Un mormânt de hârtie, de două kilograme

istoria-critica-literatura-romana-nicolae-manolescuCanon şi Paradigmă. Doi termeni găunoşi care însoţesc, în mod fatal, orice discuţie, cât de cât decentă, legată de „Istoria Critică a Literaturii Române” a lui Manolescu. Discuţiile indecente legate de această „Istorie”, probabil că bănuiţi, le poartă scriitorimea provincială, frustrată că nu se regăseşte, cu nume şi prenume, în cuprinsul cărţii. Aceste discuţii chiar nu merită amintite: sunt inutile. Ca şi literatura ratată.

Revenind la termenii „canon” şi „paradigmă”, l-am auzit pe Manolescu spunând următoarea prostioară:Canonul nu coincide cu paradigma literară… Se poate schimba paradigma, canonul nu. Se schimbă canonul, nu se schimbă paradigma...” Probabil, a încercat să transmită, generos, o undă de relativitate binevoitoare în spaţiul literar. Ce înţeleg eu de aici? Păi, înţeleg un lucru simplu: poate să ţi se rup de canon dacă eşti în paradigmă şi să şi se fâlfâie de pardigmă, dacă eşti în canon. Masele de scriitori sub-mediocri cărora li se reproşează că nu sunt în canonul manolescian pot răspunde acum, salvaţi, într-un glas: „Da, dar noi suntem în paradigmă!”

De exemplu, dacă lui Mircea Bârsilă – care nu apare în „Istorie” – i se reproşează că nu e în paradigmă, el poate răspunde că e în canon. Şi pe dos.

Dincolo de umorul involuntar – atât al apariţiei unei astfel de istorii a literaturii române, cât şi al stupefacţiei scriitorilor sub-mediocri că nu şi-au văzut numele tipărit în „Istorie” – un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: „Istoria” lui Manolescu e o carte complet inutilă. Pentru că cine vrea să se informeze – din punct de vedere istoric (ba chiar şi critic…)  cu privire la literatura română va consulta, întotdeauna, un dicţionar performant, nicidecum o carte cu reflecţiile subiective ale lui Manolescu. Cartea lui Manolescu va fi citită doar de cei ce vor să afle opinia lui Manolescu despre cutare sau cutare scriitor. La vremea lui, George Călinescu a făcut la fel, a emis nişte opinii personale. Nişte impresii. Manolescu le emite şi el, liber, pe ale lui. Sigur, nimeni nu neagă că aceste impresii sunt inteligente.

Părerea mea e că astfel de istorii – mai degrabă impresioniste decât critice – ale literaturii nu mai sunt la modă. „Istoria” lui George Călinescu a fost începutul şi sfârşitul unor astfel de opere „monumentale”, menite mai degrabă să dea măsura geniului titanic al autorului, decât să facă lumină în mintea celui ce vrea să se informeze rapid, cu privire la un scriitor sau altul. Nicolae Manolescu ar fi făcut o treabă mult mai bună dacă ar fi scris o istorie, începând de acolo de unde a lăsat-o Călinescu pe a sa. Dar el a preferat să-i îngroape încă o dată pe scriitorii români – în mare parte aceiaşi – într-un soi de mormânt de hârtie care cântăreşte două kilograme şi care colcăie de subiectivitate.

Nemaivorbind că e o greşeală absolută să pui literatura, ca fenomen, sub canon sau sub paradigmă. Literatura este bună sau proastă. Cărţile îţi plac sau nu-ţi plac. Fiecare cititor are canoanele proprii şi paradigmele proprii. Exemplu: canonul poate zice că romanul lui Proust, „În căutarea timpului pierdut” e o carte mare. Ei bine, pentru mine, a fost întotdeauna o carte proastă şi orice altă carte care a urmat această paradigmă (acest model) a fost la fel de proastă. Îmi pare rău că a ales acest drum, dar Manolescu nu poate impune nimic.

Citiţi ce vă place. Ce nu vă place nu citiţi. E simplu, iar oamenii se complică inutil.

Reclame

Etichete: , ,

5 răspunsuri to “Un mormânt de hârtie, de două kilograme”

  1. jocker12 Says:

    chestia asta a scriitorilor shi poetzilor nementzionatzi de Manolescu este caracteristica spiritelor mici, orgolioase shi birfitoare. Adevaratzii poetzi shi scriitori nu fac niciodata caz daca vreun confrate le aminteshte numele sau nu, insa cei care mimeaza arta in general shi literatura in particular, vor sa se vada shi sa se auda strigatzi la adunarea celor „luminatzi”. E ca in bancul ala cu elefantul shi shoarecele, cind cei doi merg pe un drum prafuit, iar shoarecele exclama inecat de tuse …..”Uite mah cit praf facem !!!”.

    Apoi ai mare dreptate cind spui ca astfel de cartzi nu mai sint „monumentale”…..Sintem in era internetului, dar bufonii au ramas tot in veacul trecut cind foloseau pana shi calimara buchisind la lumina luminarii.

    Scarpina-i pe burta shi vei vedea ce fericire o sa imprashtii peste creshtetele poetice ale imbecililor ce viseaza la nemurirea solidificata in celuloza inutila a enciclopediilor contemporane…..

  2. Misu Says:

    Bine le spui, Jockere! Măcar dacă ar împrăştia un oarecare parfum „vintage” aceşti scriitori „din călimară”! Tot ar fi salvaţi.

    Acum… am să te rog şi eu ceva. Citesc destul de multă presă pe net, dar mi-ar prinde bine opinia unui om care trăieşte acolo, în America.

    1. E adevărat că, în unele state, s-a reaprins ura împotriva negrilor?
    2. Care sunt reacţiile cotidiene ale americanilor în privinţa crizei financiare?
    3. Americanii de rând sunt consideraţi proşti. Mă, chiar sunt? Sau nu sunt? E mit sau realitate?
    4. E adevărat că veteranii din Vietnam sunt homeleşi?

    Îţi cer opinia ta ca om care trăieşte acolo, sunt sătul de manipulări mediatice. Scrie-mi când ai tu timp şi chef!

    Mulţam mult!

  3. Cristian Cocea Says:

    Ştii că nu pot să-ţi dau dreptate, ne-am certat mai demult pe această temă, credeam că te-ai lămurit! Chiar dacă Manolescu nu face critică structuralistă, psihanalitică sau ideologică, cum v-au învăţat pe voi la facultate că e bine (de fapt, fiind vorba de simple … fiţe, mode intelectuale), asta nu înseamnă că e „impresionist”. Citeşte „Arca lui Noe” şi vei vedea metoda… 40 de ani, omul a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice (atacate de maculatura comunistă), aşa că e un pic ingrat să vină Mişu şi să spună că poate să-l înlocuiască printr-un … dicţionar! Iar încheierea chiar mă lasă paf… Citiţi, fraţilor, ce vă place, nu vă mai uitaţi în gura lui Manolescu! Dacă vă place Sandra Brown, daţi-i înainte! Şi eu, tîmpitul, care consideram că Manolescu este o sursă de AUTORITATE în domeniu, care trebuie consultată şi preţuită, măcar parţial… Bine că m-ai lămurit tu, Mişule, cum stă treaba… mă duc la dicţionar, îl am pe ăla al lui Marian Popa, o să-mi aleg lecturile deschizîndu-l la întîmplare. Dar ce mă fac dacă pic peste… Marin Ioniţă?

    P.S. Dacă ar fi să critic psihanalitic notiţa ta, aş spune că suferi de complexul lui Oedip, o formă interesantă de refuz al autorităţii paterne. Abia aştept să-ţi văd roadele incestului cu literatura!

  4. Misu Says:

    Vezi tu! 🙂

  5. jocker12 Says:

    am raspuns la mine….vreau sa fiu corect cu toata lumea….shi sa itzi ofer shi alte posibile raspunsuri….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: