Archive for Ianuarie 2009

Nu existenţa este misterioasă, prostia e mare

Ianuarie 30, 2009

Mă uit cu amuzament la scandalul românesc pe care l-a generat implementarea paşapoartelor biometrice.

Din senin, din iabă verde, au apărut preoţi alarmişti şi enoriaşi speriaţi de bombe care susţin cu o energie demnă de cauze mai bune, că asta e „lucrarea diavolului” şi că nu e bine ca toate datele noastre să fie stocate pe un cip. Iar cip-ul să fie „stocat” într-o pagină a paşaportului. De ce spun ei că nu e bine? Fiindcă asta ar aduce atingere libertăţii umane, dacă nu chiar şi liberului arbitru.

De aici până să ne injecteze cipuri în carne şi să ştie totul despre noi nu e decât un pas! Sunt semne prezise în Biblie.” – dizertează, încercând să pară calme, călugăriţe uşor isterice.

O să aibă amprentele noastre şi irisul nostru pe calculatoare!” – se sperie, în direct, preoţi aflaţi la vârsta a III-a.

Ce să le mai spui acestor oameni, ca să-i linişteşti? De unde să începi?

Convingerile lor sunt atât de puternice, iar credinţele lor în Rai, Iad, Draci, Îngeri şi Sfânta Varvara sunt atât de copilăreşte înţepenite în creieri, încât eşti dezarmat.

Nu poţi să le spui decât că autorităţile locale oricum ştiu totul despre noi, pentru simplul motiv că de asta există Evidenţa Populaţiei! Până şi la Primărie, unde îţi plăteşti impozitul pe casă şi maşină, eşti „stocat” pe calculator, ca să fii uşor de găsit! Ce vrea popimea? Să ne întoarcem la călimări şi registre de hârtie? La dulapuri din metal şi arhive roase de şoareci?

Toate datele noastre – cod numeric personal, nume, prenume, data naşterii, adresă – sunt demult pe HD – urile calculatoarelor de acolo. Care-i problema dacă intră aceleaşi date şi într-un cip ataşat la paşaportul pe care-l porţi cu tine?

O să ne supravegheze şi-n burtă de şarpe, e mâna lui Big Brother, vor controlul total asupra lumii, e Diavolul!” – vine răspunsul.

Între noi fie vorba, o mai bună supraveghere este de dorit. Infracţionalitatea e la ea acasă pe străzi, iar poliţia n-are cum să facă faţă cu mijloacele pe care le are.

Va fi dictatură globală, e mâna Guvernului Mondial care vrea să ne transforme pe toţi în sclavi!” – se sperie călugări tineri care, oricum, n-au muncit nici o zi în viaţa lor şi, oricum, n-au treabă cu niciun guvern,  fiindcă ei nu sunt, la drept vorbind, cetăţeni. Ci oameni retraşi, întru cele sfinte, din Cetate.

A! Că toată povestea asta poate degenera…

Păi orice sistem social a degenerat. Doar să nu fi citit, în viaţa ta, nici o pagină de istorie, să nu ştii că au existat imperii care s-au prăbuşit, că globalizarea a germinat în ambiţiile lui Alexandru Macedon, deci nu e nicidecum o idee nouă, că au existat războaie în care s-a murit, că omul e… homo sapiens, dar şi homo demens, totodată.

Cât despre liberul arbitru… Cât despre libertatea umană… Asta sunt deja idei filosofice multe prea mari şi mult prea dezbătute de marii gânditori ai lumii ca să ne mai ocupăm noi, acum, de ele.  Poate într-o discuţie separată.

Ca lămurire finală, toate spaimele vin din ignoranţă. Nu existenţa este misterioasă, prostia e mare.

„Venim cu politica, plecăm cu politica”

Ianuarie 28, 2009

Venim cu politica şi plecăm cu politica. Trebuie să acceptăm această realitate, în România anului 2009” – a declarat fosta directoare a Autorităţii de Sănătate Publică Argeş, Rocsana Marinescu.

Contextul discuţiei a făcut referire la obsesia PSD – PD-L de a-şi pune cât mai degrabă „oamenii lor” la conducerea instituţiilor publice, înlocuind, astfel, toţi foştii liberali…

rocsana-marinescu

Femeia are dreptate.

Cu asta a demontat mitul – de multă vreme ofilit – potrivit căruia o instituţie publică este condusă de indivizi puşi acolo pe criteriul competenţei. Şefii instituţiilor sunt, de fapt, prelungiri, în administraţie, ale partidelor politice din care fac parte.

De aici se pot trage concluzii evidente. Iată câteva dintre ele…

Schimbând conducerea unei instituţii la 3 sau 4 ani, compromiţi coerenţa actului administrativ şi managerial. Desigur, nici varianta „directorului pe viaţă” nu este o opţiune. Însă problema spinoasă este aceea că noul director, atunci când vine, are o singură obsesie: să înlocuiască,”până la portar şi femeie de serviciu”, pe toţi aceia care îl deranjează – sau au altă orientare politică.

Noul director nu păstrează, în general, nimic din fostul management, nici măcar iniţiativele bune. De ce? Fiindcă fostul management a fost realizat de o persoană care a aparţinut altui partid politic, deci, din start, chiar şi ce e bun – e prost.

Fiecare a şters cu buretele strategia antecesorului, venind cu o viziune personală, de necontrazis.

O întrebare se cuvine pusă: de ce partidele politice, atunci când vin la putere, au o sigură obsesie – aceea de a schimba directorii?

Răspuns: pentru că ori de câte ori se fac achiziţii publice, ori de câte ori se fac licitaţii, trebuie să câştige firmele agreate de partidele politice de la putere. Asta e grija directorului: să dea „lucrări” societăţilor comerciale agreate politic. Iar asta înseamnă bani, asta înseamnă, comision, asta înseamnă „parandărăt”. În felul ăsta s-a format, încetul cu încetul, în aceşti 20 de ani de traziţie, o parte a elitei financiare româneşti. Dar asta nu va însemna niciodată progres. De ce ar da cineva bani, să zicem, pe un tomograf computerizat? Ca să îmbogăţească o firmă din străinătate? Nu mai bine comandă nişte noptiere pentru paturile bolnavilor, produse de o firmă locală agreată?

Aşa se face că Spitalul Judeţean Argeş nu are, în 2009, un tomograf computerizat, aşa se face că Spitalul Municipal de Urgenţă s-a născut proiect electoral şi a murit demagogie pură, aşa se face că nimeni nu se ocupă de pregătirea medicilor în mari centre medicale europene, aceştia continuând să practice medicina de acum 20 de ani, aşa se face că sărăcia, gândacii, umilinţa şi moartea fac casă bună în spitalele româneşti, aşa se face că plătitorii de asigurări de sănătate la stat mor plimbaţi de la spital la spital şi de la secţie la secţie…

Sigur, departe de mine ideea că toţi directorii au procedat urmând această schemă. Însă marea majoritate aşa a procedat. Nu ai viaţă lungă în calitate de director dacă nu faci aşa.

Dacă extrapolăm imaginea de mai sus la orice alt subsistem al marelui sistem social, de exemplu la educaţie, putem obţine o imagine de ansamblu a României.

Acum înţelegeţi de ce nimic nu funcţionează, de ce totul este o ruină. Banii iau alte direcţii.

Nu există soluţie pentru problemele astea. Soluţia ar fi conştiinţa personală a omului politic, a directorului, a managerului, dar deja cred că râdeţi, tinându-vă de burtă.

Eternul şi fascinantul clişeu mediatic!

Ianuarie 26, 2009

Mulţi bloggeri – şi aproape toate televiziunile – au reamintit că azi e ziua lui Ceauşescu care, dacă n-ar fi fost împuşcat, ar fi împlinit nu ştiu câţi ani.

Pe ecrane, veşnicele imagini de acum 20 de ani. Plus o puzderie de boşorogi nomenclaturişti, scoşi de la naftalină, care ţin neapărat să repete că Ceauşescu era un „ţăran cinstit”, dar „nevastă-sa era o scorpie”. Efort de spălare a unui trecut şi a a unui om pe vremea căruia ei au reprezentat clasa privilegiată.

Începuse bine în 1968, când şi-a manifestat solidaritatea cu Cehoslovacia,  dar a terminat prost!” – alt clişeu istoric ordinar, folosit pe post detergent care să cureţe mizeriile unei dictaturi.

Pe blogguri, amintiri personale. Unele triste şi unele cu parfum de nostalgie. Înţeleg. Oamenii se întorc permanent cu mintea în trecutul în care au fost copii/tineri fericiţi, uitând că acel trecut istoric (în care a fost distrusă o ţară) nu trebuie amestecat cu trecutul personal (în care te bucurai că găseai Pepsi la Costineşti), chiar dacă cele două trecuturi interferează.

Ceea ce nu scrie (şi nu spune) nimeni este că Ceauşescu s-a pulverizat, la scurt timp după împuşcare, în sute de Ceauşeşti mai mici.

Preşedinţi de Consilii Judeţene, Prefecţi, CEO de multinaţionale, patroni ai buticurilor din colţ, deputaţi şi senatori, primari şi consilieri, binişor trecuţi de 55 de ani – în toţi găseşti, la un moment dat, un mic ceauşesc care scoate capul din buzunarul costumului de firmă în căutarea cultului personalităţii.

Semnele distinctive: vor să aibă mereu dreptate, „înainte era mai bine”, folosirea unor clişee de limbaj, prostie JMecheră, analfabetism.

Poate mai ştiţi şi voi alte semne distinctive…

Stupid people!

Ianuarie 25, 2009

Ce face un şofer începător? Respectă regulile. Toate.

Nu depăşesc nici măcar cu o centimă viteza maximă admisă, respect dumnezeieşte semnificaţia indicatoarelor, în fine, mă comport, în trafic, ca un om civilizat. Ce primesc? Claxoane & semne de „pace şi prietenie” cu degetul mijlociu ridicat în sus. „Haaai, bă, mai repedeee!”, „Huooo, începătoooruleee!”, „Uiteee un prooost!” – ştiţi textele, cred. În parcare am grijă să nu ocup locul nimănui etc.

Iar azi, ca să fie treaba treabă, găsesc roata dreapta-spate cu un şurub în ea (dezumflată, normal!) şi ştergătoarele ridicate. Rezolv problema – ce altceva puteam face… – fac câteva drumuri pe aici, pe aproape, mă întorc, parchez.

Mă… uit la ştiri, citesc ceva, mi se face poftă de ciocolată, cobor. Mă uit la maşină. Cineva îmi ridicase again ştergătoarele. Deocamdată, roţile sunt întregi.

Dictatura de catifea

Ianuarie 21, 2009

Soarta opoziţiei politice din România nu e nici fericită, nici tragică. Este soarta firească a oricărei elite. Masele au adus la putere partidele maselor, iar cei puţini sunt reprezentaţi, în Parlament, de un PNL al cărui prohod deja se aude cântat în linii melodice PNŢCD-iste.

Nu spun că PNL va dispărea de pe scena politică, ci doar că, asemeni întregii elite româneşti, riscă să devină insignifiant. Se poate salva, desigur, prin fermitate şi reactivitate politică, fără ca acestea să fie suficiente pentru vreun rezultat spectaculos, dată fiind majoritatea uriaşă a PSD-PC-PD-L.

Atunci cine ar trebui să facă opoziţie, măcar aşa, de dragul democraţiei? Cine ar trebui să denunţe abuzuri? Cine ar trebui să comenteze legi? Să respingă proiecte de legi?

Presa nu poate. Este mult prea condiţionată comercial, ca să renunţe la manele, ţâţe şi funduri, pentru a intra în analize serioase, atunci când nu e prea aservită grupurilor de interese, ca să mai deschidă gura.

Societatea civilă nu poate, pentru simplul motiv că nu există. În România avem, drept populaţie, o majoritate sub-mediocră, alcătuită din indivizi separaţi, atomizaţi, nicidecum comunităţi reactive şi închegate, apte să-şi impună puncte de vedere. Aş mai adăuga că majoritatea indivizilor români (ruralii sunt majoritari) se luptă încă pentru satisfacerea nevoilor de la baza piramidei (mâncare, sex, eventual locuinţă), iar spectrul politic le fuge din creier, îndată ce portofelul se goleşte.

Intelectualii nu pot. În primul rând că România îşi detestă intelectualii (sau îi sunt indiferenţi) şi apoi şi intelectualii – spun deja truisme – au soarta elitei politice, o soartă, repet, nici tragică, nici fericită, definibilă mai degrabă prin insignifianţă. Plus că intelectualii români sunt dezbinaţi, fiindcă aşa le stă bine, neangajaţi, fiindcă turnul de fildeş îi apără de mizeriile cotidiene şi complexaţi de dezinvoltura financiară şi profesională a celor din Vest. Nu cred că trebuie să mai spun că, în România, intelectualii cam mor de foame, cu excepţia câtorva mari consacraţi din Capitală. Deci tot pe undeva pe la baza piramidei se află mulţi dintre ei.

Totul seamănă, deci, cu o dictatură de catifea. N-a fost nevoie de puşcării şi de Canal, ca să extermini intelectualii. E suficientă sărăcia. N-a mai fost nevoie de Securitate sau de cine ştie ce forţe speciale, ca să stăpâneşti populaţia. O stăpânesc facturile lunare şi grija zilei de mâine. La fel cu societatea civilă. Cam la fel şi cu presa.

Ceea ce mă miră foarte tare este că discursul politic – acela format din cuvinte, propoziţii şi fraze lipsite de sens şi împănate cu expresii goale gen „interesul public”, „cei mulţi” etc. – a rămas în tonalitatea de acum 10 ani. De ce naiba mai vorbesc aceşti oameni despre drumuri, dacă nu se fac drumuri? De ce mai vorbesc de spitale, dacă n-am văzut niciun spital nou? De ce se mai vorbeşte despre turism, atâta timp cât turismul românesc este penibil? Mi-am făcut un obicei de a face zeci de poze care contrazic realitatea. E ca şi cum am avea două realităţi: una vorbită în care „totul va fi bine” şi alta ca atare, în care totul este aşa cum este.

Revenind la ideea de opoziţie politică, pot spune că mai există o singură şansă: aceea ca PSD-PC să se certe aşa de rău cu PD-L, încât aici să dospească din nou democraţia. Dar nu cred să se întâmple aşa ceva. Cred că şi unii şi alţii au învăţat câte ceva din scandalurile defunctei Alianţe D.A. şi vor prefera să-şi împartă în linişte caşcavalul, stăpânind.

Gânduri fierbinţi despre discursul lui Obama!

Ianuarie 20, 2009

Discursurile lui Obama sunt bine scrise, bine memorate, bine – aproape actoricesc – rostite.

Trec peste eternele şi fascinantele idei pozitive din discurs, legate de prosperitate, muncă, bunăstare, şanse, pace, linişte etc., pentru că sunt idei absolut previzibile în orice discurs politic, de vreo 10 ani încoace, asta ca să nu fiu al dracului şi să spun că sunt nişte clişee penibile, dacă ne uităm mai întâi la ele şi apoi la lume.

Atâta timp cât lumea este mereu contrariul acestor termeni, tu nu poţi trasa la infinit acelaşi ideal imposibil, pentru că, mai devreme sau mai târziu, pici în ridicol.

Trec şi peste incursiunile foarte dese în istorie şi peste apelul repetat la părinţii fondatori & moştenirea idealurilor. Sunt elemente care stimulează mentalul colectiv în acelaşi mod, ca unice simboluri referenţiale, nimic mai mult.

Din păcate, acoperirea în realitate a acestor vorbe goale e nulă.

Sau mai ştii, poate că, de mâine, idealul fiecărui american de rând va coincide, la un mecdonaldz, cu idealul părinţilor fondatori…

Să fim serioşi.

Ceea ce mă încremeneşte pe mine este numărul imens de oameni care au ascultat, în aer liber, toate astea. Şi poate chiar au crezut… Numărul imens de oameni care mănâncă de trei ori pe zi, se îmbracă, se deplasează, într-un cuvânt, consumă. Numărul mare de oameni ameninţaţi cu cea mai nasoală criză financiară din toate timpurile…

Aceste mii de oameni s-au uitat în gura altui om care le spunea ce trebuie să fie lumea, cum trebuie să fie ei şi cum trebuie să arate viaţa lor, plus care sunt noile valori – adică exact ce e mai important! Iar exemplele punctuale cu pompierul care – vai! – munceşte pe o scară plină de fum, cu părintele care – vai! – îşi hrăneşte copilul, cu militarul care – vai! – mărşăluieşte prin nu ştiu care deşert îndepărtat mi s-au părut patetice de-a dreptul.

De ce au fost patetice? Iată de ce… Voi sunteţi conştienţi că doar doi dintre bogătaşii americani, cu doar jumătate din averea lor, ar putea eradica sărăcia unui continent întreg? Nu cred că sunteţi conştienţi. Că, dacă aţi fi, aţi înţelege că discursul lui Obama este doar discursul unui puştan idealist. Ori a unui băiat deştept care se joacă cu mohairul din capetele maselor.

Asta cred eu. Istoria nu se repetă – spun repetitorii de istorie. Iar Obama – hai că sună bine – scrie o pagină nouă. Aceeaşi.

P.S. Asta i se întâmplă până şi lui Obama, când nu îşi memorează discursul 🙂

Milă de România

Ianuarie 19, 2009

Ieri am fost spre masivul Iezer şi am făcut escală de toaletă în Domneşti. Doar trebuie să capăt experienţă la condus, nu?

Cu puţin timp în urmă, la radio, într-o emisiune, auzisem o întrebare stupidă… Dacă nu cumva românii s-au săturat de politicieni scorţoşi şi îşi doresc nişte lideri mai… „casual„. Întrebarea plecase de la comportamentul dezinvolt al Elenei Udrea.

De ce era stupidă întrebarea? Fiindcă românilor li se rupe de politicieni. Cine sunt politicienii? Eu ştiu foarte bine cine sunt.

Dar cine sunt românii?

Românii aceia majoritari, mulţi, adică poporul, vreau să zic marea masă a votanţilor – cei care dau un vot pentru o ţuică şi pentru o gălteată de plastic? Ieri am avut ocazia să-i văd din nou şi să le fac câteva poze…

Dacă aceşti oameni îşi pun întrebarea „Cum trebuie să fie un politician?” sau dacă şi-ar dori ca un politician să fie mai puţin scorţos, înseamnă că eu n-am priceput nimic despre viaţă, societate, etc. Din păcate pentru ei, aceşti oameni sunt lăsaţi de către politicieni să se zbată într-o sărăcie lucie – în mizerie, vreau să spun – lipsiţi fiind până şi de satisfacerea nevoilor primare.

Urgenţele lor nu sunt nişte politicieni casual, ci masa de seară şi baia de a doua zi.

Într-o zonă frumuşică, lângă un curs de apă, în loc să te întâlneşti cu nişte tentaţii turistice civilizate şi cochete, te întâmpină o atmosferă apocaliptică. Un uriaş târg SH în aer liber, la -10 grade C – un fel de bombă microbiană în aer liber – şi veşnicele grătare ultra-împuţite din care mai pică una, alta pentru câinii vagabonzi.

boarfe1

boarfe-22

jeg1

dispensar-medical

Mi-aş dori să scriu o carte de reportaje despre ceea ce numim România profundă…

Cu timpul… Sunt convins că, din păcate, România nu va ieşi la suprafaţă aşa repede.

Fulgerul albastru. Şi Mişu. Şi nu numai

Ianuarie 16, 2009

Bănuiesc că aşteptaţi, plini de nerăbdare, „poveştiri adevărate” cu Mişu-şofer şi maşina lui, „Fulgerul Albastru„, în trafic 🙂

Ţineţi-vă de scaune! Într-o săptămână, am făcut cam tot ce poate face un începător stupid. TOT! N-am ratat nicio tâmpenie! Mi-am luat înjurături şi claxoane, morţi şi răniţi, anafură şi colivă – dar am stârnit şi râs, şi bună dispoziţie 🙂

Mai întâi, am mers vreo 2 km cu frâna de mână trasă! Primul km, chiar în ziua când am cumpărat-o! Şi, la prima frână de picior mai serioasă, mi-a murit motorul exact sub podul de la mall. Adică exact unde nu trebuie să opreşti maşina! Dă-te jos, înjură, uită-te ca disperatul la roţi, la oamenii care se uită la tine şi râd!  La un moment dat, nevastă-mea, mult mai raţională şi mai stăpână pe situaţie, se adresează uluită bombei de draci care devenisem: „Mihai, frâna de mână aşa trebuie să stea?” Nu vreţi să ştiţi ce impact poate avea asupra unui om nervos evidenţa propriei prostii! Sigur că am coborât frâna, am pornit din nou motorul, am plecat mai departe, cu mămăligile demne pe parbriz…

Al doilea kilometru cu frâna de mână trasă l-am făcut azi, când nu mi-a mai murit motorul, ci mi s-a blocat roata dreapta-spate în mers, încât am crezut că am dat peste vreo veveriţă sau peste vreo pisică, ceva, dar am constatat problema abia  în sensul giratoriu. Remediat, profesionist şi cu sânge rece. Slobozit un „Hm!”

Precizez că n-aveam mai mult de 40 de km/h. Am eu alte defecte, dar prudent să ştiţi că sunt!

Apoi… Am oprit, în benzinărie, în faţa pompei de motorină, deşi sunt pe benzină. N-am ştiut cum să fug mai repede de acolo 🙂 (Şi am stârnit zâmbete şi nostalgii, evident!)

Am schimbat de zeci de ori benzile, fără să semnalizez. Dar aici n-a fost din neştiinţă sau uitucenie. Nuuu! Am vrut să le fac o surpriză celor din spate 🙂

În rampă, mi-a scăpat un pic maşina înapoi, încât i-am creat orgasme involuntare (materializate în „Băăă, te bag în pizda mă-tii!”) unei blonde cu Hummer, care oprise la doar 10 cm de mine, deşi văzuse mămăligile din parbriz!

În rest, vă asigur, că conduc extraordinar de bine, nu vă temeţi dacă mă întâlniţi în trafic, dar mai bine aplicaţi condusul preventiv, cedând trecerea „Fulgerului Albastru„.

Şi acum, pe bune, oare ce i se poate întâmpla unei maşini noi de la condusul cu frâna de mână trasă???

Aţi devenit cozile de topor ale lui Bebe Ivan!

Ianuarie 14, 2009

Ruşine presei locale!

Să fii o femeie îndeajuns de nemâncată încât să o faci pentru bani. Să rabzi un arsenal întreg de slănuri care se pun în mişcare, năduşindu-ţi în nas, pentru bani. Umilitor, mai ales ştiind că majoritatea bărbaţilor ajunşi în situaţia de a plăti o femeie – în bani sau în pizza – sunt ori bătrâni, ori diformi. Dar, dincolo de sordidul involuntar, fiecare face ce vrea cu trupul lui şi cu banii lui, nemaivorbind că, în ţările civilizate, prostituţia e legală.

Sexgate-ul băbănez e, însă, cu totul special. Are ca ingredient principal prostituţia „înnobilată” cu puţin jurnalism.

Departe de mine să insinuez că jurnalista Simona Diaconu s-ar fi culcat cu primarul Bebe Ivan (au apărut voci care spun că nuuuuu), după cum – absurdul şi ironia sunt infinite – Bebe Ivan n-are nicio treabă cu şuncile transpirate de la începutul editorialului, el fiind un suplu Apollon liposucţionat, scoborât din mitologie drept în Băbana.

Ceea ce n-au înţeles jurnaliştii argeşeni e că prea puţin contează, în lumea asta, cine cu cine şi-o trage. Teoria mea e simplă: omenirea face sex de mii de ani şi încă se mai miră! Uite de aia nu mai puteau dormi la conferinţele de presă ziarele piteştene ale lui Peşte Fiert: că ştomeleagul lui Bebe a poposit în văgăuna Simonei.

Bă, idioteişăn, voi n-aţi priceput că, la mijloc, e doar o răzbunare? Chiar vă place să deveniţi cozile de topor ale lui Bebe? Ziceţi mai bine că v-a mirosit a sânge şi a victimă, că v-a excitat ideea să daţi şi voi o cizmă-n botul unui om căzut, că în sfârşit aveţi un subiect tabloid care să vă vândă rahaturile pe care le numiţi ziare! Adică, în mintea voastră, Simona e vinovată, dar Bebe nu e! L-o fi violat, mai ştii?

Cât despre acuzaţiile de şantaj, orb să fii să nu-ţi dai seama că, în ziua de azi poţi înregistra şantajul cu un banal reportofon digital pus în buzunarul de la piept al cămăşii sau cu telefonul mobil. Îl şantaja Simona pe Bebe o dată, de două ori, de cinci ori…, iar Bebe ce făcea? Venea, spăşit, la ziare şi spunea că Simona i-a supt-o! Deci, nu ştiu cum sunt ăştia doi, protagoniştii scandalului, nu ştiu câte parale face intelectul lor (adică ştiu, dar mă abţin), însă voi aţi fost de 10 ori mai proşti.

Să fi venit Bebe la mine cu căcaturile astea, îl trimeteam la „blimbare” de nu se vedea! Cum adică ţi-a supt-o, mă? Şi tu de ce ai stat, dacă nu vroiai să ţi-o sugă? Şi, dacă tot ţi-a supt-o, acum ce faci? O pârăşti la ziar? Deci, percepţia cum că presa e de rahat vine şi din faptul că ziariştii caută cu degetul în rahatul lui Bebe şi pe urmă bagă, pofticioşi, în gură.

În altă ordine de idei, ştie toată lumea că există foarte multe pizduţe prin presă, care caută să şi-o tragă cu politicieni pentru un ban, acolo. Dar, în toată această afacere, de vină e politicianul care acceptă să plătească publicitate la ziar pentru un orgasm la botul calului, de vină e patronul cel zgârcit care angajează, pe bani puţini, pizduţe analfabete în loc să vâre banii în profesionişti, nu e de vină, neapărat, numai ziarizduţa. Pe bune, dacă nu mi se face chiar milă când văd că toată lumea dă în fătuci căzute. Şi nu sunt numai ziarizde. Sunt şi PR-izde. Sunt şi secretarizde. Sunt multe.

Despre presă în general, nu vreau să mai fac alte comentarii: eu nu mai spun, de multă vreme, nimănui, că sunt ziarist. Spun că sunt astrolog sau teozof, găsesc eu.

Păcat de ziariştii autentici şi de ziaristele care chiar cred în meseria asta. Acesta e climatul în care sunt nevoiţi/nevoite să lucreze.

Câteva idei

Ianuarie 13, 2009

…în fuga calului…

1. E criză, aţi făcut rate lunare, pe 40 de ani, nu aveţi din ce le plăti, fiindcă euro a ajuns 4.3 lei – şi băncile au să vă ia casa, maşina & nevasta. Foarte bine, în ciuda acestor greutăţi, e vremea să susţinem şi noi economia naţională, cumpărând numai ce este românesc. Având această convingere în cuget şi-n simţiri, trăiesc o dramă totală, constatând că singurul lucru românesc pe care-l mai pot găsi, de exemplu, prin pieţe – şi pe care-l cumpăr plin de avântul redresării – e leuşteanul.

2. În judeţul Argeş există o comună. Se numeşte Băbana. Între primarul acestei comune (Bebe Ivan) şi o ziaristă băştinaşă (Simona Diaconu) a ieşit un sexgate de toată frumuseţea. Se pare că suspecţii n-au făcut, chiar de fiecare dată, sex, pentru că ea, la un moment dat, conform declaraţiilor primarului, a vomitat. Dar, ca-n orice sexgate respectabil, au avut grijă – mai ales el – să afle toată lumea. (Ea, bineînţeles, nu se va abate de la scenariu şi îl va da în judecată.) Bebe Ivane eşti o ruşine pentru stirpea masculină! Chiar dacă toate astea sunt adevărate, tu, ca bărbat, n-ar fi trebuit să le declari în presă nici picat cu acid sulfuric. Simona – despre care nu putem spera decât că, data viitoare, va avea ceva mai mult cap (şi chiloţii pe ea însăşi) – a fost cu 10 clase peste tine. De la Mişu, un sincer şi călduros „Sictir!”

3. Revenind la criză, în seara asta, mi-a fost dat să aud cea mai cretină întrebare pe care un ziarist de la Bucureşti i-a adresat-o lui Francois Fourmont, directorul Dacia-Renault: „De ce Renault n-a intervenit în negocierea României cu UE, privind taxa de poluare?” Probabil, deja obişnuit cu tembelismul unora dintre gazetari, Fourmont a răspuns sec: „Pentru că e de datoria Guvernului român să negocieze astfel de lucruri. Negocierile acestea se poartă între un stat şi alt stat.” Şi, da, e normal să se închidă juma’ de Dacie, dacă românul preferă să-şi cumpere BMW-uri SH… spunea Mişu, proaspăt posesor de Logan 🙂

4. Încheind în acelaşi ton, maşina pe care mi-am luat-o acum 4 zile este, în seara asta, mai scumpă cu… vreo 3.000 de RON. Ştiam eu de fug, umăr la umăr cu Euro.

5. Cristian Cocea revine în Blogosfera cu „B” mare. (Se cam lenevise, adevărul ăsta e!)

4. Luminiţa mă premiază cu o cupă de aur. Mersi, ma dame! Iată cupa, am luat-o şi am pus-o bine, aici, la colecţie, printre alte trofee. Tare mult îmi place să primesc premii, fiindcă, uneori, sunt narcisist. (Cum ai ştiut?)

premiul