Archive for Octombrie 2008

Vintage, vintage, dar eu cu ce-am greşit?

Octombrie 30, 2008

M-am procopsit. A auzit nevastă-mea că obiectele hand-made sunt când vintage, când tredy, când flumpy, când squashy . Nu mă întrebaţi ce înseamnă termenii pe care i-am scris, întrucât nu ştiu. Dar nutresc convingerea fermă că aceşti termeni redau cu precizie intenţiile unei femei, legate de modă, stil & carry, looking good, only me image şi nu-ştiţi-voi-ce ştiu-eu. Zis şi făcut. Ne-am cumpărat – adică numai ea – un număr strivitor de aţe, ace, croşete, şurubelniţe, igliţe şi andrele, după care a urmat un întreg festival de replici gen „Pleacă din cameră!„, „Nu-mi incurca sculurile de macrame!„, „Te-ai aşezat pe degetarul meu?„, „Unde e floricica albastră pe care tocmai am coşetat-o?„, încât m-am declarat învins şi am ieşit, de fiecare dată, spăşit, la ale mele. (Mai ordine a fost în casă când a învăţat spaniola!!!)

– N-ar fi mai bine să cumpărăm toate astea, aşa încât să evităm tot acest infern al aţelor colorate şi al igliţelor, am riscat o întrebare 🙂

– Păi tocmai asta e ideea. Să le fac de mână, a venit sec răspunsul. Sublinierea îi aparţine. De mână. Cu alte cuvinte „Mişule, ce ştii tu!

În fotografie e doar o mică parte din cantitatea impresionantă de produse hand-made.

I give up!!!

Anunțuri

Ontologia de la Cepari

Octombrie 29, 2008

Am nişte vagi erecţii intelectuale când mă gândesc că era cât pe-aci să mă fac profesor. Însă mi se fleşcăie instantaneu entuziasmul când aud toate discuţiile astea cretine despre mărirea salariilor dascălilor, cu 50%.

Vă daţi seama ce succes am ratat? Aş fi putut să-l predau pe Descartes pentru 1.000 de lei pe lună. Şi pe Hegel. Şi pe toţi ceilalţi. Dacă tot muncisem 4 ani să devin depozitarul înţelepciunii occidentale şi orientale, din Antichitate până-n epoca noastră, iată că statul român avea să se gândească şi la mine, 8 ani mai târziu, punându-mi salariul la mijlocul mesei de barbut, între un populism împuţit de tip pesedist şi posibilităţile unui buget căcăcios.

Din partea mea, să se mărească salariile profesorilor şi cu 500%, dacă bugetul o permite. Şi, mai ales, dacă împăiaţii de la catedră ar reuşi barem să clintească privirea unui adolescent de pe ecranul mobilului.

În ce mă priveşte, atât aş spune: era cât p-aci să-mi fut viaţa, făcându-mă profesor în România! Şi încă de filosofie. Îmi aduc aminte cum mă zgâiam pe tabelele alea de la Inspectoratul Şcolar Judeţean unde scria că singurele catedre vacante, de suplinitor, erau la Şuici şi la Cepari.

What the fuck is Cepari, mă întrebam împietrit. Până când m-a lămurit careva că e undeva, la ţară. Aha, zic, eu am învăţat toţi termenii filosofiei lui Platon în limba greacă şi toţi termenii filosofiei lui Heidegger în limba germană, ca să mă duc la Şuici? Cam aşa ceva, mi se răspundea. Sincer, nu mă vedeam făcând nimic altceva decât înghesuindu-mă în cancelariile rurale cu „doamne profesoare” tinere, navetiste şi la fel de năroade ca şi mine. Aş fi făcut-o din plictiseală, din lipsă de ocupaţie sau ca să-mi clătesc mintea şi trupul de privirile idiotizate de sărăcie şi frustrare ale unor adolescenţi care altă şansă n-au avut decât să se nască la Românica.

Aş fi numit asta „ontologia de la Cepari”.

Acum stau şi mă întreb ce curs ar fi luat viaţa mea dacă în loc să fi prezentat ştiri la Radio Contact, primul meu job, m-aş fi dedicat „ontologiei de la Cepari”. Probabil aş fi înghesuit un număr important de profesoare navetiste lângă sobe reci, din cancelarii rurale. Şi aş fi aşteptat febril să mi se dea 50% la salariu. Probabil aş fi băut vodcă şi aş fi fumat Carpaţi. Probabil aş fi dispreţuit pe toată lumea, o lume mult prea plină de GewiBheit-uri, în sens heideggerian – unde termenul nemţesc neprietenos şi hâd însemnează „certitudine.” O lume insensibilă la adevăruri adânci despre condiţia umană şi la imuabilitatea Formelor Pure. O lume fără îndoieli metodice. O lume care curge heraclitian, în ritmul ei, ciocnindu-şi contrariile.

Să studiezi artele frumoase, filosofia, filologia şi aşa mai departe, trebuie să îndeplineşti o condiţie necesară: să nu te fi născut la Românica. Oricum nu vei face niciodată ceea ce înveţi, pentru că rişti să crăpi de foame, să râdă toată lumea de tine şi să mori de tânăr. Dacă ar fi după mine, aş desfiinţa facultăţile astea. Suntem mult prea puţin aristocraţi pentru aşa ceva. În fond e o ţară de foşti ingineri şi de actuali politicieni-jurnalişti-analişti-advertiseri-manageri-preşedinţi -etc.

Dar unii s-au făcut, totuşi, profesori. Au trecut prin cancelarii rurale, au răbdat frigul, foamea, au crezut până la capăt în idealurile din tinereţe. Şi azi se confruntă cu Gigi Becali din privirea adolescenţilor rătăciţi. Şi aşteaptă 50%. Este şi asta o dovadă de încăpăţânare cum că normalitatea trebuie forţată ca să se producă. A preda filosofia la Cepari este un act temerar, iar visătorul care o face poartă în el maimuţa vizionară care s-a ridcat în două picioare, asumându-şi riscurile unei orientatio primare.

Noi, ceilalţi, purtăm în noi maimuţe obişnuite. Şi nostalgia unui paradis chinuitor, în care toate lucrurile ar fi putut să fie normale, dar nu sunt. Nostalgia ontologiei de la Cepari.

Mişu, efritul dietelor miraculoase

Octombrie 28, 2008

Dacă mai aud femei grase care se vaită 24/7 că sunt grase, le bat. Dacă mai aud femei slabe care se vaită că sunt grase, le trag un şut în fund. Bă, nebunelor, nu există nicio reţetă miraculoasă de slăbit. Eşti grasă, asta e. Eventual, renunţă la ceafă de porc cu cartofi prăjiţi, de 5 ori pe zi, deşi unele preferă să se împuşte decât să nu se mai îndoape.

Absolut din întâmplare dau peste un articol hilar despre o găselniţă care – stupoare şi miracol! – a cucerit până şi încrederea Oprah…ei. (Who the fuck is this lady? Vreo autoritate absolută pe care trebuie s-o urmeze femeile ca orbetele sau o simplă vedetă foarte bogată, în gura căreia se chiorăşte un batalion de femele cu creier de mohair?)

Cea mai tare este expresia „guru al dietelor”. Iar împărţirea pe care o face gurul respectiv e uluitoare! Luaţi şi râdeţi!!! 🙂

Vă luptaţi de când vă ştiţi cu kilogramele în plus şi rezultatele întârzie să apară? Relaxaţi-vă, nu este vina voastră în totalitate! Genele joacă un rol mult mai important decât v-aţi fi închipuit şi Oprah este încrezătoare în această explicaţie. Doctorul Peter D’Adamo, un guru al dietelor, este cel care susţine că genele sunt responsabile pentru acumularea kilogramelor şi le-a împărţit in şase grupe, fiecare cu dieta ei.

1. Vânătorul: înalt, slab, exces de adrenalină şi energie, sensibil la alergii şi atacuri de astm. Alimente: vită, miel, somon, brânză, orez brun, broccoli, grepfruit. 2. Profesorul: Puternic, musculos, tolerezi o gamă largă de bacterii. Poţi mânca: carne albă şi peşte, alege o dietă pe bază de plante. 3. Exploratorul: muscular, aventuros, spate lat, şolduri înguste. Cel mai probabil nu tolerezi cofeina şi alcoolul. Alimente: ficat, miel, mozarella, linte, păstârnac, ghimbir, zmeură. 4. Culegătorul: Plinuţ, chiar şi atunci când nu eşti supra-ponderal. Tendinţă spre obezitate. Poţi mânca: alimente cu conţinut ridicat de proteine. Alimente: miel, curcan, ouă, calcan, brânză, spanac, nuci. 5 . Războinicul: Lung, deşirat, aspect tânăr şi sănătos. Poţi mânca: dietă pe bază de plante. Alimente: biban, brânză, alune, tofu, ulei de nuci, conopidă. 6. Nomadul: osatură pronunţată, musculos, cu picioarele mai lungi decât trunchiul. Poţi mânca: alimente bogate în acizi graşi, cum ar fi somonul şi scrumbia, carnea roşie şi lactatele. Alimente: vită, ficat, hering, caviar, brânză cheddar, alune pecan.

Ce ar fi, dacă aş propune şi eu următoarele tipuri de oameni: egumenul (care trebuie să halească numai şorici de porc) , prelucrătorul prin aşchiere (limbi de prepeliţă împănate cu ghimbir), ţârcovnicul (hamsii) şi portarul (ştrudel)?

Mă susţine şi pe mine vreo Oprah? Am vreo şansă să devin „Mişu, efritul dietelor miraculoase”?

Dulceţei de gutui i se fâlfâie de criză

Octombrie 27, 2008

Socialiştii simt cum Dumnezeu îi pupă pe gură şi le pune o mână pe cur. În sfârşit: puţină dragoste sinceră, egală, pogorâtă de sus, pentru ei. Bătrânul capitalism îşi priveşte nostalgic bursa fleoşcăită. Democratul Obama se pregăteşte să spele umilinţa unchiului Tom, strămoşul negru din colibă. O fi bine? O fi rău? Ceva mânie proletară se simte în aer. Dar ce contează? Oamenii simpli sunt cei mai fericiţi. „O să fac o dulceaţă de gutui în seara asta, mmm, mmm!” – zicea, în drum spre piaţă, o gospodină. Şi, dincolo de ea, era neantul. Fericirea cea simplă. Cum ar fi putut, vreodată, criza să-i afecteze dulceaţa? Afară era frig, simţeam aproape vremea romanelor ruseşti, citite la lampă. Mă, ce dracu! Voi nu vedeţi că Stalin râde prin portrete? Nooo! Gata! omenirii i s-a luat de iluzii şi de lumini. Mă întreb şi eu, filosoficeşte, la un Cabernet: mă, dar ce urmează?

Criza ca o petrecere. Sau ca nişte broscuţe

Octombrie 26, 2008

Nu mă pricep la economie. Aşa că nu înţeleg mulţumitor „cauzele şi efectele” crizei economice.

Ca să mă dau mare în faţa mea, în oglindă 🙂 , că înţeleg, totuşi, criza asta obsedantă, ce mi-am zis eu? Citesc 100 de articole pe internet şi mă dumiresc. Şi am luat-o cu articole simple, ca pentru umanişti visători, cum e ăsta, în care povestea este spusă de către ministrul german al familiei, Ursula von der Leyen Oarecum edificator. Iată articolul, ca să pricepeţi şi voi:

…ca o petrecere

Imaginati-va ca participati la o petrecere uriasa. Totul este permis, atat timp cat parintii nu remarca nimic. Deviza este şi mai mult, si mai tare, fara jena. Cel care risca cel mai mult este regele petrecerii. Toti participa si se distreaza enorm. Dar dintr-o data, sarbatoarea ia sfarsit. Fugiti si aveti o mahmureala teribila. Unii se prabusesc complet si aterizeaza direct la terapie intensiva, politia vine si pune intrebari neplacute. Parintii vostri sunt furiosi, pentru ca ati facut asta pe la spatele lor, dar in acelasi timp isi fac reprosuri pentru ca nu au fost suficient de atenti. Nimeni nu mai are incredere in nimeni, toata lumea ii acuza pe ceilalti. Iata cum s-au petrecut lucrurile si pe piata financiara mondiala: creditele, adica datoriile altora, au fost vandute in toate directiile. Cumparatorii si vanzatorii – adica bancile de investitii – au castigat multi bani in felul acesta. Iar pana in prezent, cel care construia cel mai frumos castel virtual si dezvolta produsele financiare cele mai exotice trona undeva la inaltime. Nu au fost aproape niciun fel de reguli, pentru ca totul functioneaza asa de bine in felul acesta. Autoritatile internationale de supraveghere a bancilor sunt ocupate cu altceva sau se lasa duse de nas. Pana cand balonul de sapun se sparge, totul isi pierde valoarea, iar cursul la bursa se prabuseste. Lectia pe care o avem de invatat: cel care este platit pentru a atrage atentia trebuie sa o faca! Avem nevoie de reguli pentru a pastra o privire de ansamblu. Cel care nu le respecta trebuie sa fie pedepsit in consecinta. Statul nu trebuie sa intervina tot timpul, ci doar sa fixeze cadrul. Daca nu, noi platim toate oalele sparte.

…ca nişte broscuţe

Nemulţumit, totuşi, cu explicaţiile acestea destinate copiilor, am găsit un blog, unde am citit următorul text:

Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşa întâlnită şi i-a spus proprietarului: Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro. După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro. Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus: Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit, însă, că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata. Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus: Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţă. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi? Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii. Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar.

Dar, dacă vreţi să citiţi un articol cu adevărat amuzant despre criză, accesaţi aici. Directorul acela de bancă, precum şi bâiguiala sa despre EURIBOR, RIBOR Şi ROBOR m-au umplut de lacrimi de râs.

Aceleaşi performanţe plătite cu bani mai mulţi

Octombrie 25, 2008

În principiu, n-am nimic împotriva măririi salariilor profesorilor. Lasă-i, dom’ne, să aibă bani, oricum nu-şi vor cumpăra cărţi, ci păpică mai bună şi haine cât să nu se facă de cacao în faţa elevilor cu BMW. Dar ce performanţe li se vor cere profesorilor, la catedră, în schimbul acestei controversate măriri salariale cu 50%?

Băsescu a spus o tâmpenie cât capul lui de mare şi anume că un manager, pentru a da randament, trebuie să fie plătit. De acord, dar care este asemănarea între un manager şi un profesor? Niciuna. Managerul, dacă face contracte valoroase îşi merită cu prisosinţă comisioanele de sute de milioane, pe când profesorul care, de 10 sau 20 de ani, repetă, ca papagalul, aceleaşi „lecţii” seci, plictistioare & ne-updatate şi scoate analfabeţi cu diplomă – sau doar îi plictiseşte de moarte pe elevii deştepţi – e doar o mână moartă care face vânzare la mezeluri prin hypermarket-uri.

O dată cu mărirea salarială ar fi trebuit să stabilească şi nişte criterii de performanţă. Altminteri, e o „şpagă” electorală, dată la repezeală… Hai, că vin alegerile! Hai, că vin alegerile!

Cocalari din presă şi politică, uniţi-vă!

Octombrie 23, 2008

– despre cocalarizarea sistemului politico-mediatic –

Isteria din politică se mută, din când în când, în presă.

Pe politicienii care se ceartă între ei îi înţeleg: majoritatea sunt proşti, semianalfabeţi şi ţărani. Pe ziariştii & entertainerii care se porcăiesc nu-i mai pricep: aproape toţi pretind că sunt geniali.

Într-una din seri, citind blogurile vedetelor de la Bucureşti, m-a cuprins sila văzând cum se înjură Victor Ciutacu cu Şerban Huidu sau Şerban Huidu cu Mircea Badea. Toţi trei – şi mulţi asemenea lor – sunt oameni gata oricând să arunce tone de bolovani în capetele politicienilor, fiecare în stilul care l-a consacrat. Simţit din provincie, „parfumul” acru al acestor lături pulverizate la vârful mass-media româneşti te poate îmbăta doar dacă eşti cocalar sau piţipoancă. Dinozaurii politeţii, ai convenienţelor sociale, ai defunctelor „bune maniere” se uită interzişi la concursul de aruncat noroi, sau, dacă-şi dau seama
la timp că pierd vremea, nu se mai uită.

Concluzia mea este că, din păcate, până şi sistemul politico-mediatic românesc s-a cocalarizat. Care are plămânu’ mai mare, ăla strigă mai tare! Nu trebuie să fii doctor în ştiinţe sociale să-ţi dai seama că toate astea nu duc la nimic bun. Şi nici genial nu trebuie să fii ca să înţelegi că omul de rând poate spune oricând, în gândul lui, că… „dacă până şi vedetele se înjură între ele, nouă celor „de jos” ni se permite mult mai mult.”

Nemaifiind un popor care să aibă drept reper un nucleu aristocratic, sfârşim prin a fi o gloată violentă, stimulată de isterici multimedia. Ceea ce este foarte trist.

Am mai scris anul trecut un editorial în care condamnam degradarea sistemului politico-mediatic. Reiau ideea că nu aşa începuse totul. Au existat, în România, momente când, pe ecranele televizoarelor, puteau fi văzute filme de artă, piese de teatru, umor de bună calitate şi talk show-uri deştepte. Toate au dispărut ca şi cum n-ar fi fost, publicul de azi este semi-idiot, iar presa a coborât ştacheta. Mai mult decât atât, orice resurecţie a bunului gust şi chiar a discursului intelectual este imediat miştocărită şi îngropată în lături.

(Dacă nu mă credeţi, priviţi-i pe Mihai Gâdea, Valentin Stan şi Ion Cristoiu.)

Normal că fac şi o comparaţie de bun simţ între ceea ce se întâmplă la noi şi ceea ce se întâmplă la alţii. Televiziunile italiene realizează, în continuare, cele mai bune emisiuni de divertisment, unde toată lumea este elegantă şi fermecătoare, televiziunile de ştiri, ca BBC sau Euronews, îşi dovedesc, zi de zi profesionalismul care le-a consacrat, iar talk-show-urile sunt, mai departe, cele demult ştiute, cu audienţa fidelă, uriaşă, pe care au avut-o dintotdeauna. Inutil să mai precizez aici cum se bat televiziunile româneşti pe câteva puncte amărâte de rating.

Puteai avea o speranţă în internet, te-ai fi aşteptat ca spaţiul virtual, dominat în special de oameni foarte tineri, să fie diferit. Nu este. Vorbim, şi aici, despre aceeaşi mizerie cu o putere de răspândire mult mai mare. Bun venit, aşadar, în minunata lume nouă…

Contele de Monte Cristo

Octombrie 21, 2008

Cred că am mai povestit pe aici despre tendinţa mea de a arunca lucruri vechi. Zilele astea mi-am făcut ordine în bibliotecă şi am găsit o grămadă de cărţi ruptăcite şi ferfeninţite de parcă au făcut două războaie, printre care şi o ediţie din 1944 (asta chiar că a făcut două războaie) a Contelui de Monte Cristo. Ediţia e varză, curg bucăţele de hârtie îngălbenită din ea, iar foile sunt casante. A citit-o bunicul, a citit-o tata şi am citit-o şi eu, cu lanterna sub plapumă, când eram mic. Când am scos-o din bibliotecă, mi-am spus… Gata, ce naiba fac, strâng toate vechiturile? Pe urmă m-a apucat un soi de regret. Pe urmă m-am gândit s-o duc la legat, dar n-o să mai fie acelaşi lucru. Deci, ce să fac?

Băi, parcă, totuşi, nu mă lasă inima să-i fac nimic… În paginile alea i-am cunoscut, acum vreo 20 de ani, pe Abatele Faria, pe Edmond Dantes, pe Morrel, pe frumoasa Mercedes, pe Villefort… Hm! Nu ştiu…

Lungul drum al demagogiei către caterincă

Octombrie 20, 2008

Puzderia de actori celebri puşi să candideze pentru Parlament şi grămada de „paraşutaţi” (…din Tulcea până-n Argeş, cum e cazul lui Bogdan Niculescu Duvăz…) trădează impotenţa partidelor politice. Acestea se pretind virile, intelectual şi doctrinar, aşa încremenite cum sunt, la adăpostul sloganelor vomitate de copywriters mediocri. Însă adevărul este tragi-comic: mai repede găsim un astronaut la Cuca Măcăii decât un politician veritabil, pe care să-l cunoască – şi să-l voteze uninominal – nicolaimea căreia i se adresează.

De unde, totuşi, lipsa de credibilitate? Iată de unde… Când nu cad în penibilul micilor activişti seduşi de slănina agăţată de candelabrele din Parlament, arătările încrăvăţite desfăşoară activităţi demne de zarzavagioaice excitate. Lansează zvonuri umede, ţes intrigi iuţi, se războiesc în declaraţii şchioape & contradeclaraţii căznite, pierzându-şi demnitatea şi pierzându-ne şi pe noi în labirintul unei interminabile beţii de cuvinte. Normal că-i tratezi drept papagali. Politica românească, în plină precampanie, este o lungă cloncăneală, din care se mai înţeleg la răstimpuri, printre plescăituri şi râgâieli, nişte promisiuni idioate – gen „dăm 25.000 de euro celor care se întorc acasă” sau „o să facem 1.000 de km de autostradă”. (Să muriţi voi! Şi până acum ce v-a oprit???)

Elementul de noutate tristă pe care-l aduce votul uninominal este acela că însăşi „societatea civilă”, sufocată la timp de tătucul Ilici, continuă să-şi strângă laţul de gât, scuipându-şi actorii în această cloacă mucedă. Nu contează chiar aşa de mult că Florin Călinescu a obţinut un contract de nu ştiu câte milioane de euro, drept care a acceptat să candideze. Şi nici că Mircea Diaconu este de-o modestie exemplară în raport cu ceilalţi muritori. Contează că se amestecă lucrurile şi, când ai tupeul să reacţionezi, spunând că e inadecvat să pună şi artiştii botul la savarină, argumentul suprem devine acela că însuşi Scwarzenegger a ajuns guvernator în California. Ca şi cum contextul ar fi asemănător. Ca şi cum ăsta ar fi singurul motiv pentru care Argeşul nu este şi el o micuţă Californie.

Presa este, ca de obicei, reversul medaliei politice. Orice jurnalist cu o tastatură un pic mai rodată s-a făcut patron, să facă şi el un ban cinstit în campanie. Aşa se face că peste tot e plin de ziare proaste şi de „agenţi publicitari” ad-hoc. Toată lumea ştie că ziarele sezoniere vor dispărea după data de 30 noiembrie. Însă ceva din slănina despre care vorbeam – aia atârnată pe candelabrele din Parlament – trebuie să se scurgă acum şi prin mustăţile lor. Cel mai tare m-am amuzat când un biet jurnalist aproape sexagenar, după ce şi-a scris, toată vara, impresiile erotice pe internet, s-a încordat creând un produs „mediatic” asemănător cu organele de propagandă de pe vremuri. Ceva gen „Soarele şi pionierii”. Nu contează că are trafic cam cât o prostituată-n gară. Important este că va câştiga tot atât. Şi se va bucura de aceeaşi credibilitate.

Cam aşa ne găseşte toamna lui 2008. În jurul nostru, mizeria este, ca de obicei, cât casa. Spaţiul urban este cocalarizat la maximum, iar cel rural este sărac lipit pământului. Personal, nu cred că un artist va reuşi să schimbe lumea. Datoria lui este s-o facă să râdă sau să plângă. Însă merită să încercăm cu toţii ceva nou. În fond, şi politicienii au recunoscut-o: dacă pe noi nu ne cunoaşteţi, vă dăm artişti. Actul întâi, prima scenă, a fost, de exemplu, cu un Florin Călinescu jucându-se pe sine însuşi, ca miştocar. Aştept cu nerăbdare scena a doua, convins fiind că demagogia românească seculară se va transforma într-o caterincă prelungită.

Exponate din Jurasic Park, la televizor!

Octombrie 16, 2008

Astăzi, la Piteşti, s-a organizat un simpozion despre revoluţia din decembrie 89. Trebuia să vină şi tovarăşul Iliescu, dar cică are gripă. A venit, în schimb, Gelu Voican Voiculescu pe care îl văd în direct, de la Piteşti, pe Realitatea TV, contrazicându-se cu Adrian Păunescu, care se contrazice, la rândul lui, cu Rădulescu-Zoner. Toţi vor, evident, să aibă dreptate.

O tâmpenie de discuţie reluată de către aceleaşi personaje, după aproape 20 de ani. O inutilitate.

Singura chestie notabilă e aia că toţi sunt ramoliţi. O simfonie ridicolă de sâsâieli, rârâieli şi plescăituri… Staţi acasă, cu ceai şi bomboane mentolate, măi, oameni buni! Sau de ce naiba nu încercaţi voi virtuţile terapeutice ale nămolului de la Techirghiol? Cel mai penibil mi se pare, în contextul în care au fost săltaţi Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, alţi bătrânei de peste 80 de ani, tot acest periplu mahmur prin evenimentele de atunci.

Voi nu vă uitaţi la lumea zilei de azi, bătrâneilor? Cui dracu’ credeţi că îi pasă de dreptatea pe care vreţi voi s-o aveţi în seara asta?

Go home!