Archive for Martie 2009

Eroarea…

Martie 26, 2009

Astăzi, pe blogul lui Jocker 12, am văzut două filmuleţe (link) care dezvăluie mai mult despre om decât au reuşit s-o facă, vreodată, toţi gânditorii.

Povestea despre ceea ce oamenii le pot face oamenilor, povestea răului, nu se poate aşeza în cuvinte. Imaginile te lasă mut. Înghiţi cu amărăciune absurdul faptului că şi tu eşti om, refuzi să fii coleg de specie cu cei care ucid, ţi-ai dori să devii altceva, o creatură separată de lume, lipsită de legături cu semenii. În lumea în care e loc pentru gesturi tandre, pentru dor şi pentru poezie, de ce mai e loc pentru atâta cruzime? Întrebare tâmpită. Nu vom putea răspunde. „Este loc pentru cruzime, din cauză că…” Continuaţi voi. Mie nu-mi vine nimic în cap. Perspectiva că, într-o zi, omul nu va mai exista este consolatoare. De la bun început, zarurile au fost aruncate prost. Totul a fost o eroare.

Combinarea conştiinţei de sine cu obscuritatea animalismului, iată formula existenţială a tragicului.

Anunțuri

Dicţionarele au fost aruncate în ventilator

Martie 25, 2009

Nu-mi place că internetul trage preşul de sub picioarele mass-media tradiţionale. În locul unde vorbeşte toată lumea nu se aude cu adevărat nimeni, iar lupta pentru audienţă devine stupidă. S-a ajuns în situaţia publicării pe net a oricărei mizerii, cu scopul obţinerii unui număr cât mai mare de click-uri. Aceste clic-kuri trebuie date rapid şi des, aşa că mizeriile, intrând în competiţie, sunt şi ele scurte şi dese. Nimic nu se pierde, totul devine file video, audio sau text, realitatea se dedublează, iar noi dăm click pe dublură cu aerul că o stăpânim. Semănăm tot mai mult cu oamenii din peştera lui Platon, acei oameni care nu vedeau lucrurile reale, ci umbrele acestora. Ne mutăm, încet, în această peşteră numită internet şi, metaforic vorbind, ne orientăm paşii prin Google Earth. Peisajul lumii a fost înlocuit de LCD, iar când se opreşte curentul ne prăbuşim în angoasă: în jurul nostru este o lume pe care nu o recunoaştem.

Fără să fac pasiuni pentru „foşnetul hârtiei” sau pentru „mirosul cernelei”, recunosc că acest suport, hârtia, are o toleranţă scăzută pentru gândul fracţionat şi pentru flash-ul agresiv de tip „aici” şi „acum”. Un text din ziar, să zicem, denotă mult mai multă angajare decât un hipertext fracţionat de link-uri şi de up-date-uri de pe internet. De asta am spus întotdeauna că presa scrisă nu trebuie să moară, ci să se redefinească.

Bunăoară locul ştirilor nu mai este demult în ziar, fiindcă ziarul apare mâine, iar tu ai nevoie de ştiri chiar azi. Iată de ce publicaţiile cotidiene nu sunt decât o risipă uriaşă de hârtie, iar şefii care-i bat la cap pe redactori să aducă ştiri sunt înapoiaţi.

Aceşti înapoiaţi n-au înţeles că locul ştirilor este acolo unde pot fi accesate îndată ce se petrec. Sigur, mi s-ar putea răspunde că publicaţiile zilnice nu conţin numai ştirile de ieri. Aşa e, conţin şi multă umplutură, nu mai ştiu bieţii redactori cu ce să umple cele 16 sau 20 de pagini, se publică orice, iar când textele nu sunt suficiente, se fură de pe net. Printul se mai justifică exclusiv prin analize, opinii, anchete şi reportaje, iar pentru asta nu e nevoie de un print cotidian, ci de unul săptămânal. Iată de ce periodicele sunt mai credibile decât cotidianele. Un periodic al analizei complexe şi angajate, e tot ce se mai poate salva din acest dinozaur numit ziar.

Evident că analiza şi opinia stau la fel de bine şi pe net, dar e de presupus că un text lung se citeşte mai greu pe ecran.

Sigur, nu iau în calcul succesul publicaţiilor tabloide care pot să apară şi de două ori pe zi, gustul oamenilor pentru sordid este insaţiabil, dar, hei, ţâţele nu ştiu cărei vedete au mai mult farmec în mişcare. Dacă tabloidele se mai vând este fiindcă, deocamdată, există acel segment social care încă nu s-a „branşat” la internet şi pentru care realitatea încă nu s-a dedublat. Fireşte că, pentru ţăranii off line, fundul Evei Kent pe prima pagină este mirajul suprem, iluzia definitivă.

Revenind la milioanele de site-uri, nu pot să spun decât că, poate, niciodată în istoria omenirii, această maşinărie numită limbaj n-a fost turată mai agresiv ca acum. E ca şi cum dicţionarele au fost aruncate în ventilator, iar cuvintele din ele s-au reaşezat în texte. Sociologul francez Jean Baudrillard ar fi numit asta „hipertelie”, cancer generalizat, proliferare infinită a unei comunicări care, în definitiv, nu mai comunică nimic, ci doar se sugrumă, zgomotos, în propria grăsime.

Drăguţule bace, dă(-mi) oile’ncoace!

Martie 22, 2009

Mioriţa… she is alive… Oaia (mai deşteaptă ca omul), câinii (mai bărbaţi ca ciobanii), măgarii (despre ăştia nu se zice în baladă, înţelepciunea populară ignoră politicienii) – toate sunt la locul lor, neatinse.

Chiar nu pricep de ce discutăm despre Crin Antonescu şi despre Băsescu. La nici 500 de km de oamenii ăştia există câteva lucruri eterne. Absolute. Nici un politician nu le poate schimba…

picture-020

Nimic nu se pierde, totul devine limbaj

Martie 21, 2009

Interesant acest Crin Antonescu. N-am dat năvală să scriu despre victoria sa în PNL, fiindcă am aşteptat să se strângă mai multe reacţii.

Ei bine, Crin e apreciat de către Ion Iliescu. Crin doar că n-a fost aplaudat la scenă deschisă pe Antenă. Ciutacu nu-l vorbeşte de rău pe Crin. Presa îl compară pe Crin cu Obama. Singur, Stolojan nu se înghesuie printre lăudătorii lui Crin.

Nu-mi place Stolojan, dar merită să reţinem, în acest caz, de la el aceste cuvinte pe care le-a spus despre Crin Antonescu: „comod şi bun doar la discursuri„.

Comod. Asta e problema. Nu dereanjează pe nimeni. Frumuşel, elegănţel, spilcuit, mai dă câte o dudă la microfon cum a fost aia cu „Traian Băsescu este ca o codoaşă bătrână„, dar mai mult…

Comparaţia cu Obama este, cel puţin pentru mine, una cât se poate de nefericită. Obama poate fi caracterizat prin această formulă: nimic nu se pierde, totul devine limbaj. Se pare că la fel va fi şi cu Crin.

Oricum, Tăriceanu a pierdut în stilul lui:  „Îi doresc lui Crin ca, în calitate de conducător al partidului, să obţină rezultate bune pentru noi.” Vom vedea. Deocamdată, cât a fost condus de Tăriceanu, PNL a obţinut rezultate fabuloase, nu le mai spun aici, fiindcă le ştiţi.

Un lucru lăudabil la Crin Antonescu? Acela că, prin câteva vorbe, a mutat camerele de luat vederi spre mogulii Patriciu şi Cataramă. E vremea ca partidele politice să-şi accepte făţiş mogulii. Mai făţiş ca până acum.

Descentralizăm isteţ brandul nostru de judeţ

Martie 19, 2009

Într-o ţară tulbure, judeţul Argeş reuşeşte, lucid, imposibilul. Devine brand.

O Românie întreagă se întreabă năucă, vorba lui Dan Puric, „Cine suntem?”. Şi iată că argeşenii se comportă ca un stat în stat, perfect supli şi auto-definibili. Suntem gata să spunem lumii: noi ştim cine suntem.

Suntem judeţul mafiei permiselor, locul în care analfabeţii au obţinut permise auto, spunând că indicatorul „Dreapta” semnifică „Linie continuă” şi au omorât oameni pe şosele. Suntem judeţul care combate gropile din asfalt cu limitatoare de viteză. Suntem judeţul cu cei mai proşti şoferi din ţară, nimic nefiind mai periculos ca un argeşean la volan, însoţit de piţipoanca platinată, botoxată & siliconată din dreapta.

Suntem judeţul călugărilor bogaţi ca nababii şi implicaţi în scandaluri (homo)sexuale. Al viitorului hotel cu termopane şi jacuzzi din grădina mânăstirii domneşti de la Curtea de Argeş.

Suntem judeţul monumentelor istorice lăsate în paragină. Conacul Perticari e zob. Cula Sultănica e zob. Cula Racoviceanu e zob. Multe altele pe care nu le ştiu eu sunt zob.

Suntem judeţul primarilor analfabeţi. Ştiţi câţi primari argeşeni au reuşit să scrie proiecte pentru fonduri europene? Vă spun eu. (Nu urmează nimic, ce credeaţi?)

Suntem judeţul mitocăniei urbane exprimate prin pavele multicolore şi prin macheta kitsch din centrul Piteştiului, o adevărată schimonosire a ideii de construcţie religioasă.

Ar mai fi o mitocănie urbană: arteziana cântătoare.

Suntem judeţul lipsei cinematografelor. La cinematograful din zona zero a judeţului se vând mai bine plăcinte cu brânză decât bilete la film.

Avem – adică am avut – un parc natural, Pădurea Trivale, care a fost, pe alocuri, defrişat, să se facă vile de prost gust, cu 40 de camere.

Suntem singurul judeţ din ţară şi singurul ţinut din lume unde o sărbătoare a florilor, Simfonia Lalelor, a devenit eveniment politico-mediatic electoral la care vine, uneori, Ion Iliescu.

Suntem judeţul rectorului urmărit penal.

Nu avem parcări, de asta uitasem. Dar avem firme care saltă maşinile parcate neregulamentar.

Suntem judeţul cu un potenţial turistic deosebit, însă drumul de 20 de km până la cabana Vidraru este neasfaltat. Iar pe malurile râurilor nu găsim mici pensiuni cochete, ci uriaşe târguri second-hand. Sau, pur şi simplu, deşertul.

Suntem judeţul în care Nucşoara era considerat ţinutul prunelor, iar Domneşti ţinutul merelor, dar toţi argeşenii mănâncă prune din Ungaria şi mere din Austria.

Suntem judeţul al cărui municipiu reşedinţă de judeţ ar putea deveni oraş-martir pentru că aici este singurul punct de pe glob unde au fost torturaţi oameni mai rău ca în Gulag. Vorbesc de binecunoscutul „experiment Piteşti”, analizat în prestigioase universităţi occidentale, dar ignorat de autorităţile locale, prietenii ştiu de ce. Clădirea fostei puşcării este în proprietatea unui om de afaceri pentru care istoria n-are importanţă.

Suntem un brand. Am ştiut să ne impunem în istoria contemporană a mârlăniei, iar cocălarii şi piţipoancele noastre sunt „pă locul unu”, iar „duşmanii” îi „invidiază” pentru că „n-are valoarea lor”.

Brandul e mult mai larg, din cauza penetrărilor repetate. Dar eu atât reţin din el. Vă invit să completaţi spaţiile libere din minţile contemporanilor cu ceea ce vă amintiţi şi voi. Succes!

Vox calmandis in deserto!

Martie 17, 2009

– susţinut de prostie, un banal coteţ din placaj poate fi mai puternic decât estetica şi decât însăşi istoria –

Sunt obişnuit cu apariţia popilor ori de câte ori nu este nevoie de ei.

Aceşti oameni apar la discuţiile în contradictoriu despre legalizarea prostituţiei şi repetă argumentele unei morale prăfuite. Răsar la marşurile împotriva avorturilor, înfierând contracepţia şi rolul educaţiei sexuale în şcoli, ignorând, în pofida evidenţei, blocajul logic. Răsar, mai nou, pe la televiziuni, pentru a convinge minţile slabe că paşaportul biometric e paşaportul diavolului şi că natura socială a omului este să se mişte liber, necontrolat. Mai mult ca însuşi Belzebut, popii ies cu 666 în spaţiul public, umflând cifra respectivă ca pe o sperietoare mediatică şi înspăimântând babe mistice.

Cum se face că popimea alege să fie mereu inutilă, ba chiar uşor penibilă? Sunt segmente sociale în care biserica ar putea să se implice cu real succes, dar, în mod misterios, preferă indiferenţa. De exemplu, atunci când instituţiile culturale îşi pierd reperele, biserica ar putea să intervină pentru a aduce lucrurile pe făgaşul normal.

Subiectul textului de faţă este macheta bisericii Sfântul Nicolae, din centrul Piteştiului.

Am scris despre această machetă făcută din placaj ieftin că face de ruşine aspectul urban – şi aşa chinezăresc – al oraşului. Am făcut filmuleţe în care am arătat că sticla ordinară de la ferestrele cotineţei nu poate pretinde că este vitraliu (dar din moment ce este, totuşi, sticlă colorată doreşte să inducă prostimii exact ideea de vitraliu). Am fotografiat detaliile lemnului, explicând că până şi lambriurile din încăperile socialiste erau mai şlefuite. Am făcut o comparaţie între turlele originalului şi turlele machetei şi bunul meu simţ a primit o lovitură parşivă sub centură.

Acum mă gândesc: dacă oamenii de cultură tac, dacă arhitecţii tac, dacă urbaniştii tac, dacă jurnaliştii tac, poate că cei care ar trebui să reacţioneze sunt popii. Nu le place lor să spună că au fost păstrătorii culturii de-a lungul veacurilor? Nu pretind ei că au tezaurizat o bună parte din patrimoniul artistic al omenirii? Aşa o fi, dar, în ziua de azi, emisiunile inutile despre paşapoartele biometrice îi interesează mai mult.

Oamenii ăştia chiar nu pricep că facem parte din Uniunea Europeană şi că, în această nouă ordine a lucrurilor, în care culturi diferite participă unite de un crez comun, noi pur şi simplu nu putem pune macheta aia jalnică lângă Notre Dame sau Sagrada Familia? În acest oraş vin oameni din Franţa, Italia, Spania etc. şi se crăcănează de râs.
Cu mijloacele din Evul Mediu popoarele lor au ridicat edificii magnifice care au înfruntat veacurile, iar noi intrăm astăzi în pluton cu un coteţ de placaj!!! Şi toată lumea tace indiferentă.

Pot înţelege că o mână de comunişti analfabeţi au dărâmat într-o noapte Biserica Sfântul Nicolae care era, la acea vreme, centrul spiritual şi religios al acestui oraş. Dar nu pot înţelege, în condiţiile în care ştim cu toţii că Vestul este plin de catedrale magnifice, cum popimea locală tolerează ca, după demolarea de atunci, să fim martorii schimonosirii de astăzi. Popilor, sunteţi orbi? Sunteţi inculţi şi nu vă daţi seama? Aţi uitat bruma de estetică pe care aţi învăţat-o la facultate? Sau sunteţi, pur şi simplu, indiferenţi?

Catedrala din Siena, de exemplu, a fost începută în 1215 şi rămâne o bijuterie arhitectonică absolută! Iar noi, în 2009, adică fix 794 de ani mai târziu, intrăm în istorie cu un coteţ de placaj!

Îmi pare rău că sunt singurul care mâzgăleşte netul pe tema asta. Parcă-l şi văd, citindu-mă, pe un popă gras, tipic carpatin, mângâindu-şi barba unsuroasă şi comutând fericit pe OTV.

siena1

pitesti

Ar fi ceva, domnule Cristian Tudor Popescu!

Martie 16, 2009

A făcut multă vâlvă în breaslă un interviu cu gazetarul Cristian Tudor Popescu, apărut azi, în Evenimentul Zilei.

Cei mai mulţi au citat, plini de un nejustificat entuziasm, următoarea frază: „Unul trage să moară, altul scula i se scoală„, frază pe care CTP a auzit-o, mai demult, de la un beţivan. În opinia lui CTP, fraza asta stă mărturie pentru inteligenţa spontană de care pot da dovadă scursurile societăţii. Noi ce să mai zicem… Până şi într-un bidon cu gaz e o picătură de melancolie…

Părticica din interviu care m-a făcut pe mine să-mi pun întrebări e următoarea:

„Visez să scriu o carte pe care să nu o poţi citi. Adică să citeşti şi, la un moment dat, să te opreşti din lectură, să întorci capul, pentru că se spun acolo nişte lucruri atât de groaznice despre tine ca om, atât de deranjante, scoase din nămolul adâncului tău, încât nu poţi să citeşti mai departe.”

De ce ai visa să scrii o asemenea carte? Ca să ce? Dacă totuşi ai scrie-o şi dacă cititorul s-ar opri din lectură şi ar întoarce capul, chestia asta te-ar face pe tine, ca scriitor, mai fericit? Care e scopul?

Ei bine eu cred că domnul CTP nu va scrie niciodată o asemenea carte pentru simplul motiv că tot ceea ce a fost groaznic despre om a fost zis, iar el nu poate adăuga mare brânză. CTP ar trebui să rescrie istoria. Sau să revadă fie Lista lui Schindler, fie seria Hostel, de Tarantino. Şi dacă va putea adăuga ceva groaznic despre om, înseamnă, vorba lu’ bunică-mea, că „e ceva”!

Smulgându-ne părul din cap. Din cauza literaturii, bre!

Martie 15, 2009

Cristi Cocea îmi postează un comment la articolul despre Manolescu. Mă ceartă, evident, lui îi place Manolescu. Discuţia e chiar mişto, el are o opinie, eu am altă opinie.

Nu aş transcrie aceste opinii aici, dacă nu mi-ar plăcea să participaţi şi voi cu opiniile voastre. De ce? Fiindcă ăsta este internet, iar aici suntem liberi. Putem profita de asta!

Textul e lung, dar la final promit să pun şi o poză 🙂

Ce zice Cristi:

Mişule, ştii că nu pot să-ţi dau dreptate, ne-am certat mai demult pe această temă, credeam că te-ai lămurit! Chiar dacă Manolescu nu face critică structuralistă, psihanalitică sau ideologică, cum v-au învăţat pe voi la facultate că e bine (de fapt, fiind vorba de simple … fiţe, mode intelectuale), asta nu înseamnă că e “impresionist”. Citeşte “Arca lui Noe” şi vei vedea metoda… 40 de ani, omul a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice (atacate de maculatura comunistă), aşa că e un pic ingrat să vină Mişu şi să spună că poate să-l înlocuiască printr-un … dicţionar! Iar încheierea chiar mă lasă paf… Citiţi, fraţilor, ce vă place, nu vă mai uitaţi în gura lui Manolescu! Dacă vă place Sandra Brown, daţi-i înainte! Şi eu, tîmpitul, care consideram că Manolescu este o sursă de AUTORITATE în domeniu, care trebuie consultată şi preţuită, măcar parţial… Bine că m-ai lămurit tu, Mişule, cum stă treaba… mă duc la dicţionar, îl am pe ăla al lui Marian Popa, o să-mi aleg lecturile deschizîndu-l la întîmplare. Dar ce mă fac dacă pic peste… Marin Ioniţă?

P.S. Dacă ar fi să critic psihanalitic notiţa ta, aş spune că suferi de complexul lui Oedip, o formă interesantă de refuz al autorităţii paterne. Abia aştept să-ţi văd roadele incestului cu literatura!

Ce zic eu:

N-am nimic cu autoritatea, atâta timp cât această autoritate nu tinde să devină absolută.

Autoritatea este orientativă, nu definitivă. Or, când scrii o istorie ca asta a lui Manolescu (de fapt, ca aia a lui George Călinescu), reluând veşnicii şi fascinanţii scriitori români, clasici & moderni, prizând, totuşi, şi unele mici doze de contemporaneitate, te plasezi, cu bună ştiinţă, în absolut. Absoluta autoritate a lui Manolescu înlocuieşte, nu-i aşa, absoluta – dar prăfuita – autoritate a lui George Călinescu. Nu mai este nici destul de bine, nici destul de modern şi, helas, nici destul de „destul” ce scrie Călinescu despre Rebreanu, Slavici sau Topârceanu. Manolescu a citit aceşti scriitori într-o cheie nouă, vălul ros de molii a căzut, iar literatura română a apărut, deodată, într-o lumină proaspătă, nu?

Mă întreb mereu de unde pofta asta nebună de autoritate absolută, de istorii definitive şi, mai ales, de clişee găunoase gen… „cel mai important critic”, „cel mai mare poet”, etc.

Ultima care avea nevoie de un tătuc era literatura.

Presupunem că, în două luni, ar apărea o istorie asemănătoare, care ar „analiza” aceiaşi scriitori români, iar autorul ar fi un anonim: Ion Popescu. Sau chiar un alt critic literar celebru: să spunem Nicolae Balotă sau Ioana Pârvulescu. Presupunem, de asemenea, că respectiva carte ar fi scrisă excelent. Am spune, la infinit, că lucrarea lui Manolescu e mai bună – „cea mai bună” – doar fiindcă Manolescu e Manolescu? Să fim serioşi.

Eu nu ştiu dacă este ingrat să vină Mişu, adică un nimeni, şi să spună cu ce poate fi înlocuit Manolescu (eventual cu un dicţionar bine alcătuit). Poate fi ingrat, însă Mişu e liber s-o facă, iar dacă oamenii se uită în gura lui, cu atât mai bine, înseamnă că reuşeşte să le reţină atenţia.

Nicolae Manolescu „omul care a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice”, aşa cum spui, a făcut, prin ’96, un gest, nu ingrat, dar în mod sigur nepotrivit: a candidat la preşedinţia României. Avea treabă critica literară cu chestia asta? N-avea, lumea nu l-a votat, dar iată că mulţi îl votează astăzi „Preşedinte al Literaturii Române.”

Ultima, reformulez, care are nevoie de un preşedinte e literatura.

Când spuneam că fiecare om citeşte ce-i place nu mă refeream la faptul că oamenii ar trebui să-i dea înainte şi să citească Sandra Brown sau, dacă dicţionarele îl conţin pe Marin Ioniţă, să citească Marin Ioniţă. Universul cărţilor este, că doar o ştii, la fel de vast ca şi universul uman. Acolo unde o vânzătoare de boutique citeşte Sandra Brown, o studentă entuziastă, la litere, va pierde două nopţi cu Yourcenar. Şi, cu asta, te-am adus, dragă Cristi, la sistemul universitar, cel care m-a îndoctrinat pe mine cu interpretări ultra-specializate. Dar ăsta e alt subiect…

Adevărata critică literară este cea lămuritoare (aici au apărut diverse mode) şi cea, pur şi simplu, critică (unde nu e vroba de modă, ci de funcţia supremă a oricărei critici, aceea de a îndrepta lucrurile). Te-am rugat să citeşti „Nu”, de Eugen Ionescu, vei găsi acolo formulări interesante şi adevărate despre critica literară. Omul ăsta nu s-a impus pe Dâmboviţa, în mica şi anemica literatură românească, ci la Paris.

Şi nu, nu eşti un tâmpit fiindcă îl consideri pe Manolescu o „sursă de autoritate”. Îţi place omul, îţi place cum scrie, atâta tot. Mie nu-mi place. Şi vezi cum, dintr-o dată, totul este o chestiune de gust, vezi cum se naşte o instructivă polemică intelectuală şi nimic nu mai e definitiv, ca înainte? Vezi cum suntem liberi, iar autoritatea putem fi, până la un punct, chiar noi?

Asta e frumuseţea, când vine vorba de literatură şi, în general, de artă. Nimic nu e definitiv. Nu există un „Preşedinte al Romanului” şi nici un „Preşedinte al Criticii”. Există oameni, cărţi şi gusturi.

Bine barem că nu facem hermeneutici diferite – şi nu ne smulgem părul din cap – pornind de la limoncello 🙂

picture-003

Un mormânt de hârtie, de două kilograme

Martie 14, 2009

istoria-critica-literatura-romana-nicolae-manolescuCanon şi Paradigmă. Doi termeni găunoşi care însoţesc, în mod fatal, orice discuţie, cât de cât decentă, legată de „Istoria Critică a Literaturii Române” a lui Manolescu. Discuţiile indecente legate de această „Istorie”, probabil că bănuiţi, le poartă scriitorimea provincială, frustrată că nu se regăseşte, cu nume şi prenume, în cuprinsul cărţii. Aceste discuţii chiar nu merită amintite: sunt inutile. Ca şi literatura ratată.

Revenind la termenii „canon” şi „paradigmă”, l-am auzit pe Manolescu spunând următoarea prostioară:Canonul nu coincide cu paradigma literară… Se poate schimba paradigma, canonul nu. Se schimbă canonul, nu se schimbă paradigma...” Probabil, a încercat să transmită, generos, o undă de relativitate binevoitoare în spaţiul literar. Ce înţeleg eu de aici? Păi, înţeleg un lucru simplu: poate să ţi se rup de canon dacă eşti în paradigmă şi să şi se fâlfâie de pardigmă, dacă eşti în canon. Masele de scriitori sub-mediocri cărora li se reproşează că nu sunt în canonul manolescian pot răspunde acum, salvaţi, într-un glas: „Da, dar noi suntem în paradigmă!”

De exemplu, dacă lui Mircea Bârsilă – care nu apare în „Istorie” – i se reproşează că nu e în paradigmă, el poate răspunde că e în canon. Şi pe dos.

Dincolo de umorul involuntar – atât al apariţiei unei astfel de istorii a literaturii române, cât şi al stupefacţiei scriitorilor sub-mediocri că nu şi-au văzut numele tipărit în „Istorie” – un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: „Istoria” lui Manolescu e o carte complet inutilă. Pentru că cine vrea să se informeze – din punct de vedere istoric (ba chiar şi critic…)  cu privire la literatura română va consulta, întotdeauna, un dicţionar performant, nicidecum o carte cu reflecţiile subiective ale lui Manolescu. Cartea lui Manolescu va fi citită doar de cei ce vor să afle opinia lui Manolescu despre cutare sau cutare scriitor. La vremea lui, George Călinescu a făcut la fel, a emis nişte opinii personale. Nişte impresii. Manolescu le emite şi el, liber, pe ale lui. Sigur, nimeni nu neagă că aceste impresii sunt inteligente.

Părerea mea e că astfel de istorii – mai degrabă impresioniste decât critice – ale literaturii nu mai sunt la modă. „Istoria” lui George Călinescu a fost începutul şi sfârşitul unor astfel de opere „monumentale”, menite mai degrabă să dea măsura geniului titanic al autorului, decât să facă lumină în mintea celui ce vrea să se informeze rapid, cu privire la un scriitor sau altul. Nicolae Manolescu ar fi făcut o treabă mult mai bună dacă ar fi scris o istorie, începând de acolo de unde a lăsat-o Călinescu pe a sa. Dar el a preferat să-i îngroape încă o dată pe scriitorii români – în mare parte aceiaşi – într-un soi de mormânt de hârtie care cântăreşte două kilograme şi care colcăie de subiectivitate.

Nemaivorbind că e o greşeală absolută să pui literatura, ca fenomen, sub canon sau sub paradigmă. Literatura este bună sau proastă. Cărţile îţi plac sau nu-ţi plac. Fiecare cititor are canoanele proprii şi paradigmele proprii. Exemplu: canonul poate zice că romanul lui Proust, „În căutarea timpului pierdut” e o carte mare. Ei bine, pentru mine, a fost întotdeauna o carte proastă şi orice altă carte care a urmat această paradigmă (acest model) a fost la fel de proastă. Îmi pare rău că a ales acest drum, dar Manolescu nu poate impune nimic.

Citiţi ce vă place. Ce nu vă place nu citiţi. E simplu, iar oamenii se complică inutil.

Smeoreanu, nici mentor, nici dementor

Martie 12, 2009

Am această trăsătură de caracter: nu-mi place să-mi fie atacaţi prietenii. În general, sunt jovial până la superficialitate, însă mă apucă toţi dracii când văd că oamenii la care ţin sunt terfeliţi.

Cine sunt terfeliţi acum? Dan Donoiu şi Cristian Cocea. De către cine? De către Gheorghe Smeoreanu. Am crezut că moşul ăsta agresiv s-a potolit, mai ales că, subtil, am dat-o pe glumă, în ultimul text polemic. Am făcut-o aşa, din eleganţă, ca să priceapă că nu-l urăsc, ci doar mă încearcă un „omenesc, prea omenesc” sentiment de milă & silă când îl văd cum se chinuieşte, la anii lui, să scrie novelete erotice sub-mediocre. I-am criticat binevoitor o frază din ultima sa noveletă (cea mai ridicolă dintre toate), arătându-i că nu poţi scrie despre sex, adoptând, pe alocuri, stilul lui Karl May. Credeţi că a priceput ceva? A priceput pe dracu să-l pieptene!

Hai să vă spun un secret: moşul e nervos rău de tot, fiindcă nu-l consideră lumea mentor. Nici dementor nu-l mai consideră nimeni, pentru simplul motiv că toţi îl ignoră, ziarişti, politicieni, oameni de afaceri, cu excepţia câtorva dintre noi care îl mai luăm, din când în când, în vârful bocancului, fiindcă acolo îi este locul. L-am ignora şi noi cu multă plăcere, fiindcă avem lucruri mai importante de făcut. Însă nu ne place senzaţia pe care gingiile lui umede şi reci o lasă acolo unde se repede să muşte: de cur. (Imaginaţi-vă ce nasol e să te ştergi, de vreo două ori pe lună, de balele altuia, care altceva nu ştie decât să te facă încontinuu prost, bou, maimuţă, porc …, lăsându-se pradă unei isterii suspecte.)

E drept că toată cariera lui a avut de-a face mai mult cu proşti şi analfabeţi prin redacţiile unde a făcut umbră degeaba. Evident că toţi ageamiii pe care îi angaja pe doi lei îl venerau, iar atunci când nu-l venerau, se temeau de el, fiindcă, la vremea când nu era chinuit de sciatică şi reumatism, îi speria ţipând. Proştii i-au fost lăudători. Iar ignoranţii i-au fost sclavi. Dar, ce să-i faci, omul a rămas blocat în acel illo tempore când era pe val, tânăr, fericit, în plină glorie, chiar şi aşa, fără rezultate profesionale notabile, având ca background un ziar colorat ca o sorcovă, plin de crime, violuri, sinucideri şi accidente. Un epifenomen al personalităţii lui.

N-a ştiut să îmbătrânească. N-a înţeles că timpul gloriei false se scurge, că vine o vreme când „a fi” se separă de „a părea” – şi oamenii nu mai fac compromisuri, tratându-te exclusiv în funcţie de ceea ce eşti. În tinereţe ţi se iartă teatrul şi fronda, amatorismul şi impostura. La bătrâneţe trebuie să joci doar rolul tău. Smeoreanu, ca un adolescent iritat, încă face eforturi „să pară”. Mai trist decât orice: n-a înţeles că respectul autentic şi admiraţia sinceră nu se obţin cu barda, înjurând, la grămadă, pe toată lumea sau lătrând ca un câine turbat.

Cine ştie, poate că acesta – şi nu altul – este rolul lui adevărat. De asta, la ieşirea din scenă, nu primeşte aplauze, ci uneori, în silă, ouă stricate.