Archive for Septembrie 2008

Campanie electorală 2.0?

Septembrie 30, 2008

Politicienii şi-au dat seama că, în România există 5 milioane de utilizatori de internet. Adică un bazin electoral fantastic. Am urmărit dezbaterea Politica 2.0 şi am tras concluzia că politicienii rămân defazaţi. Discursul lor nu va capta niciodată atenţia utilizatorilor de net, cu atât mai mult nu-i va scoate la urne. Iar publicul ţină rămâne acelaşi: vârsta a treia, în special din rural, pentru care politica se împarte în două insule cu contururi vagi: Iliescu-preşedinte-Văcăroiu-senator şi Opoziţia (PNLPDLPRMPCPNGCD, whatever…)

Altfel spus, românul are două cămăşi politice, pe care le mai roteşte între ele.

Profilul utilizatorului român de internet le rămâne, deocamdată, complet necunoscut politicienilor. În schimb, aceştia din urmă folosesc net-ul ca pe o platformă de insultă şi calomnie uşor accesibilă şi uşor accesabilă– vezi cazul Anei Birchall. S-ar putea s-o ia în barbă mai rău decât îşi imaginează, fiindcă utilizatorii de internet sunt printre cei mai dezgheţaţi oameni din România, deci sunt foarte greu de păcălit. (De exemplu, analfabeţii de la ţară cred promisiunile faraonice ale PSD, scrise pe hârtia de ziar, în vreme ce aceleaşi promisiuni, afişate pe ecranul LCD sunt ridicole în faţa oricărui tânăr de tip 2.0, cu drept de vot, dar dezinteresat.)

Câtă vreme societatea va fi astfel fracturată, nicio şansă să se mute centrul de decizie mediatică a cursului unei campanii electorale din print pe internet.

Vorba fatală a ţăranului român: „Păi, dacă zice la gazetă!”

Anunțuri

Nomenclaturiştii nu suportă sumele mari (la alţii…)

Septembrie 30, 2008

Candidatura lui Florin Călinescu în Argeş îi scoate din minţi pe pesedişti şi pe acoliţii lor, de profesie jurnalişti bătrâni.

Încă de când Florin Călinescu a dat celebra replică – „Pe mine mama m-a învăţat să mă port frumos cu oameni care au muncit toată viaţa cu secera şi ciocanul” – rămăşiţele nomenclaturii au băgat-o pe mânecă. Pesemne şi-au dat seama că poantele astea le surpă temelia mai mult ca rezultatele pozitive (vizibile) ale guvernului.

Şi pac la gezete, electronice sau nu, cu licitaţia de 7 milioane pe care a câştigat-o Călinescu… Frumos! Eu unul, când îmi amintesc de licitaţiile pure ca lumina sfântă făcute de PSD, mi-o ia sufletul la vale ca Ozana cea frumos curgătoare din amintirile lui Creangă!

Analfabeţi, vicioşi, snobi

Septembrie 29, 2008

În acest articol, am găsit nişte informaţii care explică de ce spaţiul social românesc este ticsit cu analfabeţi, vicioşi şi snobi.

Ultima pe lista investiţiilor la care se gândesc românii este educaţia – potrivit unui studiu Eurostat. Dacă ar fi doar simpla lipsă de interes pentru educaţie, poate că ar mai exista o speranţă de redresare. Eu am constatat, în plus, tendinţa de a lua în băşcălie orice demers de autoperfecţionare şi dipreţul făţiş faţă de cultură. Dacă ar fi să găsesc un prototip al românului care dispreţuieşte omul de cultură acela ar fi un personaj litarar: Duiosul, din Cel mai iubit dintre pământeni. Vă mai amintiţi: voia să-i spargă capul lui Petrini, pentru că acolo, la cap, era „problema”. Extraordinar de mulţi români, analfabeţi şi grobieni, se transformă în Duioşi mutanţi, gata să spargă capul oricărui intelectual, să-l miştocărească şi să-l bruftuluiască doar pentru că a folosit un cuvânt pe care ei nu-l pricep sau, mai rău, pentru că l-a spus într-o altă limbă. (Chiar şi acum, când scriu chestiile astea, pe site-ul unui oarecare Smeoreanu despre care am scris mai jos, este afişată o insultă groasă la adresa mea, pentru că citesc şi simt nevoia să împărtăşesc cu prietenii diverse idei. Duioşii obişnuite, nimic grav sau serios 🙂 )

Românii nu cheltuiesc nimic pentru educaţie, aşa că jumătate din veniturile lor se duc pe alcool, ţigări şi mâncare. Alcool şi ţigări, în condiţiile în care ei câştigă o medie de – atenţie – 1.300 de lei. Deci după ce că sunt prost remuneraţi, iată-i bând şi fumând ca „stâlpii” de şantan! E jenant. Dar apare şi o informaţie şocantă! Aceea că, atunci când nu le ajung banii, în loc să reducă şi ei consumul, preferă să facă credite. No comment!

Nu vă mai spun că românii sunt campioni la consum de carne, dispreţuind legumele şi fructele, iar carne înseamnă tone de salam, cârnaţi, mezeluri. Vă spun că românii sunt atât de snobi, încât, în concedii, acolo unde un neamţ cheltuieşte 18 euro, un român cheltuieşte 180.

Iată de ce, când aud oameni care se vaită că o duc prost am tendinţa să-i condamn. În timpul văicărelii fumează un pachet de ţigări, beau trei wiskiane şi înjură banca, fiindcă „le ia banii” de credit.

Străluciţii bizantini ce-am fost o viaţă

Septembrie 28, 2008

Un paragraf excepţional în cartea lui Sorin Alexandrescu, „Identitate în ruptură„.

„Să încercăm, domnilor, (…), să ne uităm veleităţile, sclipitoarea inteligenţă personală şi subtilităţile analitice, să fim doar nişte inşi cenuşii, dar disciplinaţi, politicieni şi ziarişti care cred într-o unică valoare: cuvântul dat, cel dat unii altora şi cel dat alegătorilor şi cititorilor. Apoi vom putea redeveni, dacă vom mai vrea, străluciţii bizantini ce-am fost o viaţă.”

Nu s-a întâmplat aşa. Am rămas, cu toţii, până în ziua de azi, inteligenţi, sclipitori, subtili şi veleitari, fără să ne respectăm cuvântul dat – nici cel dat alegătorilor, nici cel dat cititorilor. Poate cel mai groaznic blestem pentru un român ăsta este: să rămână – asemeni unui neamţ – disciplinat, eficient şi cenuşiu.

Federalizarea corupţiei

Septembrie 27, 2008

Cea mai idioată idee pe care am auzit-o în ultimele zile este înfiinţarea „judeţului-stat”. Preşedinţii Consiliilor Judeţene din România vor să fie „conducătorii supremi” ai judeţelor, dorindu-şi puterea legislativă şi chiar înlăturarea structurilor care pot fi consultate în procesul decizional. În plus, preşedinţii CJ ar avea în subordine toate instituţiile deconcentrate. Adică, la revedere portofolii ministeriale!

Unii spun că asta înseamnă descentralizare. Eu aş numi-o federalizarea corupţiei.

Obscurantism şi promisiuni

Septembrie 27, 2008

Ca să câştige alegerile, PSD a început să promită, într-o demenţă, locuinţe ieftine, sute de km de autostradă, sute de creşe şi grădiniţe, medicamente gratuite, mărirea salariilor, a 13-a pensie, tarife sociale, reducerea TVA-ului and so on…

Eu unul nu cred că pesedeii au scăpat de obscurantismul din perioada 2000-2004. La vârf, au aceiaşi oameni corupţi cinstiţi. În teritoriu, au aceiaşi baroni. Eu unul, când spun PSD, spun Năstase, Văcăroiu, Mitrea, Stănoiu şi Iliescu. Mai ştiţi cum arăta România pe vremea lor? Vă mai amintiţi cât de prost trăiaţi atunci? De ce s-ar schimba oamenii ăştia peste noapte?

Ei bine, faceţi o comparaţie cu România de acum. În doar patru ani, un guvern liberal a reuşit să scoată o tară din mizerie şi s-o urnească spre o creştere economică incredibilă şi spre un nivel de trai ridicat.

Nu vă lăsaţi păcăliţi: de fiecare dată când vi se spune că trebuie să se terine cu oligarhii, amintiţi-vă că singurii disponibili sunt comuniştii şi baronii. Nu cred că vă tentează.

Mi-e milă de Smeoreanu

Septembrie 26, 2008

După ce a băut patru kile de apă plată cu lămâie la cârciuma din sat, Gheorghe Smeoreanu s-a întors acasă, s-a aşezat la calculator şi s-a apucat, foarte lucid, să mă înjure. N-o mai făcuse de trei, patru zile. Speranţa lui este că va obţine de la mine nu atât o participare inteligentă, de tip polemic, care să-l scoată dintr-un dureros anonimat, ci un link pe care să-l acceseze cei care n-au auzit de el. Şi astfel, să-i crească traficul blocat la sub 200 de vizitatori pe zi. Am făcut print-screen-uri, Smeorene, nu te obosi să negi, cam asta e tot ce poţi tu pe internet. Adică foarte puţin.

Bătrânelul are, totuşi, o angoasă: se apropie campania electorală, politicienii dispun de sume importante pentru publicitate şi, dacă, în continuare, nu se face vâlvă în jurul lui, nici dracu’ nu-l va băga în seamă. Aşa că îl înjură pe Alexandrescu şi-astfel, povestea-i gata. Problema nu e că mă atacă. Eu, de exemplu, am citit cu pasiune şi cu plăcere polemici literare purtate, să zicem, de Kenneth Tynan cu Eugene Ionesco, pamflete absolut savuroase scrise de George Călinescu şi multe, multe altele – ca de exemplu pamflete şi fiziologii sociale scrise de autori britanici – şi înţeleg prea bine că aşa ceva te poate scoate din gheena uitării. Lucrurile astea reţin atenţia publicului. Problema este că Smeoreanu mă înjură ca la uşa cortului, învineţit de ură şi frustrat că nu-i răspund. Problema este că recurge la registrele stilistice ale ultimilor manelari, înăbuşindu-şi bruma de talent scriitoricesc cu care l-a înzestrat natura. E treaba lui: eu n-am de gând să-l înjur. Mi s-a părut amuzant s-o fac anul trecut, într-o polemică începută tot de el. Anul ăsta, îl las să se degradeze de unul singur, eu am alte planuri, mult mai serioase. Am îmbătrânit înainte de vreme, aşa cum îi place lui să spună. Iată: recunosc!

L-aş sfătui, totuşi, să se apuce de scris cărţi. Vara asta, cât timp, n-a mai aruncat cu – era să-mi scape o vorbă urâtă – pietre în alţii, i-a ieşit o povestire timidă ce ar putea fi unul dintre capitolele unui foarte interesant roman. Şi ar putea fi şi un început – tardiv în cazul lui – al unei frumoase cariere de scriitor. Sigur, este vorba despre o povestire pe teme care-l stimulează preponderent: sex, femei şi psihanaliză. Probabil încă nu s-a lămurit unde începe şi unde se termină o femeie. Probabil, biet adolescent întârziat, încă mai caută, unele răspunsuri, în texte şcolăreşti, dar scrise corect din punct de vedere gramatical.

Mai spune Smeoreanu, pe undeva – foarte interesant – că l-a citit pe Dostoievski fără maestru, ceea ce l-a afectat. Nu de la Dostoievski i se trage, fiţi liniştiţi, nu mai credeţi minciunile lui gogonate. Niciun om nu poate ajunge ca el, fiindcă îl citeşte pe Dostoievski 🙂 Este, însă, cât se poate de adevărat că n-a priceput nicio iotă din sufletul artiştilor ruşi (şi aş putea să-i fiu un maestru în acest sens dacă n-aş şti că omul e pur şi simplu incapabil să înţeleagă unele lucruri), tot acest comportament tragându-i-se de la altceva. N-am să intru acum în detalii, dar am să spun că aşa (cum e acum) îl vom vedea cât timp va exista pe lume şi să-l ajute Dumnezeul în care se laudă că crede, să aibă o viaţă cât mai lungă. Îl vom vedea mereu înjurând, spumegând, denaturând unele texte pe care nu binevoieşte să le citească până la capăt şi manipulând, cum îi convine lui, realitatea. Dar ne-am obişnuit cu el. Sunt convins că la finalul fiecărei zile nu se simte mişto în pielea lui. Pentru asta mi-e milă de el.

Cununati religiossi

Septembrie 25, 2008

Acte necesare căsătoriei, într-o biserică ortodoxă: pişcoturi, vin, bomboane… Iar naşii trebuie să fie „cununati religiossi”…

Dovezi ale credinţei

Septembrie 25, 2008

Un popă din Slobozia a violat o creştină cu degetul. Toate bune şi frumoase, numai că enoriaşii refuză să-i mai pupe, după liturghie, mâna cu care popa a căzut în păcat. Ce ţi-e şi cu creştinii ăştia! Oare lor nu le-a spus nimeni că exact cu aceeaşi mână, popa se spăla, seara când făcea duş, la fund?

Toate aceste mici dovezi de credinţă fierbinte îmi amintesc de o doamnă foarte în vârstă care se aşezase la coadă, atunci când a venit la Piteşti statuia făcătoare de minuni de la Fatima. Voia s-o atingă, să se vindece. Şi, fiindcă era o coadă imensă, doamna a rugat pe cineva mai din faţă să-i atingă batista de statuie. „Vreau să mi-o pun acolo unde mă doare!”, a argumentat doamna. „Am anexită!”

Şi „baştanii” plâng, poiete!

Septembrie 25, 2008

Există o specie încă mai jalnică decât cea a ziariştilor foşti lingăi PCR , vezi cazul de la Albota. Şi anume, specia scriitorilor provinciali fără operă.

Sigur, întrebarea firească este de ce se autointitulează aceşti oameni scriitori, acolo unde se dau pişcoturi gratis, dacă n-au operă? Fiindcă plachetele de 50 de pagini cu „poezii” sau cu „proze”, condamnate să mucegăiască în rafturile de jos ale librăriilor, au, în mintea lor, statut de cărţi. Puturoşenia lor legendară, din care nu se vor naşte niciodată pagini memorabile, se cheamă „a nu avea, deocamdată, inspiraţie”. Toţi îşi propun, zilnic, să scrie ceva extraordinar. Toţi vor să te convingă că sunt mari, dar neînţeleşi. Mai patetic: stimulaţi de imaginea romantică a geniului rupt de cotidian şi predestinaţi marilor angoase, toţi sunt geniali. Toţi delirează, la o adică, pe zeci de coloane, în reviste subvenţionate de Primărie sau de Consiliul Judeţean. Adică pe banii statului, făcând non-cultură. Ca bonus, sunt gata să leşine, pe internet, în numele întregii culturi româneşti. Dar mai ales, leşină din cauza oamenilor de afaceri, scalpaţi axiologic, care nu le mai sponsorizează publicarea „capodoperelor”. Pozează cu pipă. Pozează cu barbă. Le e mereu dor de Nichita, pe care îl şi imită. Ochii lor sunt mereu daţi peste cap din cauza unei torturante lucidităţi. Pe umerii lor se reazemă, revelat exclusivist, adevărul cu „a” mare. Nu este taină, pe lumea asta, pe care ei să n-o fi pătruns.

Am citit, de curând, lălăiala unui „poiet” – că poet nu pot să-i spun – supărat că „baştanii” refuză să-i dea bani pentru publicarea unei cărţi, mai mult ca sigur geniale, de poezii. Nici nu ştiu ce să fac: să râd, pentru că este comic? Să plâng, pentru că este tragic? Mai spunea „poietul” cu pricina, că „baştanul” se plimbă în Jeep, în vreme ce el aşteaptă autobuzul şi, asta este viaţa, unul face bani, iar altul face poezii. Dă-mi voie să-ţi spun ceva, „poiete”! Este o chestie mult mai tare să scrii poezii decât să te plimbi în Jeep! Şi ştii de ce? Pentru că, la un moment dat, te saturi şi de pielea bej din interiorul maşinii, şi de scaunele ei moi, şi de accesoriile luxoase, şi de tot ceea ce reprezinţi, ca om, în acest context. Ca să pastişez un titlu ştiut, şi „baştanii” plâng. La fel ca toată lumea, aceşti oameni se plictisesc, suferă, ba chiar li se întâmplă, la un moment dat, să piardă sensul. Şi atunci ar trebui să vii tu, cu poeziile tale, redând vieţii sensul pierdut. Ce ne facem, însă, dacă tu doar pozezi? Ce ne facem dacă eşti preocupat mai mult să te considere lumea mare geniu decât să fii tu însuţi? Citeşte-ţi cu voce tare creaţiile! Ştii de ce nu te ascultă nimeni? Pentru că sunt false. Şi pentru că sunt proaste. Pentru că vrei să şochezi cu meandrele gândirii tale şi cu metafore încârligate mai mult decât ai fi vrut vreodată să faci pe cineva să râdă sau să plângă cu adevărat. Sunt stări de criză existenţială pe care le trăieşte orice om, indiferent de contul bancar, iar tu, „poiete”, ar trebui să fii primul care ajunge la aceste stări, pentru a le reda celorlalţi, puse în cuvinte sincere şi limpezi. Ca să fiu mai pe înţelesul tău: oamenii trebuie să se regăsească în ceea ce scrii. Să vadă acolo puţin din suferinţele lor şi puţin din bucuriile lor. Nimeni n-are chef să te vadă pe tine cum te dai deştept şi neînţeles. Şi, mai ales, nimeni nu are chef să te vadă cum te străduieşti din greu „să fii ca Nichita”. Sau să pari boem, mai mult decât eşti.

Nu a murit poezia, aşa cum se spune. Au murit poeţii. Ei nu mai scriu cărţi, ci umblă după sponsori, mai rău ca un PR incompetent. Uneori, chiar reuşesc să se vadă publicaţi. Şi tot ei rămân cu un gust amar, cu toate cărţile nevândute şi cu aceeaşi convingere tristă: „Sunt un geniu, nimeni nu mă înţelege”…