scrie, dar nu publică. Aşa o fi. Cert este că eu mă simt dezabuzat în faţa rafturilor din librării, pline cu autori noi, cu romane noi – pe care abia dacă le citeşte cineva. Sunt colecţii întregi de nume care nu spun nimănui nimic. Ce să citeşti mai întâi? Încerci, constaţi că nu prea îţi place, te întristezi… Te întorci la clasici. Nu prea se mai scrie „pe bune”. Dar se scrie mult, incredibil de mult, „produsele” umplu piaţa… Vocile distincte, autorii care au canal direct către sufletele noastre – lipsesc. Sau poate n-am bafta să-i găsesc eu. Recomandaţi-mi nume de care nu prea s-a auzit şi care merită.

De ce nu mi-a plăcut Crin, încă de la început…

Aprilie 15, 2009

Exact cum vă scriam, Crin Antonescu a început să latre – a lătrat la Băsescu de data asta – pentru cine credeţi? N-o să ghiciţi în veci, dacă n-aţi citit ziarele. Pentru Adrian Năstase!!! Crin, liberalul capabil să câştige voturi şi de la electoratul de stânga… Dacă un liberal sare pentru Năstase, putem spune „La revedere!” Nu degeaba îl lingeau Antenele. Nu degeaba îl lingea şi Ilici.

De ce fac spume două cotoarbe bătrâne şi rele

Aprilie 15, 2009

Două şandramale aflate în pragul sclerozei, îi înjură pe tinerii ziarişti de la cotidianul TOP, fiindcă n-au scris nimic în ziar despre arestarea patronului lor, Cornel Penescu.

Vezi doamne, ziariştii de la TOP s-au decredibilizat profesional fiindcă nu pun scandalul ăsta pe prima pagină.

Nu s-au decredibilizat deloc şi uite de ce…

Dacă ziariştii de la TOP ar fi scris pe tema arestării patronului lor, probabil că cele două momâi zaharisite ar fi deshis cât o şură gurile ştirbe, spunând că Penescu face presiuni prin media şi vrea să intimideze justiţia cu ajutorul presei. Ar fi spus că de aia finanţează un ziar şi o televiziune, ca să se scoată basma curată în cazuri din astea.

Adică, oricum ar fi pus problema ziariştii de la TOP, scriind sau nu, tot n-ar fi fost bine. E clar, acum, că în cazuri din astea, cel mai bine e să taci şi să laşi justiţia să dea verdictul.

Poate vreţi acum să aflaţi de ce reacţionează atât de violent cele două smochine frustrate.

Păi, uite de ce…

Unul dintre ei s-a milogit, pe vremuri, să fie director al cotidianului TOP. Întâi de toate nu l-a vrut echipa, fiindcă omul era cunoscut ca „hingher de ziare” şi ca incapabil. Apoi, a cerut, ca primă de instalare, vreo două miliarde de lei şi o maşină, comportându-se de parcă făcuse cuiva vreo favoare că vine, umil, cu CV-ul în mână, să se angajeze director. Evident că Penescu, ştiind că individul e prost ca noaptea şi doar băşinile sunt de capul lui, i-o fi dat vreun mare, dar politicos, „Cancel„. Atunci, tataia a priceput că i s-a dus de suflet şi ultima speranţă de a se da mare sculă. Iar acum nutreşte o ură veninoasă împotriva celor care l-au aşezat în ultima bancă, în rând cu repetenţii.

Celălalt s-a trezit cu redacţia goală, după ce Penescu şi-a deschis Argeş TV. Voci autorizate din târg spun că l-ar fi sunat pe Penescu şi, fonfănind bleg în receptor, l-ar fi certat că-i „ia oamenii”. Adică el era un fel de proprietar peste oamenii ăia, iar Penescu a îndrăznit să-i tenteze, ca în orice societate concurenţială normală, cu salarii mai bune şi cu condiţii de lucru civilizate. Nici ăsta n-a acceptat că, înţepenit în metehne vechi, se scufundă.

Eu n-am trecut pe aici decât ca să vă explic de de fac spume cotoarbele alea bătrâne şi rele.

În niciun caz fiindcă îi doare sufletul după deontologia profesională pierdută…

Justiţie sau reglare de conturi?

Aprilie 14, 2009

Notiţa despre Cornel Penescu a trezit comentariile la care m-am aşteptat. Nu toţi suntem uşor de păcălit.

(Că a venit vorba de comentarii, vreau să vă spun că blogul ăsta a împlinit, în câteva luni, peste 1.300 de comentarii, iar eu vă mulţumesc că, împreună, am putut să dăm viaţă unor idei. Vorba lui Al Pacino, într-un film în care le ţinea un discurs motivaţional unor bachetbalişti: „We are a team and we fight for inches. Because there’s a single inch that makes the differece between winners and losers.” Mă rog, nu mai ştiu dacă a spus chiar aşa Pacino, dar cam asta e ideea…. Suntem nişte oameni care gândim împreună şi încercăm să schimbăm, milimetru cu milimetru, o mentalitate bolnavă.)

Revenind la Cornel Penescu, toată lumea şi-a dat seama că reţinerea lui e o mizerie electorală, o mizerie cu aer justiţiar. N-am motive să-l apăr pe Penescu, nu mi-a dat bani, nu lucrez nici la TOP, nici la Argeş TV şi nici la FC Argeş nu joc.

Tot ceea ce spun este că, în condiţiile în care, în Argeş, vieţuiesc fel de fel de jigodii puşcăriabile care fac afaceri grele – şi total neprofitabile pentru noi toţi – pe banii statului, mi se pare aberant să asmuţi deneau’ pe ăla care face ce pofteşte cu banii lui privaţi. (Justiţia va spune dacă a fost vorba de mită sau nu, dar vă asigur că mita începe în spitale, pentru o amărâtă de injecţie şi se termină cu „parandărăturile” de sute de mii de euro, sunt lucruri pe care le ştiu şi copiii.)

Cumpăraţi, vineri, „Ziarul de Argeş„. Multe alte chestii scrise de către prietenul Dan, în stilul lui inconfundabil, le veţi citi acolo.

Acum aş vrea să postez aici cometariile legate de Penescu – şi mai ales de arestările astea electorale – fiindcă mi se par edificatoare şi poate nu toată lumea dă click pe comment-uri:

Zero: va mai trece mult timp pana cand toti cretinii vor intelege ca ASTA E JUSTITIA LUI BASESCU. tara asta se va sinucide. inainte, pe vremea psd-ului se fura pe rupte. dar atat. acum se fura la fel, pe rupte, dar astia te si omoara. in curand, cand nu va mai fi nimic de furat, va ramane ca ocupatie doar omoratul.

Mar: nu e loc de comparatii, este foarte simplu: daca se demonstreaza ca a dat mita sa stea la beci.
pentru becali am clar o antipatie, penescu imi este indiferent – repet: daca-i gaseste vinovati sa stea la beci. ne tot plangem ca justitia nu face nimic si cand justitia incepe sa miste ceva ne plangem ca nu a inceput cu cine trebuie? eu zic: bine ca a inceput! apropo: nu s-a inceput cu becali si penescu, s-a inceput cu popoviciu

A: Mar, justiţia nu a început. Ceea ce se întâmplă nu este justiţie, sunt doar nişte reglări de conturi, aduceri la ordine şi vendete personale. Doar pentru masele care trebuie să-şi dea votul peste puţin timp sunt învelite în ambalajul justiţiei. Şi masele cred, că de-aia sunt mase. Să fie manipulate şi să-şi dea votul celor care le-au oferit spectacolul crud şi atât de plăcut vederii al sacrificării. Politicienii sunt suficient de pragmatici şi cinici încât să speculeze aşa-zisa nevoie de dreptate şi justiţie a maselor, cu un scop definit – obţinerea unui vot. Zic aşa-zisa nevoie de dreptate şi justiţie pentru că românii nu îşi doresc nici dreptate şi nici justiţie – îşi doresc ca lucrurile să continue pe eternul făgaş al corupţiei generalizate pe care o practicăm cu toţii pentru simplu fapt că plătim şpagă ca să obţinem diplome false, permise false, pentru că îndesăm mici “atenţii” în buzunarelor celor de la care încercăm să obţinem un serviciu, pentru că ne sunăm rudele, cunoscuţii, relaţiile şi “pilele” ca să intervină pentru noi atunci când vrem un loc de muncă bine plătit, unde să nu facem nimic. Şi, din când în când, ca să nu bată la ochi, mai vrem să pice un cap, că doar avem şi noi nevoie de iluzia de justiţie. Bine că există Becali, Penescu, Voinea şi alţi ţapi ispăşitori pe care mahării aflaţi în spatele marilor tunuri pot să îi sacrifice cu mult folos în campanii electorale, satisfăcând, în acelaşi timp, nevoia anemică de justiţie a acestui popor comod, delăsător, suficient şi cu crize de conştiinţă rare, intermitente şi uşor de calmat!

Snake: spunea ieri cineva ca penescu si-a primit “pedeapsa” pt ca a refuzat sa sponsorizeze campania EBA. o fi drept, o fi minciuna, cine stie, dar parca tot ce se intampla de la o vreme incoace are o legatura stransa cu matelotul si cu popoviciu. toate par niste polite platite, ca de furat, toti fura. cine este condamnat? taranul care a mutat 3 tarusi! cam asta e adevarata “justitie”!

Oana: A, a fost arestat si asta? Bine ca mai exista bloguri, ca eu cu TV-ul sunt certata. Ciudata tara! Astept sa ma aresteze si pe mine, cu toate ca nu gasesc momentan un motiv plauzibil.

Joarga: Nu trebuie motiv… E ca la Kafka trebuie sa incerci tu sa-l afli pana termina procesul si te executa. Asa ar fi normal in Romania.

Jocker 12: probabil ca se incepe cu cei in cazul carora exista probe suficiente pentru a-i face pe procurori sa deschida un dosar de urmarire penala… Daca ai avocatzi buni ai shanse….. este surprinzator cum au loc aceste arestari shi scandaluri in deschiderea campaniiilor electorale pentru preshedentzie… cit despre investorii in fotbal shi gurile lor “bogate”… asta este boala veche…

Cocostarcea: Ai intuit bine, jocker12. Gura bogata e una, arestarile in preajma prezidentialelor sunt altceva. Bravo Misa pt micul tau comentariu, excelent titlu. M-a uns pe suflet.