Archive for Noiembrie 2008

Lăsaţi televizoarele deschise!

Noiembrie 30, 2008

În seara asta, începând cu orele 21.00, la Argeş TV, talk-show despre alegeri, cu telefoane în direct.

Moderator: Marian Mihai, cunoscut în blogosferă sub paşnicul nume „Rechinu„.

Invitaţi: eu şi prefectul Iani Popa.

Lăsaţi, aşadar, televizoarele deschise: urmează zâmbete gratis pentru popor 🙂

Anunțuri

Riscăm un „La mulţi ani!” pentru Claude

Noiembrie 28, 2008

Claude Levi-Strauss a împlinit azi 100 de ani. Structuralismul a murit, dar tatăl lui mai trăieşte.

Un roman interesant despre structuralism – şi despre diferenţele culturale – este „Samuraii”, de Julia Kristeva.

Un grup de intelectuali occidentali, membri ai grupului Tel Quel, printre care şi C.L. Strauss (numit, ca personaj, Strich-Meyer) pleacă în China. De ce? pentru că, în mai ’68, contau extrem de tare, în Franţa, tezele marxismului sovietic: se impuseseră modificări la nivelul scriiturii şi se vorbea de o revoluţie proletară. Intelectualii francezi „au pus”, aşadar, „botul”. Anul următor, în ’69, s-a produs cotitura către maoism. Unii membri ai grupului au fost acuzaţi de moderaţie, iar restul au fost invitaţi la Pekin, Shangai, Nanking, Xian…, să vadă pe viu uriaşa revoluţie.

Normal că aici a avut loc o mare deziluzie pentru intelectualii vestici. „Structurile nu coborau în stradă” şi, mai ales, nu erau peste tot la fel. Intelectualii francezi erau intelectuali francezi, iar chinezii, chinezi. Concluziile au fost simple mai ales pentru formula dialectică eu-celălalt

Toţi suntem chinezi unul pentru celălalt.

Mai mult, „fiecare este un extraterestru pentru celălalt”.

Marxismul îşi pierduse valoare profetică, singurul care îi rămâne fidel fiind Sartre, care acuzase, dealtfel, structuralismul de discreditarea reflecţiei istorice.

După chipul şi asemănarea

Noiembrie 27, 2008

Ăsta e penultimul post pe politică din anul ăsta. S-ar putea să mai scriu unul după terminarea alegerilor, ca să râd puţin de opţiunile pulimei-nicolaimei româneşti.

Deocamdată vreau să vă reamintesc, înainte de alegerile din data de 30, că acum 19 ani, românii au luat în băşcălie asta:

corneliu-coposu

ion-ratiu

Şi au ales, ca nişte manivele ce sunt, asta:

ion-iliescu

Şi au avut ţara, politica, viaţa şi viitorul pe care le-au meritat. Dintr-o dată parcă mă simt turc, armean, american, nu ştiu… orice altceva…

Un principiu de maaare adâncime filosofică…

Noiembrie 27, 2008

Oamenii au început să se întrebe, străbătuţi de fiorul conştiinţei civice, pe cine votează. Nu contează. Uite că rimează. A fost campanie uninominală, fiecare candidat a cheltuit lejer peste suta de mii de euro pe tot felul de rahaturi promoţionale. Deci vă daţi seama că banii ăştia îi recuperează în primele două luni de mandat, urmând să felieze, apoi, patru ani, caşcavalul cel mare.

Chiar nu contează cu cine votaţi. Votaţi cu cine vreţi voi. Tot aia e. Aceiaşi oameni s-au rotit prin mai toate partidele politice, pulverizând doctrine, credinţe şi idealuri. Vremea lui Raţiu şi a lui Coposu s-a dus. Acum, în politică, e important principiul de mare adâncime filosofică: „Dai cu pumnul, iese banul!

Mergeţi acolo, puneţi şi voi, alandala, o ştampilă şi gata! Profesori, elevi, pensionari, bolnavi, copii, tineri – să nu-mi spuneţi că vreun partid politic (sau vreun candidat) ar avea ceva în comun cu „chestiile” astea.

Îmi pare foarte rău că am ajuns să reduc totul. Dar, până la urmă, nici voi – care sunteţi mai profunzi şi mai îngăduitori ca mine – nu cred că credeţi bazaconiile scrise în fluturaşi şi pliante.

Nu eşti în „Istoria…” lui Manolescu? Nu exişti!

Noiembrie 26, 2008

Nicolae Manolescu a publicat, recent, o „Istorie a literaturii române” o idee mai subţire decât cea a lui George Călinescu. Nu pot să emit nicio judecată despre această carte, am răsfoit-o 15 minute împreună cu prietenul Cocea şi, prima mea impresie e că e scrisă impresionist. (S-ar putea să fie un monumet de obiectivitate critică, nu sunt eu specialist, aşa că mă limitez la impresii.)

Cu adevărat amuzant este, însă, că o pleiadă de scriitori locali argeşeni cică au făcut spune la gură pe motiv că nu se regăsesc în carte. Aşa spun bârfele. Nervii lor sunt cu atât mai iritaţi cu cât patronul editurii care a publicat cartea, adicătelea Călin Vlasie, este argeşean şi el. Şi apare în op ca poet, în ciuda faptul lui că numai bunul Dumnezeu ştie de când n-o mai fi scris o poezie. Voi ce credeţi? S-a înţeles din priviri cu Nichi Manolescu sau e atât de valoros ca ca poet, încât…?

Oricum, scriitorii argeşeni de o ireprehensibilă valoare să nu plângă! Istoria nu-i consemnează. Dar dacă mai scriu eu un editorial ca ăsta (şi dacă dau şi nume), au toate şansele să vândă 5 până la 10 bucăţi din cărţile pe care s-a pus praful în librării 🙂

Despre cum „alegerile uninominale” au devenit „alegeri binominale”

Noiembrie 25, 2008

– Cum vi se par doi bărbaţi care se ţin de mână? –

Ştiţi care este culmea impotenţei în cazul unui politician? Să fie recomandat de alt politician.

Intenţionat scriu chestiile astea în ultima săptămână a campaniei electorale. Poate ziarul ajunge în mâna mai multor cetăţeni care vor medita asupra mesajelor pe care le-au primit vreme de o lună.

A candida uninominal” înseamnă a candida „în numele tău”. Or, iată că impotenţii (care se fotografiază cu primari) candidează, de fapt, „binominal”. Iar cei cu totul jalnici candidează chiar „trinominal”. Numele lor din buletin nu este suficient prin el însuşi. Aşa că apelează la un alt nume: numele unei vedete politice absolute. Vă rog să pricepeţi – ei fac treaba asta pentru a ieşi din bezna anonimatului în care i-a azvârlit lipsa de substanţă şi amatorismul.

Recomandarea mea ar fi să nu votaţi politicieni… recomandaţi.

Până la urmă voi, electorii, nu sunteţi chiar aşa de tâmpiţi, încât să nu pricepeţi că un politician ţinut de mânuţă îşi ridiculizează instantaneu şi sloganul, şi promisiunile, şi programul. Atâta timp cât el n-a fost capabil să se transforme pe sine într-un politician important – atât de important, încât să fie suficient că apare singur pe afiş – cum naiba o să credem noi că va fi capabil să gândească pentru alţii şi să rezolve probleme?

Unul dintre contraargumente ar fi acela că un politician poate fi deficitar la capitolul notorietate, însă e un bun profesionist.

Păi şi acesta e tot un text manipulator. Un politician care şi-a dat măsura profesionalismului rezolvând probleme concrete şi depăşind situaţii de criză nu are cum să se mai zbată în anonimat. Asta nu fiindcă ar fi aflat imediat presa. Ci pentru că el însuşi ar fi făcut tumbe în faţa ziariştilor, pentru a i se consemna realizările, ştiut fiind că nicio faptă bună nu trebuie să rămână nereflectată în ziar. Un singur exemplu în sensul ăsta: e destul ca politicienii să împartă cozonaci de Crăciun, că au şi trimis comunicat de presă. Dacă fac lucruri mai importante, trimit 10 comunicate de presă şi contractul de publicitate.

Pe urmă, partidele politice au devenit, luna asta, mai bicefale ca acvilele de pe blazoanele boiereşti. Primarii – principalii „recomandatori” de politicieni impotenţi – s-au trezit, din administratori de oraşe, adevăraţi vectori de opinie, adevărate canale de manipulare, reali lideri… Au devenit mai însemnaţi decât preşedinţii de partide. Or, nici nu trebuie să mai explic că orice primar, de oriunde din lume, dacă se agită un pic lângă o conductă spartă şi dacă ia de mână două babe proaste, devine un mic zeu politic. Nasol este când chestiile astea mărunte îl transformă într-un zeu social.

În concluzie românii au reuşit şi de data asta, involuntar, o performanţă demnă de Cartea Recordurilor: au transformat „alegerile uninominale” în „alegeri binominale”. Poate peste patru ani, va fi compromiţător să te „recomande” ori vreun tătuc, ori vreun primar.

Până atunci, iată că asistăm la adevărate şedinţe foto în care apar câte doi bărbaţi, ţinându-se de mână şi zâmbindu-şi: brrrrrrr! Oribil.

Demonul meschin

Noiembrie 23, 2008

demonul-meschin1

Campania electorală se apropie de sfârşit. Asta înseamnă că seara, înainte de culcare, apuc să citesc şi eu câteva pagini. De o lună jumate n-am mai citit decât presă şi simt că mă usuc.

Ador să citesc, pe timp de iarnă, romane ruseşti. Acum, am pe noptieră „Demonul meschin ” de Feodor Sologub. Isteria, patimile, răzbunările, răfuielile ruseşti pe care le găsesc în romane împing în mediocritate aceleaşi lucruri – româneşti.

Pledoarie pentru snobism. Şi pentru cremele de faţă

Noiembrie 22, 2008

Mă uit rar la televizor, aproape niciodată. Sunt sătul de câte prostii am îndrugat eu pe la televiziunile locale, ale altora nu mai îmi trebuie.

Ieri seară, însă, în timpul unei partide de şah, am zis să văd ce cârnaţi mai mănâncă intelighenţia naţiunii. Pe un oarecare program, Hurezeanu şi CTP făceau, ca de obicei, flotări mentale. Subiectul? Un articol scris de Gabriel Liiceanu despre geluri de duş, creme şi parfumuri. Ca să-l ridiculizeze pe Liiceanu, CTP a spus şi el, într-o doară, că poartă chiloţi turceşti. Adicătelea, vezi doamne, dacă un intelectual de elită, ca Liiceanu, îşi permite să abordeze astfel de subiecte frivole, cum sunt cremele şi parfumurile, iată că şi eu, CTP-ul, m-am dezinhibat şi spun public ce fel de chiloţi port, aşa, ca să şi protestez un pic.

Deasemenea, în unele articole din presă, care au făcut subiectul dialogului dintre Hurezeanu şi CTP, intelectualul Liiceanu era luat în vârful bocancului pentru că îşi iubeşte BMW-ul de serie 3, pe care l-a botezat Siegfried.

Care ar fi trebuit să fie concluzia noastră, a celor care ne uitam la TV? Aceea că Liiceanu este un snob, iar intelectualii de elită, tocmai fiindcă sunt snobi, merită tot dispreţul.

Eu unul cred că regresul ăsta către originile sănătoase şi muncitoreşti ale diverşilor „directori de opinie” este total tâmpit.

Da, este mişto să foloseşti creme de faţă chiar dacă eşti bărbat (şi eu am un raft plin cu creme Garnier şi Nivea şi mă simt super când le folosesc după bărbierit), da este mişto să ai mai multe geluri de duş (te simţi excelent să fii curat şi să miroşi bine) şi, Dumnezeu mi-e martor, dacă aş avea bani să-mi cumpăr BMW seria 3, m-aş bucura din plin de performanţele acelei maşini, la fel cum s-ar bucura orice alt pământean. Dar nu, dom’le, CTP se găsise să facă apologia Daciei pe care o are dintotdeauna şi să fie foarte mândru că nu foloseşte creme de faţă. Atâta austeritate ne-a epustuflat, zău! Dar deodorant foloseşti, musiu, sau te speli numai cu săpun de casă?

Îmi amintesc acum cât de contrariaţi erau românii când l-au văzut pe Ion Raţiu purtând papion! Acel papion, simbol al eleganţei, devenise prin anii ’90, o sfidare naţională. De aia, nicolaimea l-a votat pe Iliescu şi tot Iliescu recomandă azi fel de fel de „parlamentari”. Constat că românii zilelor noastre sunt la fel de mărginiţi ca atunci. Iar eleganţa şi confortul altora îi jigneşte personal. Era bun, pe atunci, numai ăla care mâncase salam cu soia în Ferentari şi Berceni, tot aşa cum astăzi e bun numai ăla care nu se dă cu cremă de faţă. Şi care nu e intelectual.

Plus că există un fel de aversiune totală faţă de bărbaţii care se îngrijesc: dacă am putea să fim cu toţii nişte muncitori care poartă şapcă din piele şi am mirosi a şpan şi a sudură, ce bine ar fi!

Observ, de asemenea, o aversiune din ce în ce mai mare, în România, faţă de intelectuali. Faţă de oamenii care gândesc, uneori, chiar şi de dragul gândirii şi care au drept valori politeţea, distincţia, rafinamentul. Faţă de oamenii care citesc, care au idei în cap şi care manevrează corect această minunată maşinărie numită limbaj.

Din păcate, neamul lui Manivelă este mai jegos şi mai brutal ca niciodată. Dar mă bucur foarte tare că am ales să fiu un snob şi un intelectual. Şi că folosesc creme de faţă.

P.S. Cuvântul „snob” vine de la expresia latinească „sine nobilitate”, adică „fără nobleţe”. Astăzi, când îi vezi pe cei care te acuză de snobism, propunându-ţi, în subtext, să fii la fel de primitiv ca ei, în gândire şi comportament, cred că este o mândrie să fii snob.

Criza e bună!

Noiembrie 21, 2008

Panică! Ăsta e termenul.

Toată lumea vorbeşte, scrie şi filosofează despre criza economică mondială. De la babele din piaţă până la economişti şi politologi, everybody monologhează despre criză. Unii prevăd o relansare încă şi mai spectaculoasă a capitalismului sălbatic, în vreme ce alţii, cei mai tembeli dintre toţi, dau ca sigură reinstaurarea comunismului şi a muncii.

Eu zic că munca e pentru tractoare, nu pentru oameni, aşa că fac parte din prima categorie: a ălora care visează un guvern corporatist mondial, o singură limbă şi o singură cultură. (Îmi place să spun chestiile astea adepţilor talibani ai teoriei conspiraţiei, fiindcă nonşalanţa mea îi face să-şi piardă cumpătul şi să izbucnească în peroraţii acuzatoare 🙂 )

Ideea simplă este că noi, cei care nu ne-am născut în familii americane de industriaşi bogaţi, avem toate motivele să ne bucurăm şi să sărbătorim criza cu maxim entuziasm. Eu unul m-am lăsat de ţigări, aşa că peste două luni îmi cumpăr maşină. Iar cei pentru care un amărât de apartament părea un ideal de neatins pot acum să se bucure de reducerile de până la 30%.

Cred că această criză va crea un nou val de oameni semi-bogaţi: acum e minunat să cumperi fel de fel de chestii care peste 15 ani vor fi din nou… idealuri de neatins. Go for it, dacă sunteţi tineri şi aveţi nişte bani de-o parte! Chiar şi un teren la ţară e minunat – în câţiva ani îţi poţi face o căsuţă de grătare şi chefuri 🙂

Cronică de campanie (II)

Noiembrie 19, 2008

05_tudorpendiuc281Să fii parlamentar înseamnă să-ţi acoperi cu mantaua fermecată faptele din timpul legislaturii. Prea puţin puţin să scrii legi. Oh, da, în faţa publicului eşti garantul democraţiei, dar în culise eşti sforarul. În teritoriu faci declaraţii ferme. Dar în biroul tău scânceşti ca o călugăriţă beatificată – iar a uitat careva un fursec pe birou.

Ai cheltuit sute de mii în campanie, dar dacă te alegi, paradisul ţi se pogoară din Biblie în Vilă. Lacrimi amare vor vărsa „luzării”: o croazieră cu amanta, în locul campaniei electorale, ar fi fost mai plină de adevăr.

Săptămâna asta am purtat o discuţie pe cât de scurtă pe atât de plină de înţelepciune spontană cu primarul Piteştiului, Tudor Pendiuc. Era nemulţumit că pe unii dintre candidaţi „nici partidul nu-i mai poate pune la punct”.

Păi, într-o lume greşită ca a noastră, ăsta e primul semn de normalitate. „Structurili politice” pălesc în faţa oamenilor. „Sistemili” se dezintegrează. La punct îl mai poate pune pe un parlamentar numai acela care l-a votat uninominal. Adică Împăratul său, cetăţeanul. Îi poate trage una peste bot, îl poate pune să-i şteargă pantofii, îl poate sili să-şi dea demisia de la caşcaval, îl poate goni din Parlament în şuturi – toate astea fiindcă n-a votat, de exemplu, în interesul colegiului.

Interesul colegiului – astea ar trebui să fie cuvinte magice, la fel ca-n Harry Potter, pentru fiecare faţă palidă de pe afişe. Iar parlamentarul trebuie să-şi asume condiţia de sclav, mai ales fiindcă, pe timpul sclaviei, Cetăţeanul, în mare mila lui, îi subvenţionează privilegiile.

Şi cum o să-l controleze cetăţeanul pe parlamentar? Cum o să funcţioneze acest mecanism?” a mai întrebat primarul.

Simplu. Parlamentarul va trebui să dea raportul, săptămânal, în colegiu pentru fiecare silabă pe care a rostit-o la Cameră. Că doar de aia îşi deschid parlamentarii noştri birouri peste birouri „în teritoriu”, nu?

În maximum, trei luni de zile toţi cetăţenii vor pricepe că acolo trebuie să vină cu bâte sau cu flori. Cu partidul era mai greu. Cu cine din partid te cerţi, dacă lucrurile nu merg? Noroc că partidul nu mai e nimeni.

Ca să facem puţină filosofie, ce sunt partidele? Nu mai sunt mare brânză. Oameni pe care îi ştiam în PSD sunt la PNL (şi invers), oameni pe care îi ştiam la PD-L sunt în PSD (şi invers), oameni din PRM sunt în PC (şi invers), oameni din PC sunt în PD-L (şi invers). Sigle, slogane, simboluri goale de semnificaţie – adică nimic: PSDPNLPRMPCPD-L, iată sigla completă a politicii româneşti, cu oameni care se plimbă de colo, colo. Subliniez: aceiaşi oameni.

Partidele sunt, deci, egale cu zero din punt de vedere al credinţelor şi al doctrinelor. Poate au reprezentat ceva, cândva. Dar asta a fost demult. Stânga? Dreapta? Shaggy dog stories.
Iată de ce n-ar trebui să se mai agaţe nimeni de ideea de partid.

Sigur, s-ar putea ca cetăţenii să fie mai departe inerţi. Dar de data asta sunt inerţi cu viaţa lor. Poveştile triste cu actori şi cântăreţi care candidează nu trebuie să smulgă lacrimi şi nici râsete.

O să aveţi un parlament după chipul şi asemănarea voastră. Ia să vedem: românul s-a născut poet? Sau codru-i frate cu românul?