Archive for Decembrie 2008

Replici

Decembrie 30, 2008

Mişu (calm, filosofic, închipuit): Căsătoria este construcţie epică. Iar amantlâcul este construcţie lirică.

Cristi (zâmbind subţire): Iar dacă te prinde…, atunci să vezi construcţie dramatică!

Luxuriosa res vinum et tumultosa ebrietas…

Decembrie 28, 2008

picture-0333

Să ieşi din istorie pe uşa din spate. Trist

Decembrie 23, 2008

Am citit cu o undă de speranţă ştirea că Ion Iliescu a fost huiduit şi bătut cu monede şi ouă la Ceremonia de Comemorare a Foştilor Revoluţionari.

M-am pus în pielea lui şi vă spun sincer că nu m-am trezit regretând, ci mulţumind minerilor. În secunda următoare, înfrigurat, am renunţat la exerciţiul acestei empatii.

Cred că, dacă Iliescu regretă ceva, e tocmai faptul că minerii n-au făcut ordine ca la carte atunci când a trebuit. Prea mulţi intelectuali au rămas în viaţă. Prea mulţi intelectuali au scăpat cu oasele nestrivite. Intelectuali care au tupeul să nu-l privească astăzi ca pe întemeietorul României capitaliste post-revoluţionare. Ghinion!

Să-i oferim, deci, o consolare „bătrânei şandramale staliniste”…

Argeşul este, dragă Ilici, singurul judeţ în care îţi mai poţi lansa şi tu o carte fără să te bată oamenii cu arginţi şi cu sudalme. Aici încă mai adie duhul de deputat al Elenei Ceauşescu, aici şi-au găsit culcuş o sumedenie de securişti şi de nomenclaturişti, aşa că, uite, doar aici mai sunt oameni care te consideră – în amintirea plenarelor trecute – o personalitate. Aici şi în Valea Jiului.

Disidenţii argeşeni sunt puţini şi nehotărâţi. Am vrut să vin la tine, când ţi-ai lansat cartea aia la Piteşti, purtând o bransardă pe braţ pe care să stea scris „Golan”. N-am mai venit. Afară ploua mocăneşte şi mi-a fost lene să ies din redacţie. (Apucături mic-burgheze, ce să-i faci şi, în plus, eu aş fi fost cel bătut cu ouă stricate, nu tu.) Zâmbeşte, deci. Zâmbetul tău este legendar. E păcat să ţi se ofilească la finalul carierei.

Vreau să-ţi mai spun că România a evoluat, totuşi: atunci când apar studenţi şi intelectuali la orizont nu mai este nevoie de mineri. Există televiziuni. Există nebuni cu laptop, există lingăi, există ziarişti expiraţi, foşti propagandişti, în fine, există oameni care, atunci când aud de intelectuali, fac spume la gură la propriu. Unii sunt în ograda lui Felix Motanul, alţii sunt prin alte ogrăzi. Fiecare mai linge aşa cum poate. În plus, legea lustraţiei a fost îngropată sistematic. Securiştii au rămas securişti. Restul sunt simpli frustraţi. Sau nu ştiai că aşa li se spune – frustraţi – celor care au luat-o-n bot de la demiurgii roşii ai istoriei?

Ar fi, totuşi, păcat, ca tocmai acum, când fostul FSN este pe cale să reînvie din sictir şi cenuşă, ca PSD să se rupă. Cum nu ştii? Unii te susţin pe tine, iar alţii îl susţin pe Mircea Goană. L-oi fi numit tu „prostănac”, dar uite că în nemernicia lui de tânăr politician a reuşit să scoată câteva pete, precum detergentul inteligent, deşi susţinătorii tăi îl bagă în corzi şi-l faultează pe unde-l prind.

Hai, dargă Ilici, nu plânge. Astfel de manifestări sensibiloase ale materiei nu te prind pe tine. De fapt nici nu scriu pentru tine, de la Piteşti, articolul ăsta. Scriu aşa, să se bucure cei câţiva bătrânei care au supravieţuit închisorilor comuniste. Să vadă şi ei că nu voi sunteţi cei care au învins. Că pe voi nu vă iubeşte – şi nu v-a iubit niciodată – nimeni. Şi aţi rezistat doar prin forţă. Crăciun Fericit!

Sărbătorile creştine: popas în fiziologic

Decembrie 21, 2008

Sărbătorile creştine pot avea, uneori, vă rog să mă scuzaţi, o pronunţată tentă sexuală. Mă refer la Paşte şi la Crăciun.

Mi-amintesc că, de Paşte, când eram adolescent, mergeam cu „gaşca” în Pădurea Trivale, la Schit. Luam lumină şi, pentru că era noapte, pentru că eram tineri, pentru că eram în pădure, pentru că eram singuri şi pentru că băusem sticla cu vin, gaşca se separa pe cupluri, născându-se mici idile. Asta e. Fiorul religios despre care nu ştiam mai nimic devenea fior erotic despre care vroiam să învăţăm totul. Foarte mulţi adolescenţi piteşteni ai anilor ’90 şi-au exersat sexualitatea în noaptea de înviere, în pădurea Trivale. Nu ştiu cum este astăzi, dar „pe vremea mea” – a „rokerilor” şi a „depeşarilor” postdecembrişti rebeli – aşa era. Călugării cântau la schit, iar noi, liceeni turbulenţi din Zinca şi Brătianu, adăpaţi de pe casete Raks la cultura Woodstock, ne trăiam tinereţea, pierduţi în pădure, rezemaţi de câte un copac, în timp ce părinţii începeau, acasă, după miezul nopţii, marea crăpelniţă, uitând de noi. Nu existau telefoane mobile.

Crăciunul, la rândul lui, îşi reinventează Crăciuniţele, an de an, indiferent de epocile istorice.

Crăciuniţele – aceste excrescenţe erotice ale Crăciunului şi, în mentalul urban colectiv, un fel de partenere lesby ale unui Moş Crăciun pervers şi încă viril, slobozind „ho, ho, ho” – uri interpretabile – sunt din ce în ce mai dezbrăcate, chiloţelul lor acoperind tot mai puţină materie rozalie.

Materia cenuşie a consumatorului român pendulează, însă, nevăzută între sarmale, şorici şi ultima ofertă de telefonie mobilă la care se ataşează neapărat o Crăciuniţă cu fundul gol, bombat ameninţător spre tine.

Însăşi berea poate fi „specială”, „de sărbători”, în funcţie de brand. În decembrie, prin crâşme, se lansează nu ştiu care „ediţie specială de bere”, iar cea care vine, ca suport erotic al tentaţiei, este eterna Crăciuniţă plătită de corporaţie să-şi scuture sânii just for the show. Respectiva Crăciuniţă se îndepărtează imediat ce te-a sedus şi poposeşte la o altă masă şi scuturându-şi sânii, la fel de dinamic, în faţa vecinului. Normal că vei cumpăra şi tu o bere, două. Crăciuniţa nu s-o fi strofocat de pomană.

Melanjul dintre eros şi pioşenie este firesc. Sărbătorile creştine constituie un binemeritat popas în fiziologic, deşi toată lumea spune cu încăpăţânare că sunt „sărbători spirituale”. Tinerii sunt în vacanţă (de la şcoală), iar părinţii lor sunt în concediu (de la serviciu). Ce pot să facă oamenii, imediat ce s-au văzut scăpaţi de constrângerile sociale? Plonjează în oala cu sarmale, în sticla cu vin, apoi în pat. Nu mai ştiu în ce studiu – făcut de specialiştii unei universităţi străine – am citit că foarte multe femei rămân gravide de Paşte şi de Crăciun. Tot atunci se sinucid foarte mulţi oameni singuri, pe motiv că n-au cu cine face sex. (E dovedit ştiinţific.) Dar, tot răul spre bine: se echilibrează demografia.

În altă ordine de idei, sper ca magazinele din România să nu pronunţe cuvântul „criză” în iarna asta, pentru că sărbătorile creştine mai au o trăsătură constantă şi definitorie: consumerismul. Românii au cumpărat masiv, la fel ca în fiecare alt an, tot felul de lucruri, mergând pe principiul imbatabil că „o dată e Crăciunul”, aşa că n-avem nici un motiv să ne plângem de criză.

Evident că, peisajul urban heteroclit conţine şi acea doză constantă de pioşenie întreţinută pe ritmurile lui Şerban Hruşcă, Vasile Şeicaru, Maria Carey şi, desigur, George Michael cu al său „Laaast Christmaaas, I gave you may heart” lălăit şi oarecum gay! Este pioşenia care – de fiecare Crăciun – ne determină să le recomandăm cunoscuţilor noştri „să fie şi ei mai buni”.

La mulţi ani şi vă asigur că n-am găsit o sanie şi nişte reni mai kitschy decât astea în care să mă sui!

reni

Politicianul care dă de pomană e un posibil torţionar

Decembrie 17, 2008

Anul acesta – „la fel ca în fiecare an” – românii săraci vor primi cozonaci şi vin roşu, de pomană, de la politicieni. Aceşti politicieni vor fi însoţiţi de pozari şi de „băieţii de la cabinet”. Vor da pomana, iar băieţii de la cabinet vor scrie repede un comunicat de presă la care vor ataşa câteva poze. Fiecare jurnalist va primi comunicatul pe email şi, probabil, va publica la gazetă o ştire inutilă, intitulată absurd: „Deputatul X a dat cozonaci pensionarilor din comuna Y„.

La un capăt al pomenii este un om bogat, ipocrit, într-o eternă nevoie de popularitate. La celălalt capăt al pomenii este un amărât – copil sau bătrân – aflat într-o veşnică foame. E societatea românească a lui 2009, chiar dacă maşinile de lux de pe străzile pline de gropi arată altceva. De data asta am să mă abţin de la critică. Şi am să intru într-o altă poveste, aparent fără legătură cu pomenile politicienilor români. Veţi vedea, la sfârşit, unde vreau să ajung…

Obişnuiesc să ascult pe Youtube discursurile politicienilor de aiurea, din lume. Mai ales discursurile filmate ale marilor dictatori ai istoriei mă ajută să înţeleg mai bine psihologia conducătorilor şi a conduşilor, a opresorilor şi a opresaţilor. Le studiez mimica, le ascult inflexiunile vocii, încerc să-i percep mai bine decât mi-au arătat-o cărţile. Într-o seară, din link în link, am ajuns să văd şi lucruri inimaginabile: pedepse pe care forţele de represiune irakiene – interfaţa dintre conducători/dictatori şi conduşi – le aplicau unor bieţi cetăţeni irakieni. Absolut legal, oameni ca toţi oamenii erau bătuţi crunt în pieţe publice, absolut legal le erau tăiate mâinile, absolut legal, le erau sfărâmate degetele de la picioare cu bâtele. Nu am crezut niciodată că oamenii au putut face aşa ceva oamenilor şi mult timp urletele victimelor mi-au răsunat în urechi. Mi-a luat ceva timp să mă trezesc din şoc, deşi am văzut toate seriile din „Hostel”, celebrul film al lui Quentin Tarantino. Ceea ce în film era fantezie bolnavă, în pieţele publice din Irak era realitate. Nu s-au păstrat înregistrări cu torturile închisorii comuniste de la Piteşti, dar, după ceea ce spun supravieţuitorii, înţelegem că a fost încă şi mai cumplit.

(Pentru a vedea filmele de pe ultimele două linkuri trebuie să vă autentificaţi ca trecuţi de 18 ani.)

Ei bine, tortura şi pomana au acelaşi scop: umilirea celor mulţi, săraci şi lipsiţi de apărare. Ambele îţi arată că demnitatea ta depinde de de politician, de mandatarul puterii. Fie că îi întinzi unui amărât o dată pe an un cozonac, fie că îi striveşti oasele este, sub aspectul tehnicilor de anenatizare a demnităţii umane, acelaşi lucru. Nu întâmplător, scrie Soljeniţân în „Arhipelagul Gulag„, că deţinuţii, după ce erau toturaţi, erau invitaţi, chipurile prieteneşte, la masă, de către un superior al torţionarului, ca să fie umiliţi încă şi mai mult.

Astăzi, în alte timpuri istorice, pe timp de pace şi democraţie, românii sunt supuşi unui alt tip de tortură: cea economică. Sunt ultra-convins că politicianul care oferă un cozonac unui amărât, cu ocazia Crăciunului, în altă epocă istorică şi într-un alt regim politic nu s-ar fi dat în lături să tortureze şi să strivească oameni. Mesajul este acelaşi, chiar dacă exprimat diferit: eu sunt cel puternic, iar tu eşti un nimeni. Evident, că nu toţi politicienii îşi explică în felul acesta pomenile pe care le fac, dar fiţi siguri că exerciţiul oferirii cozonacilor le hipertrofiează ego-ul, le descentrează personalitatea şi ajung să creadă că oamenii simpli le sunt disponibili.

Este inutil şi să le pretinzi oamenilor să-şi păstreze demnitatea, refuzând cozonacul. Ţinuţi în marasm economic, aceşti oameni nu mai au demult demnitate, ci doar nevoile de la baza piramidei lui Maslow. Totuşi, puteţi reţine această idee: politicianul care dă de pomană este un posibil torţionar.

Barem microbii au caracter…

Decembrie 15, 2008

Îmi place să discut politică cu dentistul meu. Pentru el, bacteriile şi viruşii din Parlament & Guvern sunt mai degrabă irelevanţi (insignifianţi?) în comparaţie vietăţile malefice care vieţuiesc în canalele măselelor.

„Boc e premier în locul lui Stolojan? Ha, ha, ha! Ce ironie! Pe bune? Pffff! 🙂 „

Oamenii normali, pentru care politica nu reprezintă o preocupare zilnică – poate nici bilunară – privesc totul ca pe un banc tâmpiţel, sau ca pe o curiozitate de almanah.

Adică aţi votat PD-L să nu iasă PSD? Adică PSD e, totuşi, la guvernare? Adică Stolo a fost desemnat premier? Adică Stolo s-a răzgândit? Adică Boc e carevasăzică premier? Ha, ha, ha! Pe bune?

Şi cred că aşa trebuie privite lucrurile. E ca şi cum politicienii ar fi, de fapt, nişte babuini isterici, închişi într-o grădină zoologică care aduce mai mult a spital de nebuni (scena politică…), iar noi suntem vizitatorii, în parte întristaţi, în parte amuzaţi, care încercăm să punem ordine – prin vot – între aceste primate idioate, agresive şi indecente. Dar ele se combină între ele, indiferent de dorinţele noastre, după reguli proprii. Acum se pupă una pe alta în cur… Acum se scuipă…

Poate chiar nu trebuie luate în serios maimuţele politice. Dacă aş avea un microscop şi dacă m-aş pricepe, cred că şi mie mi s-ar părea mult mai spectaculoasă viermuiala bacteriilor dintr-un dinte. Barem microbii sunt constanţi şi au caracter…

Sindicalizarea talentului?

Decembrie 13, 2008

Mă amuză teribil ideile de genul… „Mişu! Trebuie să facem un sindicat al ziariştilor! Sau un club. O organizaţie, ceva. Eventual, să aibă un lider. Un om pe care să te poţi baza.

Well, nu trebuie.

Microclimatul organizaţiilor, al grupurilor (sau al „găştilor”) e o chestie de care m-am ferit mai mereu. Mie nu-mi place să mă simt solidar cu nimeni – cu atât mai puţin prin prisma meseriei – ba chiar şi numărul prietenilor buni l-am redus de muuult la minim: trei sau patru. Din păcate, vreo doi din patru trăiesc în alt oraş şi nu mai apucăm să ne vedem…

Asta ca să nu mai spun că jurnalismul este o meserie eminamente concurenţială şi se clădeşte pe talent, pe creativitate şi, mai ales, pe cunoaştere. Nu văd cum ai putea să sindicalizezi creativitatea şi talentul. Nu văd cum ai putea să sindicalizezi concurenţa.

A!

De fapt, e vorba despre altceva… E vorba să-i susţii pe cei lipsiţi şi de cunoaştere, şi de talent, şi de creativitate, să lupţi pentru drepturile lor, în timp ce ei vin „la clubul ziariştilor” doar ca să tragă din pipă, să sugă o bere, să ţeasă intrigi sau să cordească vreo tută (care vrea şi ea să devină ziaristă).

Mulţumesc, NOT!

Iarna patriarhului Stolojan

Decembrie 10, 2008

E nasol să fii o personalitate duală. Latura mea idealistă, serenă şi inadaptată îmi şopteşte să nu mai fiu agresiv, să nu mai folosesc cuvinte urâte şi, dacă se poate, să privesc rece bullshit-ul cotidian. Lumea asta, în fond, nu e decât un model imperfect şi degradabil al lumii de dincolo. Ştiind bine lucrul ăsta, tot n-am putut să nu slobozesc un „Shit!” adânc şi totalizator, când am văzut că s-a pus de-un guvern PD-L – PSD. Şi că Stolojan a fost desemnat prim ministru.

Mi-au venit, dintr-o dată, în minte toate porcăielile pe care şi le-au adresat membrii acestor două ilustre partide politice, în decursul anilor. Mi-am adus aminte toate pledoariile despre doctrine şi principii. Mi s-au derulat în cap toate talk show-urile în care feluriţi pedelişti (şi feluriţi pesedişti) s-au jurat pe mame şi icoane că n-o să facă niciodată pace ruşinoasă cu „ăilanţi”.

Mi-am adus aminte de PD-L care altceva nu vroia: decât să stârpească un PSD corupt şi hain.

Mi-au revenit în cap discursurile PSD care spunea că PD-L nu-i partid politic, fiindcă n-are doctrină, direcţie, tradiţie…

Ei bine, dragii moşului, a fost suficientă puţin foame, puţin sictir prin stomac şi o leacă de angoasă pe card, ca să vedem două partide – aparent mai duşmane ca Yoda şi Darth Vader – cum îşi unesc singurătăţile, cum stau capră pe rând şi cum, excitate la maximum, ies la rampă găsind miliarde de argumente pentru care o guvernare „dreapta-stânga” e bună, ba chiar e chiar la modă în unele ţări europene. Adevărul crud potrivit căruia, în România, nu poate fi vorba nici de „stânga”, nici de „dreapta” – ci doar de „hăis” şi „cea” (cum va merge însăşi ţara în următorii 4 ani) – nu l-a regăsit nimeni.

De fapt, PD-L a fost în foame, fiindcă au existat două remanieri guvernamentale, iar PNL a continuat să guverneze din greu cu doar 20% susţinere parlamentară.

De fapt, PSD a fost şi el în foame, fiindcă a stat în opoziţie.

E simplu.

Şi multe alte adevăruri nu se mai regăsesc în mintea omului de rând. Au trecut numai patru ani, iar oamenii au reuşit să uite aproape totul. Mai grav: nu-i mai interesează.

Chiar nu mai ştiţi cum s-au aliat PNL şi PD, în 2002, ca să dea jos, în 2004, PSD-ul? Chiar nu mai ştiţi cum PD a încercat să scoată PNL de pe scena politică prin metoda calului troian? Chiar nu mai ştiţi, cum ostaşii din burta calului troian, adică „grupul Stolojan”, promiteau că nu vor deveni niciodată partid politic – şi doar reformatori ai PNL – şi au devenit, totuşi, PLD? Chiar nu mai ştiţi cum s-au întors (ca PLD) în PD, cum i-au tras pe linie moartă pe vechii PD-işti şi au creat PD-L, un nou partid politic?

Iată acest partid cum se împrieteneşte azi cu PSD şi, împreună, o pun de-o guvernare!

Asta ca să nu vă mai întreb dacă nu mai ştiţi cum a naţionalizat Stolojan valuta şi cum l-a susţinut pe Ion Iliescu în 1996, pretinzând astăzi, nonşalant ca de obicei, că e un politician de dreapta…

Nu mă deranjează prea tare toate astea. Vă reamintesc doar că latura mea idealistă şi serenă a strigat „Shit!” Atât!

De fapt eu ştiu foarte bine că şi PNL s-a frânt de la mijloc, timp de doi ani, în faţa PSD ca să guverneze până în ultima clipă şi recunosc fericit că lucrul ăsta va mirosi a bordel politic mult timp de acum înainte.

Însă momentul cel mai şocant a fost acesta, legat de Theodor Stolojan.

Cine are timp şi chef să revadă momentele penibile din 2004 când Băsescu a plâns ca o damigelă pe puntea vasului lângă un Stlojan bolnav care se retrăgea din politică şi un Băsescu ce anunţă astăzi orgasmatic un Stolojan sănătos tun ca prim ministru va trăi o experienţă vizuală care spune totul – absolut totul – despre politica românească.

E ceva în neregulă cu ofertele…

Decembrie 9, 2008

Involuntar devenim cu toţii mari consumatori ale poveştilor despre criza economică. Mai ales industria auto suferă teribil. Stocurile sunt pline, muncitorii sunt daţi afară, nu se mai produce. Lacrimi, tragedii, suferinţă!

Ei bine, în iarna asta, eu vreau să-mi iau maşină cu banii jos. Şi ca mine sunt destui. Planific momentul încă din vară, gândindu-mă că voi prinde nişte super-reduceri de preţ de sărbători. Vreau să spun că, în ciuda crizei, singurele „reduceri” pe care le văd sunt ceva de genul…

Dobânzi promoţionale în leasing” – Da, dar pe mine nu mă interesează leasingul.

X rate leasing gratuite” – mulţam, dar pe mine nu mă interesează leasingul.

ABS gratuit” – atâta generozitate mă epustuflează. Asta-i ofertă în condiţii de criză?

Anvelope gratuite” – Mă, dar voi o ofertă serioasă (la o maşină) aveţi?

Plăteşti numai 5.000 de euro. Restul în 2010” – adică mă mai laşi un pic cu banii, dar tot pe toţi mi-i iei, nu?

Criza asta nu e serioasă…

Despre cum apa grea poate ajunge ridicolă

Decembrie 8, 2008

Obsesia pentru „o viaţă cât mai lungă” e complet nejustificată. Când vine vorba despre „urgenţa morţii” – şi despre spaimele inerente – îmi amintesc argumentul liniştitor al lui Jean Giono: ar fi aberant să faci o eterninate ceea ce ai făcut azi sau ieri. (Paleta de activităţi umane concrete este restrânsă, orice infinit fiind speculativ.) Totuşi, din când în când, citim ştiri dădătoare de speranţă, cum este asta.

Să presupunem că apa grea îţi prelungeşte viaţa cu 10 ani. E vreo şmecherie că trăieşti 90 de ani şi nu 80? Trişezi destinul? Driblezi fatalitatea? Oricum, de la o vârstă încolo, mintea oricărui om se întoarce – şi se fixează – în prima tinereţe, în acel illo tempore, când a fost tânăr şi fericit. Medicii numesc asta Alzheimer. Un gânditor ar numi-o eternă reîntoarcere… (Probabil, în decursul vieţii, nu facem decât să configurăm practic, aşa cum putem, „miturile” pe care le-am creat, în primii ani, despre noi înşine. Nereuşind, revenim la ele, la final – şi le regăsim la fel cum le-am lăsat. Ne resorbim, alteraţi, în propriile idealuri.)

Realizarea de sine, în timpul vieţii… Ziariştii glossy ar numi asta „ambiţie”. Materializarea ambiţiei ar numi-o „succes”, fiindcă orice mit adus pe pâmânt, ritualic sau nu, este un succes… Tot atâtea concepte moderne, pentru chestiuni vechi de când lumea.)

Mă gândesc că, dacă oamenii de ştiinţă ar înţelege că prelungirea vieţii este inutilă, poate am fi salvaţi de ridicolul unor astfel de ştiri. O carte pe care sunt convins că nici unul dintre savanţii obsedaţi să găsească Leacul n-o mai citeşte… „Tratat despre moarte„, de Vladimir Jankelevitch.