Archive for Februarie 2009

Cum e cu „marele roman românesc”…

Februarie 28, 2009

Nu prea citesc publicaţii literare româneşti, fiindcă mă plictisesc. Singura pe care am cumpărat-o cu regularitate, încă de când a apărut, este „Dilemateca„, fiindcă îmi plăcea să frunzăresc recenziile romanelor recente. Erau scrise sprinţar şi fără flic-flac-uri intelectuale inutile. Totuşi, ultimele două numere ale „Dilematecii” le-am „scăpat” şi nu pot să spun că mi-a lipsit ceva. Apetitul meu pentru autori contemporani începe să se apropie de zero, deci recenziile cu pricina nu mi-au lipsit.

În seara asta, nici eu nu ştiu de ce, mi-am pierdut vreo două ore pe net, citind România Literară. Aici, mi-a atras atenţia un text al lui Mircea Mihăieş. Textul se intitulează „Cine va scrie marele roman românesc?

Eu nu prea înţeleg întrebarea din titlu. Pentru mine, de exemplu, marele roman românesc a fost scris. Se numeşte „Craii de Curtea Veche” şi l-a scris Mateiu Caragiale. Poate şi pentru alţii marele roman românesc a fost scris. Şi se numeşte „Patul lui Procust” sau „Cel mai iubit dintre pământeni”, nu ştiu, fiecare cu ce i-a plăcut mai mult… Dacă romanul lui Mateiu „nu ne propulsează în universalitate” – condiţie, pentru dl. Mihăieş, ca un roman să fie „mare” – este, poate, fiindcă nu a fost suficient popularizat – în caz că vrem să judecăm lucrurile în cheia advertising-ului. Sau pur şi simplu acest gen de literatură nu este pe placul ţărilor din Vest – în caz că punem literatura în contextul ei. Occidentul a avut un destin diferit de al nostru, iar acest destin – istoria, vreau să spun – i-a determinat o cu totul altă sensibilitate.

Să fiu şi mai clar: ce anume din istoria noastră – sau din sensibilitatea pe care a determinat-o – ne îndreptăţeşte (ajută) să scriem un roman care să se „potrivească” oriunde?

Ca să nu mai fim dezamăgiţi de imposibila comparaţie între romanul românesc şi romanul francez, britanic sau sud-american, ar trebui, mai degrabă să citim mai multe romane scrise în est, de către scriitori cu o sensibilitate apropiată de a noastră. Vom descoperi „romanul mare” de aici, din apropiere. Încercaţi Danilo Kis, sau Milorad Pavic, sau Milan Kundera. „Dicţionarul Khazar” al lui Pavic este, zic eu, o ficţiune la fel de spectaculoasă ca şi cea a lui Marquez. Iar „Gluma” lui Kundera ar putea sta lângă orice roman românesc anticomunist. Veşnicele exemple de „universalitate”, adică Marquez şi Kafka şi frustrarea imposibilă că n-am dat şi nou un Marquez sau un Kafka nu se justifică prin nimic. Sunt câteva cărţi – trei, patru – acelea care nu se cheamă nici Biblie şi nici Coran – care s-au citit în toată lumea cu aceeaşi febrilitate. A ne întreba de ce nu le-am scris noi, românii, este echivalent cu a ne întreba de ce nu am trimis noi primii oameni în Cosmos. Sau a ne întreba de ce nu scriem şi noi cărţi care să fie cunoscute în toată lumea e acelaşi lucru cu a ne întreba de ce nu am inventat noi acel ceva „universal”, ca Window-sul sau telefonia mobilă.

Într-un punct, Mihăieş are mare dreptate:

„Vreau, aşadar, poveşti bine scrise. Nu contează subiectul: poate fi o naraţiune de dragoste, o cronică istorică, un roman-eseu, o proză de „notaţie intimistă”. Mă interesează doar ca story-ul să fie bine articulat, fraza expresivă şi adevărul revelat să nu-mi dea impresia unei „lipituri” artificiale, născute din simţul estetic sau parti-pris-ul ideologic al autorului.”

Este adevărat… Românii nu ştiu să scrie povestiri bine articulate, story-uri reale. Le place să o lălăie până edulcorează tensiunea textului, până îşi pierd cititorul pe drum, fiind foarte fericiţi cu întorsăturile de frază care nu comunică, până la urmă, nimic. Românii au oroare, de fapt, să scrie cărţi în care se întâmplă ceva. Şi câte nu se pot scrie… Am avut o dictatură, o tranziţie, un capitalism de mucava…, iar toate astea au furnizat cu generozitate caractere şi situaţii numai bune să devină combustibilul unor romane imense. Uneori regret că n-am talent la scris litaratură – şi nici răbdare. Dar câte nu s-ar putea face…

Mă mai despart de Mihăieş în punctul în care acesta îl critică pe Italo Calvino. N-am citit „Dacă într-o noapte de iarnă un călător„, o carte care s-ar putea să fie proastă, dar are un titlu superb… Am citit „Baronul din copaci” şi este o carte în care, dacă ai fost măcar o dată în viaţa ta revoltat, te poţi regăsi.

Anunțuri

Victimele războiului româno-român

Februarie 26, 2009

Presa autohtonă nu a simţit nevoia să-i apere pe românii cinstiţi din diaspora de acuzaţiile care li se aduc. Nimeni nu observă diferenţele între indivizi, românii sunt percepuţi, la grămadă, ca infractori şi ţigani. În unele ţări din Occident (Italia, Elveţia…), a fi român este deja o acuză în sine, o ruşine. Păcatele infractorilor s-au extins asupra tuturor.

În mod normal, mass-media româneşti ar fi trebuit să demareze o campanie comună, cu impact internaţional, prin care să arate că formula „român egal ţigan, criminal şi violator” este incorectă.

Motivul pentru care mass-media româneşti nu au demarat o asemenea campanie este unul cât se poate de meschin: în România, auto-demonizarea mediatică (se) vinde bine!

Iată cum: televiziunile invită la talk-show-uri personaje interlope care-i scuipă între ochi pe moderatori, după care, în alte segmente de audienţă, sunt invitaţi analişti, excedaţi, la nivel conceptual, de faptul că „nu ne mai civilizăm şi noi o dată.”

Punctele de rating se fac în două sensuri, dintr-unul şi acelaşi scandal.

În prima etapă, se uită cocalarii şi spun în mintea loc: „E jmecher, l-a flegmat pă moderator, bine i-a făcut!”.

Iar în cea de-a doua etapă, se uită oamenii subţiri care exclamă mâhniţi: „Uite ce rău am ajuns, naţia asta este îndobitocită!”

Inutil să vă mai spun că din toate astea ies o grămadă de bani. Nu mai este vorba de diferenţele profesionale între presa tabloidă şi presa premium, e vorba de bani, pur şi simplu.

În vreme ce energiile pozitive sunt măcinate între aceste pietre de moară, abia dacă observăm ce înseamnă adevărata Românie, în Occident. Dau un singur titlu, pe care l-am citit, săptămâna asta în Cotidianul: „Bâncuşi se vinde ca pâinea caldă. Picasso mai aşteaptă.” Pe cât de simplu, pe atât de dureros pentru noi toţi: sculptura lui Brâncuşi, „Madame LR”, se vinde la Christie’s cu peste 29 de milioane de euro, iar ansamblul sculptural brâncuşian de la Târgu Jiu se degradează pe zi ce trece.

România bună – aceea care ar trebui să conteze – este îngropată, în propria ţară, ca victimă absolută a unui război româno-român, iar osemintele ei se vând pe averi întregi în Occident. Nasol pentru noi toţi, nu? Nu prea: românii de rând – („poporul”, adică), pulimea, cum îmi place mie să spun – nu prea se gândesc la chestiunile astea, pentru ei lucrurile sunt cum sunt şi suprema prostie este să încerci să le schimbi.

Aproape că aş ţine pariul că mass-media româneşti nu vor colabora niciodată pentru acest interes comun: îmbunătăţirea imaginii României. Până şi această formulă – „salvarea imaginii României” –  a căpătat, în contextul delăsării generale, conotaţia unui idealism cu parfum de imbecilitate şi gratuitatea unei vorbe spuse de copii.

Cu toate astea, e bine să ştiţi că tezaurul spiritual românesc este adjudecat pe zeci şi zeci de milioane de euro în acelaşi loc în care alţi români, excepţiile negative, infractorii, violează, fură şi ucid. Dacă ai conştiinţă, îţi vine greu să accepţi lucrul ăsta. Noroc că şi conştiinţa e o „vorbă mare”. Mai simplu e să ne amuze interlopii care scuipă moderatori şi să demonizăm gestul, împreună cu analiştii. Şi să spunem că toţi românii sunt ţigani, criminali şi violatori.

Poate că, într-o bună zi, mogulii vor trebui să priceapă şi ei că, măcar moral, sunt victime ale războiului româno-român.

Tataie o ia pe coajă la nivel regional

Februarie 25, 2009

Un articol foarte interesant în „Arena Vâlceană„. Iată un paragraf:

Păcat că domnul George Smeoreanu nu a avut timp să-şi facă meseria ca la carte şi s-a rezumat la statutul de „ziarist bun doar de gură”. Dacă şi-ar fi luat în serios rolul, ar fi aflat, spre exemplu, cum şi la ce preţuri a achiziţionat Ion Matei spaţiile şi terenurile din zona Troianu, ce tunuri a dat pe platforma industrială, câte miliarde a supt de la CET Govora şi multe altele. După părerea noastră, un adevărat senior al presei ar fi pus întrebări mult mai interesante în emisiunea cu pricina, iar ţinta nu trebuia să fim noi, ziariştii ăştia tineri şi naivi, cum ne vede el, dar care au curajul de a spune lucrurilor pe nume, arătând faţa reală a unor dalmaţieni din mediul politico-economic.

Şi în Curierul de Râmnic… (Aici nu ştim despre cine este vorba… 🙂 )

Luni seara, în emisiunea sa, Neica Nimeni (sau, dacă vreti, „inginerul de ziare” – ce-mi place catalogarea asta, expresie a frustrării altui no name de renume judeţean!), s-a întâmplat ceva de râs. Invitat era un tip deştept, cu mult mai deştept decât moderatorul. Fusese chemat acolo în calitatea sa de realizator şi proprietar al portalului www.e-ziare.ro.  Printre altele, a fost întrebat insinuant – cu aluzie la Curierul de Râmnic, evident – dacă mesajele postate de cititori pe forumurile ziarelor  trebuie cenzurate. Invitatul a zis că webmasterul trebuie să exercite, desigur, un control asupra mesajelor, să nu fie postate dintre cele care instigă la ură rasială, contravin legii şi bunelor moravuri, conţin obscenităţi etc.
Să vedeţi ce mi s-a întâmplat! – a zis Neica Nimeni. L-am avut invitat aici pe primarul Gutău şi, pentru că am aplicat prezumpţia de nevinovăţie, mi-am furat-o de la Curierul de Râmnic, altfel un ziar profesionist, bun ca format… etc. etc.
Pe scurt, Neica Nimeni tocmai pregătise terenul pentru ca invitatul să muşte momeala şi să spună un  „daaa!” slugarnic (eventual făcând şi „un gest cu mâna, respectuos”).
Prezumţia asta de nevinovăţie nu trebuie să o luăm aşa, ca la talibani!” – i-a dat invitatul cu deontologia în cap moderatorului -, adăugând că primarii şi aleşii, în general, când îşi asumă avantajele unor funcţii publice, sunt obligaţi să-şi asume şi probabilitatea de a şi-o fura imediat ce dau de bănuit. Mă rog, asta era ideea…

Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring

Februarie 23, 2009

Ieri am văzut Rashomon, de Akira Kurosawa. Un story care putea fi jucat, la fel de bine, de americani, de finlandezi, de români sau de cehi. Nimic japonez într-un film japonez, în afară de actorii japonezi şi de decorurile japoneze, decât poate împietrirea demnă a soţului înşelat de soţie.

Filmul a avut o altă calitate.

Mi-a amintit, nu ştiu de ce, de un alt film, pe care l-am văzut acum vreo doi, trei ani şi pe care îl socotesc cu adevărat genial, intitulat Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring.

Regizat de un nene care s-a născut în Coreea de Sud şi pe care îl cheamă Ki-duc Kim, filmul ăsta cred că este definitoriu în privinţa relaţiei maestru-discipol.

Iată un tip de relaţie pe care eu, unul, l-am luat întotdeauna în derâdere, judecând că o viaţă trăită este singura care te poate învăţa ceva, în vreme ce un om, indiferent cât ar fi de înţelept, nu-ţi poate transmite decât propriile percepţii asupra propriilor experienţe.

Şi totuşi, un maestru adevărat poate fi mai mult decât atât, de exemplu poate fi un prieten, un om la care ţii, chiar dacă demonii interiori nu pot fi niciodată învinşi cu armele înţelepciunii pe care el pretinde că o deţine. Acestor demoni trebuie să te supui până când ei se vor sătura de tine, ştiind un singur lucru: nu-i poţi învinge până nu-i cunoşti. Or, care este cel mai puternic demon, în cazul unui tânăr crescut în rigorile înţelepciunii? Dragostea, desigur.

Iată aici un trailer în care puteţi vedea câteva imagini din filmul despre care vă povestesc.

Iată şi o fotografie care mi-a plăcut…

spring-summer-fall-winter-and-sp-1

Smeoreanu – un wannabe cu ifose

Februarie 23, 2009

Tătăiţa Smeoreanu recidivează.

De data asta renunţă la binecunoscutul stil „cocalar de Albota”, stil scriitoricesc pe care l-a inventat special să debiteze presupuneri becaliene de tipul „io am bani şi tu nu” sau „io am casă şi tu nu”. Acum, când l-am lămurit că lucrurile nu stau chiar aşa, îmi permit să stau relaxat la mine-acasă şi să-l consider subiect de studiu antropologic.

Sătul să bată darabana că are bani (probabil a simţit că „nume grele” ale manelei româneşti îl surclasează ireparabil), Smeoreanu plonjează într-un alt registru, numindu-mă isteric, prost, bou şi maimuţă. OK, nu putem ignora acest salt spectaculos al inteligenţei, undeva trebuia să se producă, şi la el, declicul evolutiv. Astăzi, Gheorghe Smeoreanu ne-a depăşit aşteptările mai ceva ca planurile cincinale din Epoca de Aur, pe care e de bănuit că le consemna lemnos în publicaţii gen „Steagul roşu.” Anticipăm, în viitoarele sale „articole”, provocări mult mai rafinate, de genul „Mişule, hai ne batem!

Să rămânem, însă, obiectivi şi, pe cât ne permite contextul, sobri.

Nu am afirmat niciodată despre Smeoreanu că e beţiv, curvar sau fumător. Nu mi-aş permite aşa ceva, cu atât mai mult cu cât am motive să cred că mă pricep mai bine ca el la cel puţin două lucruri: vinuri şi… jurnalism. În ce priveşte femeile, am să-i recunosc superioritatea, fiindcă sunt mult mai tânăr ca el şi, dacă aş face altfel, ar fi, din partea mea, o cumplită ineleganţă, dacă nu chiar cruzime.

Şi nici capitolul filosofie&literatură nu-l mai deschid cu el, fiindcă am văzut că intelectualii îl enervează cumplit – poate şi din cauză că nu înţelege nimic… din nimic. Pâcla conceptuală în care pluteşte dintotdeauna precum şi încăpăţânarea de a exprima idei care-l depăşesc l-au făcut, deseori, să semneze texte adolescentine, entuziaste, ca acesta: „…probabil 90% dintre scriitorii din toate timpurile au făcut la fel, adică au scris despre sex, femei şi angoase.” Iată o inepţie de necomentat, mă prefac că n-o văd.

E adevărat că am susţinut, în polemicile noastre, că e un wannabe, un jurnalist amator, iar la vârsta lui situaţia profesională în care se găseşte e un pic… jenantă. New-media îl depăşeşte mai ceva ca un Ferarri o Dacia Logan. Şi crede-mă, Smeorene, nu-ţi vei dori niciodată să îmi treacă lenea şi să fac un studiu critic pe ziarele unde ai fost tu director, că praful şi pulberea se va alege de toate eforturile tale de a vrea să pari mare director de presă, mare jurnalist sau mare ce oi mai vrea să fi tu. Joacă-te cu polemicile astea cât vrei, dar ţine minte că, deocamdată, te iau în râs şi nu mă ocup serios de aşa-zisele tale performanţe profesionale.

Este, deasemenea, adevărat că l-am sfătuit să scrie cărţi, în loc să înjure oameni pe internet – şi chiar văd că s-a apucat. Acum produce un nou roman. Am citit draft-ul şi tot ce pot să adaug este că bietul Smeoreanu reuşeşte să creeze efecte absolut comice acolo unde se chinuie să pună dramatism şi tensiune. Faza aia, Smeorene, când personajul Daniela ţipă fiindcă nu ştiu cine vrea să omoare o ursoaică şi, în acelaşi timp, se aude un tunet puternic e de un umor involunar atât de reuşit, încât am râs în hohote 5 minute. Lasă artificiile astea de doi bani, nu se mai poartă de la Alexandre Dumas încoace, zău aşa. Sau, dacă ţi-ai propus să devii, la Albota, un fel de Michel Zevaco altoit cu Bukowski e treaba ta, nu mă bag.

„Ai ucis-o !” ţipă Daniela, dar cuvintele ei fură însoţite de un tunet, cel mai grav şi mai puternic pe care îl auzisem vreodată.

Oh, la vache! Atât talent ne doare!

Nu mai zic că „dar” este o conjuncţie care stabileşte o relaţie de opoziţie între numele predicative unde apare. Exemplu: „Ei sunt harnici, dar neascultători.” În fraza „…ţipă Daniela, dar cuvintele ei fură însoţite de un tunet…”, folosirea acestei conjuncţii te recomandă ca scriitor… din plin.

Acum poate înţelegi, Smeorene, de ce nu scriu eu literatură, cărţi, etc. Ştiu că nu pot sta niciodată între scriitorii importanţi şi nu vreau să risc ridicolul ăsta cu care tu deja te-ai obişnuit. Ţi-aş mai cita aici o chestie din Ilf şi Petrov, dar, zău, m-a apucat mila: nu vreau să te doară adevărul, mai bine zaci tu cu iluziile tale. And now, get lost, că m-am plictisit de tine. Eşti mult prea slab: nu am cu cine să polemizez.

The Reader

Februarie 22, 2009

thereader_003

Love story cu parfum nazist.

Nu vreau să intru în miezul filmului. Dar dacă te ambiţionezi să-l iei personal (să faci abstracţie de parfumul nazist) şi să-l priveşti în cheie comică, îţi poţi aminti şi tu de iubirile – sau de iubirea aia mare, dacă a existat – din adolescenţă. Sau de momentul când o revezi 14 ani mai târziu şi este ofilită. (Nu că tu n-ai fi.) Şi zici: „Mamă, bine că n-am luat-o de nevastă!!!”

Filmul e puţin mai adânc decât prostiile pe care le scriu eu pe aici…

Slum dog millionaire

Februarie 20, 2009

slumdog-millionaire-fl-01

Bombay-ul Mumbay-ul, la fel ca în romanele lui Salman Rushdie, plus intriga de excepţie. Faza în care un nenorocit toarnă apă clocotită în ochiul unui copil care urmează să fi trimis la cerşit… Fazele când o iei în bot pentru că ai „trăit” răspunsurile corecte din quiz, fără să fie nevoie să le citeşti în cărţi – şi eşti bănuit că trişezi…

Aduce un pic a Românie? Nu doar un pic…

Changeling

Februarie 20, 2009

Un film la care m-am chinuit să nu adorm. Un film din categoria „vorbi şi nea Ion că e şi el om”. Mult mai tare a fost „The curious case of Benjamin Button„. E drept că eu compar mere cu pere adică un film despre copii ucişi cu altul despre cum ar fi dacă ne-am naşte bătrâni. Dar nu contează, ideea e că unele filme îţi plac, iar altele niet. Este exact genul de film la care femeile exclamă: „Doamne ce slabă e Anjelina!”

changeling-2

UPDATE: Jocker 12 a fost iute de picior şi a pus pe blog lista cu premiile Oscar.

oscar81

No Anjelina, there 🙂

Nu mai înjur proşti. Îi scarpin pe burtă

Februarie 18, 2009

Mi-a plăcut editorialul Denisei Popescu despre proştii care o tulbură. Marfă editorial, doamnă, te-am invidiat pentru el. Şi mi-a venit pofta epigonică să scriu şi eu despre proşti.

Proştii din cultura argeşeană nu mă mai interesează. Balzacii şi apollinairii de cartier, care-şi poartă spleenul pe la Căţeaua Leşinată te dezarmează cu ochii lor umezi, de cârtiţe convertite la transcendent. Vorba lui Arghezi: ăştia bat cuie în scândură şi creează găuri.

Dar proştii din politică… Aici se schimbă calimera: ăştia se joacă cu viaţa ta la fel cum se joacă băieţeii cu puţa în ţărână: vor să vadă cât se întinde până doare! Când îi votezi e ca şi cum ai da un Stradivarius pe mâna unor gorile excitate, chiar nu te distrezi ştiind că banii tăi zac în pixul unor jivine cu cravată, iar viitorul copiilor tăi e prefigurat sub frunţi lombrosiene. Să nu disperi?

Nu mai disper, disperarea e pentru începători entuziaşti care visează Românii occidentale şi reglaje socio-economice de mare fineţe. Or, eu fac aşa: pârţ!

După ce am scris sute de „pagini politice” în ziare, am învăţat un singur lucru: proştii politici trebuie trataţi cu îngăduinţă. Cu blândeţe. Proştii politici sunt singurii care „iau limba la măciuci” cu cel mai serios aer din lume, făcând cele mai stupide declaraţii despre ţară, neam sau interes public, până acolo încât se sufocă cu propriul scuipat. Poţi doar să le tragi o palmă pe spinare, să nu moară.

Mi s-a întâmplat o dată, când lucram la radio: l-am avut pe unul în emisiune şi era atât de bou încât vorbea încontinuu. Nici nu-şi dădea seama că nu mai poate vorbi, că saliva îi curgea pe la colţul buzelor şi că începuse să gâfâie. La un moment dat i-a obosit limba şi a tăcut. Nici de-al dracu’ nu l-am ajutat, am făcut ochii mari, drept semn că poate să continue, că e pe drumul cel bun şi el s-a uitat la mine cu nişte ochi de viţel disperat. Atunci i-am spus laconic, încercând să par super-serios că, dacă toţi politicienii ar gândi aşa, ca el, lumea ar fi mai bună, iar prostul a prins curaj, redemarând cu 32 de dinţi viteză. O luase în serios…

Ca ziarist te saturi, la un moment dat să-i cerţi, să smulgi sens din vorbele lor, să pretinzi adevăruri. Nu poţi decât să plonjezi în absurd şi le umfli ego-ul cu pompa, punându-le feţele în gazetă, alături de declaraţiile în care au fost ei „dăştepţi”. De ce sunt paginile politice ale ziarelor cele mai plicticoase? Din pricina politicienilor, nu din pricina ziariştilor.

Constat, totuşi, că inteligenţa e liniară, plictisitoare, nespectaculoasă: o pagină cu formule chimice îţi usucă gâtul, o pagină din Hegel îţi ridează fruntea, Dostoievski te nenoroceşte, ca la Albota, dacă n-ai duhovnic.

Prostia, în schimb, e un spectacol pe care nu trebuie niciodată să-l ratezi: e atât de distractivi să-i vezi pe proşti cum se pierd în jungla conceptelor, cum îi sufocă păienjenişul ideilor, cum transpiră şi cum li se încordează ochii, încercând să priceapă, să exprime, să participe! Şi când în sfârşit le iese şi lor pe gură o banalitate coerentă, sunt atât de mulţumiţi – ca o scroafă care s-a băşit – încât nu poţi să nu-i scarpini, încurajator, pe burtă, observându-i cum plescăie mulţumiţi. Iată un exerciţiu antropologic foarte relaxant pe care îl recomand tuturor deştepţilor!

Poeţi pe care nu-i mai citim. Poezie erotică

Februarie 17, 2009

Mai ales a doua strofă este de un erotism absolut savuros.

Era o chestie să scrii poezie erotică în felul ăsta… Limba spargă versus cenzura! 🙂 Dacă vorbele ne sunt drămuite, vom inventa limbi pe care să nu le ştiţi! 🙂

În câmpul ce iţea de bruturează,
A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoţit aproape, în cordac:

Ce pisindreaua mea de brutuşleagă,
Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!

Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

nina

Simpatica doamnă, Nina Cassian!